Adu-mi un rând

misiunea ei pe pământ era să fie chelneriţă într-o piesă de teatru
foarte proastă
cam o dată la două săptămâni, pe la ora 7 fix
începea să-şi frământe mâinile în culise
fără să dospească nimic
altceva
decât
o teribilă aşteptare

era o chelneriţă foarte bună, într-o piesă foarte proastă,
deşi regizorul îi atrăsese în repetate rânduri atenţia că apa nu se toarnă în pahar ca berea

dragă, ţi-am mai spus, la bacşiş nu trebuie să dai niciodată rest

dar prestanţa ei era uluitoare, ţi se făcea sete când o vedeai
în copilărie îşi jurase să fie întotdeauna cea mai bună în ceea ce face

deocamdată este doar o chelneriţă într-o piesă de teatru
dar, cine ştie...

eu zic
s-o urmărim
este o tânără speranţă cu un şorţ admirabil
s-o încurajăm
şi să-i sărutăm toată apa din paharele mânjite cu ruj.



The Clientele - Never Saw Them Before

şi încă un rând.

toate gândurile mele murdare îţi sărută sânii prin pulover.



Kings Of Convenience - Me In You

Christmas preview.

„Mie îmi place de mor, Tori Amos“, spuse încet Georgia. Apoi îşi şterse palmele de fusta verde, pentru că tocmai mâncase nişte ciocolată şi-l pupă pe obraz, pe Moş Crăciun.

„Mie îmi place de trăiesc, Tori Amos“, zise Dan, ştergându-se de mail pe la gură.


Tori Amos - What Child, Nowell

Georgiei i-am trimis orbeşte noul album Tori, „Midwinter Graces“ înainte să-l ascult, şi bine am făcut. E un album agreabil, căruia eu i-am dat fix 3 stele (sau trei reni, dacă e să fiu în ton cu ce va să vină).

Herta.

„Pieptănăturile femeilor erau pisici şezând în fund, văzute din spate“.



Within Temptation - Caged

trista tzara.

la coadă la moarte nimeni nu se băga în faţă nimeni nu sărea peste rând bestializarea în sfârşit încetase toţi stăteau aliniaţi în ordine cronologică cu sufertaşele lor de metal coclit mai luau câte un polonic câte o boală câte un rând de carne în ţara aceea aparte oamenii nu aveau caiete de lectură când citeau nu se îmbrăcau frumos bătrânii aveau aceleaşi vise sclerotice standard nefinalizate în adolescenţă era o ţară urâtă care se uita de multe ori peste umăr şi nu cred că vreţi să vă scriu aici despre ţări urâte sunt aproape convins că nu dar câteodată n-aveţi încotro.

UPDATE
se mai moare în şir indiano-dâmboviţean şi prin alte părţi.



Mew - Silas The Magic Car

Şi ajunge.

Îşi printează lacrimile pe o foaie A4, păstrată special pentru asemenea ocazii, şi pleacă.

Deschide ezitant uşa compartimentului. „Ne pare rău, doamnă, dar toate locurile comune sunt ocupate“.

Trenul pune câte un pas rotund înaintea celuilalt şi ajunge. Acolo unde liniştea devenise de mult literatură.

Tristeţea obosită din ochii ei coboară prima, atentă la treapta lipsă, care o poate arunca imediat între şine. Drumul a fost lung. Kilometri de eternitate. Nici nu ştie câte ore au trecut. A stat mult pe coridor, în semiîntunericul sacadat. Deloc atentă, respirând nonşalanţa ţigărilor nestinse. Umbra trenului a doborât fără excepţie toţi copacii.

Pasul ei atinge peronul pe care nu o aşteaptă nimeni. E o primăvară de-ţi vine s-o tai cu cuţitul, iar marea nu e deloc departe. Atât îşi mai doreşte. Marea îi priveşte cu un ochi critic nemărginirea şi o lasă să ajungă în ţara de nicăieri.

Aici, banalitatea e doar o urmă târzie, cuvintele demonetizate nu-şi pierd niciodată valoarea, umbra avioanelor ocoleşte de data asta toţi copacii, primăvara are o traiectorie precisă, mergând în mai multe direcţii deodată, frumuseţea pământului devine ca niciodată eternă, şniţelele gudurate sunt noile animale de casă şi aşteaptă să fie bătute prieteneşte pe umăr, iar lacrimile sunt printate direct pe obraz.

Aici unde liniştea devine, între timp, literatură.


Lady & Bird - Malmo Livs

Întoarcerea poetului invizibil risipitor.

Într-o tăcere absolut exemplară, poetul invizibil risipitor scria versuri în interiorul becurilor halogen de 13 waţi din marile lanţuri de magazine. Şi apoi dispărea, încercând, nu fără succes, să se facă nevăzut.

Am aflat întâmplător de existenţa lui atunci când mi-am montat un bec la dulăpiorul de la baie şi lumina mi-a împroşcat pereţii cu poezie. Şi tocmai zugrăvisem.

Poetul risipitor se numea aşa pentru că avea în buzunar fişicuri mari de poezie prin care plătea diverse servicii.

La frizerie a fost întrebat: câţi ani ai
cât îmi daţi
25
mai puneţi
28
mai puneţi
30
da
dacă aveai mai mult te luam de bărbat
sunt însurat
asta nu prea contează.
tinerei frizeriţe de 45 de ani, care mirosea a parizer şi alcool, îi plăcea să tundă poeţi invizibili.

Cu picături de păr proaspete pe ceafă, dânsul s-a refugiat într-o cafenea. Aici a lăsat bacşiş două rânduri pe un şerveţel.

Cea mai vizibilă hibă a sa era una singură. Poetul risipitor avea idei mari, pe care nu ştia să le pună în practică şi le lăsa aşa.

Au râs de el şi l-au internat în Partidul Invizibil Mare când a încercat să convingă comisia că înghesuiala indecisă a tălpilor şi limbilor din pasajul de la Unirii seamănă mai degrabă cu trapul alintat al unei turme de căprioare.



Mew - Introducind Palace Players

PS. Am observat (nu fără stupoare) că albumul danezilor de la Mew, „No More Stories" poate bate cu 2-0 (lejer, în deplasare în Islanda), la fel de intensul „Með suð í eyrum við spilum endalaust" al metafizicilor (cu fizicuri de invidiat) de la Sigur Rós.

Extratereştrii invizibili.

Oamenii invizibili, ca şi extratereştrii, existau.

La Convenţia Internaţională a Oamenilor Invizibili ţinută în 2003 la Malmö, într-o sală goală, plină de oameni invizibili, se luase hotărârea să se ridice din temelii un oraş în care toţi să trăiască în armonie.

500 de suflete s-au mutat în oraşul idilic, cu arme, bagaje şi televizoare. Se aşezaseră acolo cu sprijinul guvernului laic vizibil, care îi implorase să presteze munci în folosul comunităţii, cu promisiunea că o să-i plătească în cârnaţi. Oamenii invizibili acceptaseră cât ai zice bratwurst.

Oraşul nu fusese nicicând mai sigur. Bâte invizibile zburau prin aer pocnindu-i părinteşte peste ceafă pe răufăcători. Oameni invizibili supraponderali stăteau comod în fotolii şi supravegheau marile intersecţii, amendându-i pe cei care depăşeau coloana sau care treceau pe culoarea albastră a semaforului.

Locuitorii oraşului idilic se îndrăgosteau pe rând şi de multe ori pe neaşteptate. Stăteau de vorbă, se sorbeau din ochi la un pahar de vin, iar când ajungeau să facă dragoste constatau că ea are nanism iar el, după toate aparenţele, e un negru destul de bine articulat. Dar asta nu prea conta.

Oamenii invizibili erau oameni normali şi câteodată chiar mai mult decât atât.
Îşi duceau existenţa în linişte, până în clipa în care o bandă de răufăcători invizibili („Gaşca Spectrală“) a început să terorizeze mapamondul. Sunt convins că, dintre toţi, veţi ţine tocmai cu ei.

Sau cum zicea, adesea, un om invizibil mai ghiduş. „Fraţilor, situaţia s-a complexat!“. Enorm de mică dreptate avea.




foto © verbiaj/omul invizibil.

Amorul omului invizibil.

Omul invizibil avea o pasiune pentru o femeie care nici măcar nu ştia că el există.

În fiecare seară, cam pe la ora asta, o aştepta să se întoarcă de la serviciu, mereu singură sub pasul ei moale, mereu răsuflând uşurată când răsucea cheia pe dinăuntrul sufletului ei cu două camere, confort 2.

Omul invizibil se strecura atent odată cu ea în încăperea scăldată într-o tăcere târzie. Îi evalua fiecare gest şi îi dădea nota zece pentru majoritatea mişcărilor ei neprevăzute. O privea cu o stângăcie miraculoasă şi îndrăgostită. Refuza s-o urmeze în dormitor, oferindu-i galant toate clipele de intimitate de care ea avea nevoie.

Omul invizibil iubea pudic şi desuet o femeie despre care ştia aproape totul. N-o văzuse niciodată goală, nu se furişase niciodată în preajma duşului, atunci când ea se simţea pregătită să dispară sub aburi.

Iubirea lui copilăroasă îi observa atent doar mersul prin casă. Mânca retrasă în faţa televizorului, citea adormind. Sforăitul ei dulce, prins în flagrant, era cu siguranţă inimitabil.

Uneori îşi ţinea răsuflarea atunci când ea trecea la o gură de aer departe de el.

Noaptea târziu o învelea discret şi pătrunzător, iar mâinile lui rătăceau pentru o clipă la doi centimetri de sufletul ei.

Dimineaţa respirau împreună aceeaşi cafea şi între buzele lor era o vagă distanţă. Apoi ea pleca la birou. Iar el rătăcea câteva ore pe străzi, aşteptând-o. Mai mânca un covrig, se mai uita în gol, la ceasul lui elveţian invizibil. Timpul obişnuia să treacă şi atunci, ca şi în alte zile, cu aceeaşi precizie diabolică de ceas elveţian invizibil.

Încă nu era noiembrie, dar...


Henri Salvador - Jardin d'hiver

Jurnalul omului invizibil.

Omul invizibil era un bărbat frumos, dar asta nu prea conta.

Ceilalţi ştiau de existenţa lui palpabilă, aflaseră de el de la televizor, din ziare sau chiar pe propria piele, pentru că în momentele în care el se îmbăta crunt, se lovea din greşeală de oameni pe stradă şi îşi cerea iertare.

Sentimentul era reciproc. „Scuzaţi-mă, domnule invizibil, nu v-am văzut, v-am călcat, v-am murdărit cumva pantofii?“ „După cum ştiţi, asta nu prea contează“, le răspundea el.

Pe tot ce punea el mâna, devenea invizibil. Prietenii mai în vârstă care îşi vizitau copiii în America îl mai rugau din când în când să le treacă ilegal prin detectoarele de armament de la aeroport sticlele de apă plată, butoaiele cu varză şi brânza de burduf.

Una peste alta, omul invizibil era considerat foarte cool în lumea oamenilor vizibili.

Când punea mâna pe buza arsă a unei cămile, setea devenea invizibilă.

Când era invitat în emisiunile tv, milioane de oameni erau cu ochii pe el.

Când stătea la coadă la alimente, în mijlocul cozii se întâmpla un vid pe care ceilalţi participanţi la coadă îl respectau.

Dintr-un considerent patetic şi miraculos, omul invizibil se stabilise în România, deşi putea trăi oriunde în lume. Îi plăcea foarte mult ciorba de burtă.

Unii zic că omul invizibil nu există. Îi contrazice o secretară care şi-a încheiat ca niciodată bluza până la ultimul nasture pentru că a simţit o privire stranie aţintită asupra ei. Pe omul invizibil l-a trădat, atunci, un foarte cinstit chiorăit de maţe.

Dânsul are un secret pe care mi l-a spus într-o seară, când l-a luat berea pe dinainte. În fiecare dimineaţă, la ora 4.34 el se poate vedea pentru o treime de secundă în oglindă. Dar i-a fost mult prea lene şi teamă să se uite. Teamă că s-ar putea să fie chiar urât. De parcă asta ar conta.

Deşi are mulţi prieteni orbi care au traversat cu mâinile lor busolă faţa lui aspră şi care i-au zis că are o moacă destul de faină, dar cam tristă. „Mai bărbiereşte-te şi tu“, i-au spus. „Să arăţi mai fresh“. Şi el n-a avut încotro. S-a bărbierit pe neve.

Ca să-l consoleze, amicii nevăzători l-au asigurat că pentru ei întreaga lume este invizibilă. „Dragă, nu te simţi discriminat, din acest punct de vedere“...

Într-o seară absolut obişnuită, cum îi plăcea lui s-o numească, deşi poate că n-a fost chiar aşa, dânsul a coborât la Universitate. A luat-o pe jos până la Armenească, unde a făcut o singură fotografie cu telefonul mobil. Acesta sună uneori foarte vizibil, trădându-l în cele mai neaşteptate situaţii.





Arcade Fire - Wake Up

foto © verbiaj/omul invizibil.

Pagini bune de literatură.

Sunt cărţi care te cuceresc greu. Mi s-a întâmplat, recent, cu „Maestrul din Petersburg“ al lui Coetzee şi acum cu „Fugi, Rabbit“, al lui John Updike. M-am opintit amiabil vreo 90 de pagini, găsind doar câteva pasaje satisfăcătoare. Dar următoarele 60 de chestii albe pe care le pui una peste alta când le citeşti au fost o desfătare.

„Aşezată pe pat, cu dexteritatea unei pisici cu labe moi, cu pernuţe, se extrage dintr-un păienjeniş de elastic, mătase şi pânză. (...) Vârându-şi mâna sub ceafa ei fierbinte, adăpostită, o ridică şi-i trage furoul peste cap; alunecă uşor, cu uşurinţa unui lichid. (...) Îi sărută umerii. În locurile unde pielea e mai albă, e şi mai răcoroasă“.

* * *

„Cineva moare. În această vastă întindere de cărămidă, cineva moare. Gândul îi vine de niciunde: o simplă chestiune de procentaj: un oarecare, dintr-o casă oarecare de pe una dintre străzile astea, dacă nu în minutul ăsta, atunci în minutul următor, moare; şi inima unui trandafir ofilit, moleşit, se găseşte aici, în acest uriaş piept de piatră.

Îşi plimbă privirile, căutând să descopere locul; poate o să izbutească să vadă sufletul mâncat de cancer al unui bătrân înălţându-se prin aerul albastru, ca o maimuţă pe o coardă“.

Şi o descoperire recentă, o trupă americană, formată în 2009, care are un album de debut admirabil.



Ramona Falls - Melectric

N-am avut încotro şi i-am dat dreptate.

Woody Allen mi-a spus într-o seară că e în continuare discutabil dacă pedeapsa cu moartea acţionează preventiv, deşi studiile demonstrează că şansele unui criminal de a comite o infracţiune scad cu aproape sută la sută după execuţie.

Preludiul unui sărut.

de Woody Allen.

„Înţelegerea era să aduc trufa la camera 1600 de la hotelul Waldorf unde, mi-a spus April, flirtând pe faţă, mă va aştepta ceva în culoarea pielii, croit special pentru ea de Dumnezeu“.

şi aici aveţi un minunat playlist, cu un link de download valabil zece zile. Enjoy!

vă mulţumesc că aţi acceptat jocul.

este acceptată în prelungiri Umma, cu o piesă ca un tort de sub o cireaşă.
şi pentru anadana am ales eu o melodie pe care am descoperit-o la aky.

Călător într-un cartier paralel.

Într-o realitate paralelă în care am avut privilegiul să trăiesc pentru câteva ore, toate lucrurile păreau aranjate în cea mai bună ordine.

Pentru că trebuia să ajung la un amic, să-i dau o datorie, am luat metroul de la Costin Georgian până la Unirii. Staţiile curgeau nu pe sub pământul reavăn, ci direct prin mijlocul oceanului.

Se întâmpla ca din când în când, grupuri dezorganizate de delfini fără bilet să te însoţească două-trei staţii. Se autotintitulau „tatifere“ şi aveau o îndrăzneală foarte contagioasă. Plăcerea lor supremă era să te întrebe cu un chicot politicos dacă cobori la prima. Aşteptau febril răspunsul încă vreo două-trei staţii şi apoi te părăseau la fel de amabil. În realitatea paralelă din care am muşcat o binemeritată felie nu era deloc dureros să fii părăsit.

Când am ajuns la suprafaţă m-am întâlnit cu amicul despre care vă vorbeam. Tocmai se teleportase din Hong Kong, unde participase la o şedinţă de spiritism şi karaoke. Am intrat în primul local şi am mâncat pe gratis un delicios tort de brânză.

Era o concurenţă colosală între restaurante. Foste top-modele se retrăseseră în glorie la bucătărie la frumoasa vârstă de 30 de ani şi încercau să te coopteze la maratoane de ciorbă, bingo şi taclale. Te hrăneau pe veresie, doar ca să aibă cu cine schimba o vorbă (vorba vine... o vorbă...).

Prietenul respectiv, să-i spunem la întâmplare „Pantacruel“, nu mi-a mai luat banii. Chiar el a încercat să mă convingă, nu fără folos, că era un cartier global în care nu aveai nevoie de aşa ceva. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Merele, ziarele cu toate paginile albe în care nu scria nimic, îmbrăţişările şi partidele de şah cu bătrâni experimentaţi erau absolut gratuite.

Inima avea o bătaie foarte dulce în lumea paralelă despre care v-am vorbit.


Muse - Resistance

Sondaj pentru cititoarele acestui blog.

E toamnă, încă nu de-a binelea, dar în curând va fi şi fără legătură cu asta te întreb pe ce melodie ţi-ar plăcea să fii sărutată?

Pune-ţi inima la contribuţie şi răspunde chiar şi cu un nume fictiv care să-l ascundă pe celălalt fictiv. Nu te jena, poate să iasă ceva frumos.

Toate răspunsurile vor primi în dar, pe e-mail, playlistul final.

Uite, de exemplu, cineva a avut curajul să spună că i-ar fi plăcut să închidă ochii şi să întredeschidă buzele pe muzica lui Cohen. („Sărutul nu mi-a plăcut. Dar mi-a plăcut glasul“.)

Sondajul se încheie duminică, 20 septembrie, într-o seară.

PS. Mult succes la băieţi!

PS2 (tot cu premiu). Cine credeţi că e în fotografie?

Ce face toamna dintr-un leagăn.

înainte şi după ploaia alb-negru.





pragmatismul leagănelor a amorţit
e duminică
oamenii stau cuibăriţi în gândurile lor
dimineaţa a muşcat din restul zilei ca dintr-un măr otrăvit.

(virilitatea lui pierdută).

Notă (să nu uit).

verbiaj către mine: „Fă în fiecare zi ceva de care să fii mândru“.



Muse - Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)

Tarantino necenzurat, despre

colaborarea cu Securitatea, înjurături de mamă, răzbunare distractivă şi Kill Bill.

Respect, cu întârziere, promisiunea făcută aici.




Traducerea şi adaptarea: verbiaj.

În viitor, oamenii îşi vor nota ideile peste tot.

În viitor, oamenii vor avea mesele pline de fructe imaginare
Vor muşca din fantomele merelor
Halele marilor întreprinderi vor mirosi a guacamole
Agricultura ipotetică va prospera
Burţile pline de iluzii uscate vor fi fericite
Opriţi-vă, domnule, să vă tatuez în cerul gurii un poem cu gust de banane
Fă-mi o ciorbă de fasole şi de vise, mamaie, ca să-mi aduc aminte de copilărie.

O poezie de interviu.

pantacruel: Ai debutat cu un poem în engleză, într-o revistă americană. Sună mai mult decât cool!:) Asta acum 33 de ani... Despre ce poezie era vorba, mai ţii minte câteva versuri?

alş: Se chema Green Lemon şi începea aşa: First, lemon was green. Adînc, nu? Dar revista era superprestigioasă - în acelaşi număr erau publicate poeme de Borges, ca să-ţi faci o idee...

restul, aici.

aky & verbiaj vs. Hannibal Lecter.

Săptămâna viitoare, o bere autumnală sau un must, ceva?
It's a must! Mă bucură toamna.
Mă bucură începutul ăsta de toamnă, trecerea înspre ea, e frumoasă, acum.
Exact. Nu a doua parte a ei.
Lumina miroase altfel.
Miroase a...
A poveşti spuse din ochi.
A gutui deocheate.
Descântate, mai bine... Miroase a împăcare. De ce florile de toamnă explodează în culori, dar nu mai au miros?
Miros, dar esti tu prea răcită.
Mi-am amintit de tine şi Mihalkov: „O femeie îi spune unui bărbat: când sunt cu tine, ştiu adevărul“. Frumos, frumoase vremuri.
Da, fraza asta poţi s-o spui şi ca pe o minciună, că tot frumoasă e.

Un străin care asistase la discuţia noastră fără să spună nimic dar care ne devorase fin cu privirea, s-a ridicat dintr-o penumbră pe care n-o observasem şi a zis:

I do wish we could chat longer, but...



Hannibal Lecter - The Silence of the Lambs

That's goddamn right.

Red (Morgan Freeman) - The Shawshank Redemption

O zi obişnuită.

Într-un faimos ambuteiaj dat chiar şi la televizor, un şofer şi o motociclistă s-au sărutat spontan timp de vreo douăzeci de semafoare roşii. Ea şi-a scos casca, el a coborât uşor geamul. Restul îl ştiţi.

şi un tranzistor din Radio Nostalgia



Jon Secada - Just Another Day.

Cum se plouă.

Ploua cu partide de şah în care se dădea mat la întâmplare sau cu degete născute cu zeci de ani în urmă.

În verdele terenurilor de tenis din competiţiile la modă, jucătorii întindeau feţe de masă în carouri şi prânzeau sub norii înmiresmaţi. Arbitrii adormiţi sub umbrele lăsau totul baltă şi plecau să vadă meciurile la televizor.

Jucătorii albi mâncau stridii cu unt şi tarhon şi supă de creveţi cu lapte de cocos şi un ardei iute până îi durea burta şi deveneau prieteni.

Ce faci
Bine
Hai să mâncăm
Hai să bem
Hai să jucăm un joc mai greu decât tenisul deşi nu există aşa ceva
Hai să jucăm, dar ce
Muşcă din strugurele ăsta şi vei afla
Gata. Hai să ne dăm sufletul nostru din cauciuc peste fileu şi să vedem unde pică.
De acord. O să servesc tare ca să văd cât de puternic ai reverul.
Şi dacă reuşim să-l jucăm, facem toate demersurile ca să-l transformăm în sport olimpic.



Mulţumesc pentru video, Zenobia.
Durată: 1.48.

Nimfele vor deschide școli de eroism.

Pentru următorul text trebuie să înghiţi toată respiraţia pe care o ai prin casă, ca şi cum ai înghiţi o felie de portocală; poţi să împrumuţi o gură de aer chiar şi de la vecini, ca şi cum ai cere două linguri de făină; poţi să ceri un credit la bancă pe cinci ani ca să te mai înrobeşti cu o răsuflare; sau să-i faci respiraţie gură la gură unui aspirator, ca să-ţi umpli bine plămânii cu cel mai curat şi eficient praf din câte s-au inventat.

Şi când te-ai umflat bine de tot încât simţi că plesneşti de nerăbdare poţi citi, în sfârşit, ceea ce ţi-este dat să citeşti într-o oarecare zi de marţi.

Just push the button.

Radio Nostalgia.

Că tot m-au podidit nostalgiile, inaugurez o nouă rubrică muzicală, cu piesele anilor '80-'90 care vouă poate că nu vă vor spune nimic, dar pentru mine au însemnat ceva la vremea respectivă, nici eu nu mai ştiu ce.

Nu o să fie un top, ci piese alese la întâmplare (în principiu, din acea perioadă, dar dacă mă lasă baltă expertiza muzicală şi fac erori de încadrare nu mă judecaţi prea aspru).

Intenţionez să fac mai multe modificări pe blog, o să fie rubrici noi, concursuri, o să mai schimb textele fixe sau chiar template-ul cu totul. Toamna e generoasă.

Prima piesă din lungul şi promiţătorul playlist Radio Nostalgia este



Army Of Lovers - My Army Of Lovers.

Acum 13 ani.

Sentimentul deplinei libertăţi l-am avut pe la 17 ani, într-o gară dintr-un orăşel imund, după ce doi naşi soioşi, transpiraţi şi fără credinţă m-au jumulit de bani ca pe o găină opărită.

Tăvălit pe o băncuţă lăsată liberă intenţionat de localnici citeam „Xenocid“, de Orson Scott Card şi visam la o navă spaţială care să mă ducă până în satul în care tânjeam să ajung.

Năduşeam voios în umbra plină a soarelui de vizavi şi cercetam formele studentelor venite în vacanţe. Aveam bani doar de „rată“; şi apoi pe jos câţiva kilometri, prin ţărână şi închipuiri de căldură.

Nu puteam spera la ocazie, la o căruţă trasă de un Făt-Frumos-răpciugos cu sprâncenele împletite şi glorie de asin. Nici să mă lase vreo consăteană fragedă s-o car pe ghidonul bicicletei, la doi sâni distanţă de fericire.

De multe ori, mergeam pe jos şase kilometri, cu vipia în spate. O căram doar ca s-o arunc în prima fântână. Îmi croiam drum printre viespi bete, lăsându-mi capul greu să îşi înmoaie gândurile seci într-o ciutură.

Asta însemna fericirea: un drum clandestin de lung de la Bucureşti într-o adâncitură fără margini, în care mă făceam uitat câteva luni.

„Vorbitor în numele morţilor“, „Jocul lui Ender“, „ Xenocid“, „Romanul adolescentului miop“, „Un om sfârşit“ al lui Papini sau Julien Sorel cel care îmi repugna, îmi făceau călătoriile mai scurte şi visele mai capricioase.

Mai târziu, libertatea s-a transformat în altceva, mai greu de înţeles, mai anevoios şi niciodată la fel de plăcut.

Între paginile 64 şi 65, John se răzgândeşte *

64: „râsul ei răsună în stradă ca un pumn de monede aruncate pe jos“ (...)

65: „dar sub luciul verde al rochiei fundul ei copios întinde materialul cu o oarecare importanţă“.

* în Fugi, Rabbit.

Uluitor de simpatic, Jim a auzit că *

Nikola Tesla a perceput pământul ca pe un conductor de rezonanţă acustică.

Ca să verificăm teoria: la voi se aude?



The Temper Trap - Science of Fear

în Coffee and Cigarettes.

Un vecin de la 6 spune că

Oribil de vizionar, un fost profesor universitar şi beţiv, abia întors din viitor mi-a povestit în lift că legea împotriva faptelor bune s-a promulgat pe 27 iulie 2061, în Zalău City, capitala regatului Caracal.

Săracu', a ajutat o bătrânică să treacă strada şi a primit doi ani de puşcărie cu suspendare. Poliţiştii călare pe nevestele lor patrulau tot timpul pe străzi, ca să-l prindă cu mâţa-n sac. I-a deschis o sticlă de lapte unui bătrânel fără dinţi şi a primit 50 de tuci amendă (tuca fiind moneda naţională, în 2061).

Şi s-a întors în prezent ca să-şi bea minţile cu sticla. Nu mă întrebaţi cum a ajuns din nou în prezent, că a trebuit să coboare.

Woody spune că *

Orice ai scrie, încearcă să fii cât mai original. Iar dacă trebuie să furi, fură doar de la cei mai buni. Ai mare grijă de stiloul tău şi usucă-l după fiecare folosire; o să dureze mai mult decât orice altă relaţie.

În viaţă nu vor fi puţini cei care te vor sfătui cum să trăieşti. O să aibă toate răspunsurile... ce să faci şi ce să nu faci... Nu-i contrazice. Spune-le: „Da! Este o idee strălucită!“. Şi apoi fă doar ce vrei tu.

Probabil că există un milion de femei care ar fi fericite să se culce cu tine. Poate nu chiar un milion, dar sunt sigur că ai găsi una, dacă ai îmbăta-o destul.

Aseară eram singur şi am avut o partidă în trei cu Marilyn Monroe şi Sophia Loren. A fost foarte erotic. De fapt, a fost prima oară, dacă nu mă înşel, când acele actriţe au făcut ceva împreună.

Ai sunat vreodată la 911? E ca şi cum ai vrea să obţii o ipotecă.

Dacă apare un tip la Carnegie Hall şi vomită pe scenă sigur se vor găsi unii care să spună că a făcut artă.

Chiar şi un ceas care e stricat şi nu merge tot arată bine ora de două ori pe zi.

* în Anything Else.

Umor britanic.

frustrările unei marmote şi melodia zilei.



durata: 1.29

Retinele sapă vise în spatele ascuns al pleoapelor.

oamenii se săpau unii pe alţii
la prima întâlnire, un puştan adusese în loc de trandafir o lopată

l-am surprins pe angajatul unei benzinării cum săpa o groapă în spatele şefului său aţipit la birou

săpăm cu lingura în ciorbă
săpăm fără să scoatem o vorbă

ieşiţi pe străzi în rochii roz cu picăţele şi cazmale asortate

fericiţi cei cu târnăcopul
scapă cine sapă.

Apropo de peceţi.

Am găsit şi eu una, Djer.

Stătea ascunsă la vedere, dincolo de mirajul meselor pătate de sânge.




foto © verbiaj.

Ispăşire.

un oraş întreg se ascundea pe sub stânci
mulţimi singure de oameni mergeau repede pe autostrăzile de apă
fugind de oraşul de deasupra
lăsând în urmă crimele lui sinucise
şi păcatele lui frumoase.






Dario Marianelli - Elegy for Dunkirk

foto: Yelena Yemchuk.

Ce credeţi că scria în carte? *

El era singurul vorbitor de limbă din oraş
Şi când vorbea îşi articula limba într-un mod foarte raţional

La un moment dat s-a hotărât să-şi ia o zi liberă
Neştiind că ea îl va urmări toată viaţa
A tăcut cât a putut de tare
A mâncat pâine cu femei goale
A ieşit ultimul la campionatul interjudeţean de nefăcut nimic

Şi-a purtat ziua liberă la reverul hainei până în ultima clipă a vieţii
Ca pe o floare cărnoasă din care din când în când mai muşca o albină gravidă
Ziua liberă s-a transformat într-o eternitate liberă
În momentul în care vorbitorul de limbă
Sătul de atâta subrealism
Şi-a tras câteva cuvinte în cap
Împrăştiindu-şi creierii peste pagina deschisă a primei cărţi aflate la îndemână.
Ce credeţi că scria în carte?

* notă: răspunsul se află în comentarii.



Shearwater - Leviathan, Bound

Dialog cu o fostă colegă.

- Şi, ce mai faci?
- Ei, ce să fac, acum am un proiect, dup-aia o să am un alt proiect...
- Vezi să nu rămâi încremenită în proiect.

Ceva umed.

ploaia a fost cam ambiţioasă pentru o singură seară
şi-a scris frazele ei lungi şi a pus punct pe un bloc
şi-a refăcut machiajul într-o baltă
a tunat şi a fulgerat când şi-a dat seama că şi-a uitat ţigările.



Hello Saferide - I Don't Sleep Well

mulţumesc, alex, pentru melodie.

O domnişoară întoarsă de undeva.

Aerul răsuflă uşurat în toate palmele pe care le-a găsit libere pe Calea Victoriei
la dispoziţia dumneavoastră, domnule, îi spune o domnişoară care şi-a răsfirat fără nici un cuvânt toate degetele
zâmbeşte obosită, alunecând firesc alături de rochia ei uşoară pe lângă vitrine
săraca de ea a stat toată noaptea trează cu pumnii strânşi, adulmecând oraşul de pe balconul pustiu
e multă dramă în mersul acestei femei care a şi uitat de ce se plimbă pe Calea Victoriei
a, gata!
şi-a amintit una dintre tristeţi!
imbatabila ei aură de concediu s-a dizolvat în asfalt cu toc cu tot.


dEUS - Eternal Woman

Pe linia lui 34.

gândurile unui bătrân miros a tutun de foarte bună calitate
într-un tramvai care merge cu 80 de ani la oră
la un macaz, toate venele lui semnalizează stânga
şi în acest moment, unic în viaţa unui unic om
toate păsările din cartier trec în zborul lor alungit
pe culoarea verde a semaforului.



Manic Street Preachers - This Joke Sport Severed

Dragoste şi cauciuc.

La coincidenţa dintre două străzi, un băiat şi o fată de vreo 8-9 ani îşi aruncă o mingiuţă de cauciuc. Pe margine, două fete de aceeaşi vârstă asistă la joc.

- Ramona, Ramonica, Ramonica, prinde mingea! strigă băieţelul, lansând racheta.

Ramonica tace şi prinde mingea cu un efort disperat.

- N-o cheamă Ramona, măi, o cheamă Ancuţa. O cheamă Anca! îi strigă cele două fete micului ştrengar, care masează mingea în mână şi o trimite cu o precizie firească de care doar un atlet desăvârşit e în stare.

- Vlad, tu poţi să-mi spui Ramona, dacă vrei, îi strigă Ancuţa, roşie în suflet. Şi obrazul drept îi e brusc roşu, de la mingiuţa pe care n-a mai apucat s-o prindă. Tăinuită în nervurile de cauciuc, mingea a purtat, dulce, mângâierea palmei iubitului ei.

Dacă iei la rând toate străzile anonime din Bucureşti e imposibil să nu găseşti şi alţii ca ei.



Phoenix - Lisztomania

Mâine e miercuri.

într-o zi, printr-un decret cu aplicabilitate mondială şi imediată s-a hotărât ca tot restul de zile din totul restul vieţilor rămase de trăit pe pământ să fie miercuri

pe unii miercurea i-a prins aşteptând weekendul ce avea să nu mai vină
s-au dus acasă, s-au culcat, s-au trezit a doua zi şi au venit la serviciu
a treia zi la fel, munceau cu ochii pe calendar, scărpinându-se din când în când în cap
companiile multinaţionale făceau profituri uriaşe şi tăceau din gură, le convenea

la un moment dat, zicându-şi „stai, nene, că nu e chiar aşa!“
s-au hotărât toţi să se bucure de fiecare miercure în parte
au prins curaj
au început să-şi ia zile libere miercurea
să se plimbe pe străzi, de nebuni, în chiar mijlocul săptămânii
să tragă o fugă până la mare, vreo două miercuri la rând
şi-au programat tot felul de cununii şi botezuri miercurea
unii au găsit de cuviinţă că se cade să ţină post până la sfârşitul zilelor
gândindu-se că o minunată miercure eternă cu fasole le-ar putea spăla toate păcatele

zilele de naştere au început să cadă toate în aceeaşi zi
nu se mai ştia cine cui îi face cinste, cine pe cine trebuie să pupe
pentru prima oară s-a stabilit indubitabil că sfârşitul lumii va pica într-o miercuri

şi tot într-o zi ca asta, unii dintre noi au descoperit o piesă superbă
pe care şi-au promis c-o s-o asculte măcar din joi în Paşti

The Temper Trap - Sweet Disposition

Ultima zi a minţii unui vatman.

Poliţia Uitării Capitale l-a găsit într-o seară pe cel mai devotat vatman al urbei prăbuşit în întunericul mort al minţii sale.

Cei mai infatuaţi detectivi au încercat să afle ce conţinea mintea acestui vatman care era căpitanul unui tramvai.

La două zile după moarte, cu ajutorul unor aparate de tortură şi resuscitare aceştia au descoperit că mintea căpitanului de tramvai înviase şi umbla liberă pe traseul obişnuit al tramvaiului 34, şicandându-i pe cei mai infatuaţi detectivi, întinzându-le tot felul de capcane în care ei cădeau ca proştii.

Iată un extras din raportul Poliţiei, care atestă că nu e de joacă cu mintea ludică a unui vatman mort. De menţionat că, dintr-un dubios spirit competitiv, josnicii detectivi încearcă să-i învingă cu propriile arme pe poeţi, dar sfârşesc murdari pe mâini de atâta poezie.

Au existat cazuri în care mai mulţi detectivi-criminali-în-serie şi-au lăsat amprentele lor de infractori pe gâtul câtorva versuri care n-aveau nici o vină.

Raport oficial întocmit de ofiţerul de filaj Marga Veronica, în 4.07.2009.

„Subiectul, în speţă mintea numitului Vatman Gheorghe a coborât din scară dimineaţă la ora 5 AM, moment în care am început filajul. Adâncituri colorate, gândurile lui au circulat o vreme printre şine ca marea printre bărcile pe care nu le-a vâslit niciodată.

Mintea numitului V.G. s-a strecurat pe Strada Intrarea Frumoasă unde a încetinit pasul. S-a oprit să-şi aprindă o ţigară sub un balcon.

La ora 6.05, mintea lui Vatman Gheorghe a muşcat cu urechea dintr-o vioară abia trezită din somn, la etajul unu.

La ora 6.10 am pornit radarul de detectat gânduri şi am aflat că subiectul crede că orice femeie e frumoasă pe întuneric.

Ora 7.16. Detectorul cu rază lungă de acţiune a descoperit rămăşiţele unei iubiri în partea dreaptă a minţii. Detectorul a recepţionat frânturi de fraze: „să ne lămurim încet fiecare sărut“, „unde mi-ai pus ciorapii, iubito?“, „mi-ai făcut o poftă să te iubesc încât îmi vine să te mănânc“, „n-am să te părăsesc niciodată, dar nu promit“.

Ora 7.30. Mintea subiectului pare că este în continuare îndrăgostită. Tragem această concluzie deoarece s-a apucat să umble razna pe străzi. Câteodată râde cu nemiluita sau fixează cu privirea diverse obiecte minute în şir, la intervale de timp care nu corespund vreunui tipar cunoscut din manualele de filaj.

Ora 8.20. Cercul suspecţilor s-a strâns atât de mult încât mă doare. Mă tem că V.G. îşi va sinucide gândurile la următorul macaz, dar asta e o supoziţie empirică. Articulaţiile de fier ale şinelor au devenit aiurea. Drumul metalic a părăsit carosabilul şi s-a căţărat pe un bloc.

Ora 8.30 Gândurile subiectului stau cu faţa în sus şi cu ceafa lipită de asfalt şi mă privesc drept în ochi. Mintea celui mai devotat vatman al urbei are ea însăşi ochi frumoşi, albaştri şi denşi. Deocamdată, ea îşi aşază tâmpla încet şi previzibil pe o venă de fier.

Concluzia raportului Poliţiei Uitării Capitale, nr. înreg. 279/05.07.2009.

Minţile oamenilor sunt nişte enigme înghiţite de timp. Nu este bine, domnule căpitan. Ar trebui să avem mai mult răgaz pentru minte. Să te uiţi la cana de ceai şi să-l îndulceşti cu ce ai dori să ţi se-ntâmple. O simplă trecere pe o stradă îngustă, o ureche care muşcă dintr-o vioară, o hărmălaie de linguriţe în miocardul unui bistro, o gleznă uşoară traversând o oglindă, lucrurile astea ar putea să facă mintea mai frumoasă.

Shearwater - Rooks

P.S. cu dedicaţie pentru o minte cu pălărie.

Dintr-o regretabilă oroare am aflat

astăzi se moare pe nerăsuflate
se moare ca şi cum ai bea un pahar cu apă
se moare cu gura plină de cuvinte nespuse

vântul a umflat o perdea şi hap, ai murit
teribila domnişoară te ia la plimbare
într-o noapte la fel de frumoasă.


Clint Mansell - Together We Will Live Forever

Scările urcau ca nişte trepte, unele strâmbe, unele

ne întâlnim pe veşnicul Lipscani să luăm masa încet
în interiorul tău, un pisoi inexistent se joacă cu un ghem de spaghete
uite, îmi zici, şi-a mânjit mustăţile cu sos

şi mă uit la tine cum mă iubeşti
şi ne plimbăm alături de potăi firave
şi ieşim de la teatru tocmai când ploaia începe să aplaude cu toate
mâinile

pietrele ude ne beau umbrele
şi cuplurile frumoase ne zâmbesc
pe oriunde trecem
ne întâlnim de atâtea ori cu zâmbetele lor încât ameţim

iar eu conduc spre casă într-o altă stare de ebrietate

şi ne îndreptăm amândoi spre somn cu o incertitudine firească
şi ne visăm dinainte visele, ca să nu avem vreo surpriză.


Empire of the Sun - We Are The People

Poezie pe un post-it.

foto&video
© verbiaj.

Eu cred că tu eşti deosebită.

din pahar, tu bei întotdeauna doar apa cea mai adâncă
ţi-ai pus în cap să miroşi doar florile urâte
câteodată
de la cafeaua de dimineaţă îţi sare somnul până-n tavan şi sparge un bec

tu iubeşti mereu doar de la stânga la dreapta
îmi fumezi noaptea toate degetele de la o mână
tu eşti convinsă că femininul de la piper e Pipera

îţi ia doar trei ore să calci toate şireturile, şosetele, chiloţii, prosoapele, tricourile, pijamalele din casă
la teatru îţi sufli nasul doar când sunt aplauze, ca să rămâi sub radarul monştrilor sacri

te-ai plictisit la dan puric
şi ai râs la mimi brănescu

crezi că în CSI Miami toţi sunt cam afectaţi
îi iubeşti pe Dr. House, pe Data şi pe Al Pacino
m-ai înşela cu ultimul
şi m-ai părăsi pentru primul
de Data ce să mai vorbim, e o fascinantă maşină virgină
tocmai bună să boldly go where no one has gone before
orişicât, cu el nu mă pot pune
dar Al chiar pare de bătut.



The Maccabees - Wall of Arms

Adio, şi am cuvinte!

Ne vom afla, în cele ce urmează, nu în ţinutul formelor fără fond, ci în ţinutul formelor cu fund şi al culorilor planturoase. Bine aţi venit în glie! Sau, pe franceză, „an glie“.



Tori Amos - Welcome To England







Foto: Marcin Sacha.

Minima zilei.

Să nu vă fie niciodată jenă să mă lăudaţi.

Aprecierile Doamnei D către mine.

Doamna D (6/5/2009 11:48:39 PM)

verbiaj, verbiaj, mulţumesc! să ştii că nu am mai intrat pe mess de ceva timp, de-aia nu ţi-am răspuns la timp, acuş intru şi eu după nu ştiu câte zile, măi, şi de-abia aştept, pe cuvânt, să văd ce altceva mai ai pentru mine, la ce alt cadou te-ai gândit tu! măi, ştiu că a fost ziua ta pe 7 mai, LA MULŢI ANI, NA!

m-am gândit la tine, dar nu prea am ştiut cum să-ţi spun atunci la mulţi ani, nu prea ştiu eu cum să exprim astfel de lucruri , măi, îţi doresc nenumărate reîncarnări de-acum şi până în vecie! pentru că eşti un deosebit, nu bat câmpii, pe cuvânt că nu îi bat!

gata, acum închei, trebuie să ne vedem, mor de curiozitate! o luăm şi pe aky şi pe claudiu şi ne vedem şi noi într-una din zilele astea, nu e greu! paaaaaaaa!

Doamna D (6/5/2009 11:50:10 PM): acum văd că ţi-am zis de prea multe ori „măi“ sună ca dracu! „bă“ ar fi sunat mai bine!

Doamna D (6/5/2009 11:50:58 PM): un om deosebit doream să spun! pa, verbiaje!

Doamna D (6/5/2009 11:56:34 PM): iar nu pot să deschid ce mi-ai trimis, nu ştiu de ce naiba nu vrea!

verbiaj (6/6/2009 2:05:32 AM): lasă măi, că sună bine. îţi mulţumesc, şi tu eşti deosebită, deşi eşti foarte slabă, ar trebui să mai pui pe tine 2-3 kile ca să fii şi mai deosebită. ne vedem săptămâna viitoare, la o cafeluţă pe Lipscani? îţi aduc multe cadouri şi pe cel mai important, pe mine însumi.

şi un cadou de încălzire pentru nasul fin al Doamnei D.



Camera Obscura - French Navy

Instantaneele zilei.

- Ai fost vreodată în oraşul privirilor de ciment, ca să vezi cum un poliţist se opreşte în mijlocul unei intersecţii şi împuşcă în cap o secundă?
- Nu, n-am fost, dar am auzit că minutele s-au predat imediat.

- Ţi-ai oprit vreodată maşina neregulamentar, pe strada aceea bolnavă?
- Da, bot în bot cu clanţa unei uşi: „Vă rugăm, nu parcaţi în faţa gheenei!“

- Ai fost vreodată pe Lipscani, să confunzi între ele femeile şi clădirile părăsite?
- Nu, n-am fost, am rămas veşnic acasă, la non-stopul din viaţa blocului, unde mi-am luat o bere şi am plătit-o în fluturi. Şase fluturi pentru o bere.



Anna Ternheim - To Be Gone

O promenadă.

Pentru că ziua de azi este incorectă din punct de vedere meteorologic vă invit la o plimbare luminoasă prin Grădina Botanică.

Nu trebuie să daţi nici măcar cei 5 lei pe biletul întreg. Le spuneţi că veniţi din partea mea. Iar ei o să zică: din partea ăluia care a aţipit pe banca verde şi a visat în dungi? Insecta aia care ne-a polenizat cu privirea toată oastea de trandafiri?

Şi voi veţi răspunde: „Da, ăla. Şi acum, lăsaţi-ne să intrăm!"












foto & video © verbiaj.

Caţavencii m-au luat la ochi.

Domnii cu site de la Caţavencu s-au supărat pe mine că n-au mai avut presiune la butoaiele de apă Cumpăna şi m-au pensionat mai devreme.

M-au pus în slujba comunităţii, deşi nu-mi doream. M-au îmbinat cu Istodor, pe care l-au surprins, săracu, murdar de tobă de carte pe la gură.

Mă simt onorat, ce pot să mai zic?

Am ajuns la apă de lemn.

Nu credea s-o mai audă spunând, după 22 de ani de căsnicie, aceste cuvinte lichide: „Jean, sunt udă!“
Se repezi învârtoşat spre sufragerie şi o găsi îmbibată, plutind printre bibelouri-peşti, mileuri vintage şi amintiri. Se îneca.
„Viorica!“
„Jean! Get me out of here!“ mai apucă ea să spună.

Înainte să intre în apă, Jean îşi scoase papucii şi maieul. Viorica îl aştepta cu gândul la o respiraţie gură la gură ca la carte. Îşi aminti, totuşi, că nu aveau cărţi în casă, dar Jean ştia să pupe cu limba. O pupase în urmă cu cinci ani, într-o noapte, la un botez, când o confundase cu alta, dar acum se pare că nu prea era cazul.

În timp ce aştepta să fie salvată, gândul că Jean ar putea s-o sărute salvator mai că o şi plictisi de moarte. Şi totuşi, iubea viaţa, aşa că încercă să facă vreo cinci secunde pluta, până se lovi cu capul de calorifer şi aţipi inertă. Jean îşi dădu seama că n-o mai iubeşte, şi, pe când înota pe deasupra covorului, se gândi să n-o mai găsească, din greşeală, s-o lase acolo şi, la naiba, să-şi refacă viaţa.

Cu toate astea, pentru că lui Jean îi stătea în fire una să zică şi alta să facă, o ajunse din urmă pe sub apă şi o trase spre lustră.

Cam asta s-a întâmplat în ficţiune, care nu e deloc departe de realitate. Chiar am auzit că unii de la 4 s-au trezit inundaţi, nu conform normelor europene, de sus în jos, ci de jos în sus, ca în discurile cu Vasile Tomazian.

Pentru că pe blogul meu fac ce vreau, dau timpul înapoi cu vreo săptămână, până în clipa în care mă văd mergând cu maşina la serviciu, pe bulevardul Chişinău, cartier Pantelimon. Tot atunci îmi atrage atenţia o nălucă de apă. Şi, cum am aparatul foto la mine, trag imediat pe dreapta, traversez în fugă tot bulevardul şi imortalizez chixul apanova.

Rar mi-a fost dat să văd aşa ceva. Adică, ce exagerez aici? Niciodată n-am văzut aşa ceva.









foto & video © verbiaj.

Ofelia.

Ofelia se întoarce fierbinte şi îşi şopteşte ceva, eşti o dulce, se apropie de oglinda rece, închide ochii, se sărută, atinge geamul alunecos cu limba, linge aburul, se îndepărtează ameţită şi se priveşte în ochi, se iubeşte, noi două suntem împotriva tuturor, îşi spune, draga mea, noi ştim să pierdem, noi nu ştim să alegem, noi greşim întotdeauna, noi suntem împreună, te iubesc, draga mea, doar pe tine te am, o să fie bine, îţi promit, aşa cum îmi promiteai că o să mă duci până la capătul Universului, eram o copilă, nu ştiam ce vorbesc, şi eu eram o copilă, nu ştiam ce ascult, am fost până la capătul Universului, am ajuns cu o oră mai devreme, cam pe la două şi jumătate şi nu era nimic acolo, decât un hău negru, în care nu ştiu dacă ţi-ar fi plăcut să trăieşti, aşa că, mai bine, stai aici cu mine, o să stau şi o să te ţin de mână, la o adică, da, e tot ce ţi-a mai rămas, dar să nu fim triste, categoric, să fim vesele, cât se poate de acord, n-a fost o idee prea bună asta cu capătul lumii, era singura care mi-a venit atunci, trebuia să-ţi spun ceva, tăcerile erau prea stânjenitoare, iar acum, dragostea mea, în viaţa ta sunt doar eu, ofelia se priveşte în oglindă şi plânge, o sparge cu mâinile goale, 1.000 de ani de ghinion, ofelia şi-a omorât imaginea din oglindă şi a rămas cu adevărat singură, acum poate să se sinucidă în linişte, nu mai e nimeni care s-o convingă că e rău ce face, nu mai e nimeni pe care să creadă.

Tori Amos - Ophelia

Dialogul de după.

- Mai poţi?
- Mai pot o dată, stai să-mi revin.
- Hai că mie mi-a plăcut!
- Şi mie mi-a plăcut.
- Aş fuma chiar şi o ţigară.
- Îţi iau ţigara ca pe un compliment.

- Nu mă aşteptam să fie aşa de bine.
- Nici eu. Au trecut câţiva ani de când era atât de bine.
- Eram mai tineri, puteam altfel.
- Cam câţi ani ar fi de atunci?
- Să tot fie.
- Oho, cam mulţi!

- Mai ştii când îţi citeam poezii, înainte şi după?
- Mai ştiu.
- Era frumos.
- Da' ce-mi citeai?
- Îţi citeam Minulescu şi mă gândeam la George Ţărnea.
- Credeam că te gândeşti la mine.
- N-aveam cum să mă gândesc la tine,
te iubeam, nu-mi mai rămânea timp pentru altceva.
- A, da, când îmi ziceai că trec separat prin noi aceleaşi zile.
- Nu eram eu în stare să zic aşa ceva, citeam dintr-o carte.
- Da, îmi citeai din cărţi gândurile tale.

Dialogul acesta nu a avut loc în realitate, dar nu e timpul pierdut.

Tristeţea dimineţii.

rafalele blânde.
ale dorului de cafea.
se agaţă de sublim.
cu o neruşinare voioasă.
când stai în pat, bobul prăjit.
fiert.
şi îndesat în ibric de altcineva.
îţi violează.
grăbit.
somnul.

***

cunosc un tip.
care a făcut greşeala.
să-şi iubească nevasta.
înainte ca ea să-şi bea cafeaua.
s-o iubească, să zicem, nu fizic, ci s-o adore.
din toate punctele de vedere.
mai întâi, a admirat-o din pat.
în timp ce ea.
îşi îmbrăca.
un căscat.
prelung.
într-o palmă.
apoi.

***

„din proprie experienţă îţi spun“.
mi-a spus.
„nu sta în calea unei femei.
care nu şi-a băut cafeaua.
dimineaţa.
nu încerca.
încă.
s-o adori.
te va refuza.
şi mai e ceva.
machiată.
te va iubi din nou.
cu faţa la oglindă.
cu mâinile alunecate.
în părul ei lung.
proaspăt.
nehotărât.
între nuanţe.
te va iubi din nou“.

***

ies iarăşi.
în Bucureştiul despre care v-am vorbit.
e ceva în el.
care mă atrage.
astăzi.
şi poate numai astăzi.
străzile senile au un rost.

***

îl veţi găsi pe străzi.
gândind cu gesturi ample.
care nu sunt ale lui.
le-a împrumutat.
de la cineva.
dintr-o cafenea.
de la un om.
care stătea.
cu capul în mâini.
şi adulmeca.
cu privirea.
eternitatea.
dintr-o ceaşcă.

***

un pian.
te bate uşor.
pe umărul stâng.
şi îţi spune.
vino cu mine.

Nimic despre cina de aseară.

- De băut, aş vrea nimic.
- Nu mai avem.
- Cum nu mai aveţi, că domnul de lângă mine nu bea nimic.
- Vă rugăm să ne scuzaţi, dar s-a terminat, se vinde foarte bine.
- Domnişoară, vă bateţi joc de clienţi. Măcar nu-l mai puneţi în meniu!
- Iertaţi-ne, este greşeala noastră.
- Dar ce gust are? Puteţi să-mi spuneţi, că n-am băut niciodată.
- N-are nici un gust.
- Aaahhh, cred că e incredibil. Cât de mult mi-aş dori să beau, dar nu face nimic acum, vă iert. Dar nici nu primiţi nimic bacşiş!
- A, vă mulţumesc, sunteţi foarte generos.

Epopeea nimicului continuă în episoadele trecute, aici şi aici.

Coincidenţă de ziua mea.

Astăzi împlinesc 30 de ani, tocmai în ziua în care o coincidenţă fericită s-a întâmplat. „Dilema veche“ a scos un număr special, cu tema “30, portretul unei generaţii”. Un cadou nesperat pentru mine. Voi păstra acest exemplar încă vreo 30 de ani, când vor scoate un număr cu tema: “Generaţia 60. Ce au făcut cei din generaţia 30 în fix 30 de ani”. Şi poate mă vor invita să scriu şi eu vreo două rânduri.

Tot astăzi am făcut şi două cadouri spontane şi banale. I-am dat soră-mii ton de ocupat şi am sunat-o înapoi, pentru că am primit 20 de minute cadou de la Orange şi am zis să le folosesc pentru a mi se face complimente.

La Kaufland, în parcare, o doamnă elegantă, la vreo 50 şi de ani se scormonea în portofel ca să-mi dea cei 50 de bani regulamentari şi să-mi preia căruţul. Am uşurat căruciorul de sacoşe şi am îndemnat-o să-l ia pe gratis. „Fac cinste, e ziua mea de naştere“. Foarte încântată, m-a potopit cu o tonă de complimente, mi-a urat „La mulţi ani, sănătate şi altele“. Şi, în timp ce trânteam portiera C4-ului, am auzit-o, pe fundal, adăugând încă ceva: „Şi ce băiat frumos“. Vedeţi, dragilor, cât de mult poţi primi doar cu 50 de bani?

Îmi urez „La mulţi ani“ cu ajutorul lui Joe Dassin, al Dilemei şi al tuturor oamenilor necunoscuţi, cărora le-am cunoscut zâmbetele.

Am întrebat-o şi pe Anca şi aştept să-mi răspundă. La 30 trebuie să-ţi faci vreo revizie, ceva? Să schimbi uleiul, bucşele, cureaua de distribuţie, să faci vreun test psihologic?



UPDATE
aky: cum te simţi boierule?
Verbiaj: împlinit
Verbiaj: şi fără chef de muncă
aky: faină alăturare
Verbiaj: umor involuntar.

Un băieţel amorezat.

Chinezul Tan Hong Ming o iubeşte în secret pe micuţa malaeziană Umi Qazrina. „Şi de ce nu-i spui că o iubeşti“. „Pentru că toată lumea va râde de mine“.

Durată: 1 minut 30.

Colecţionarul.

Sunt un colecţionar, aşa cum se numeşte şi povestirea de mai jos, a Ioanei. Uneori, strâng în mine ce au simţit alţii. E ceva dureros de plăcut, o încremenire în ceea ce au simţit ei. Am citit, într-o după-amiază, o poveste care începe acum.

Am găsit un bilet în uşă: „Vă rog frumos nu-mi mai stropiţi geamurile de la balcon, unele sunt fixe, nu se deschid şi se spală foarte greu. Vă mulţumesc, Oancea Lidia, apartament 25”.

Iau un stilou şi scriu: „Vă rog să mă credeţi că nu-mi amintesc să fi aruncat vreodată cu apă pe geam. Încercaţi cu un etaj mai sus. Şi eu am aceeaşi problemă, dar cu geamurile de la dormitor. Totuşi, nu mă plâng niciodată. S-ar putea să fie porumbeii”. Semnez biletul şi îl strecor sub uşa apartamentului 25.

Când mă întorc acasă, alt bilet: “Nu mai daţi vina pe porumbei. Sunt o rasă firavă, nevinovată. Am avut şi eu unul, dar a murit. Nu pot să descriu golul sufletesc”. Iar scriu, iar duc biletul: “Iertaţi-mă, n-am ştiut. Eu am avut doi papagali şi două pisici. N-au murit, dar au fugit”. Răspunsul n-a întârziat să vină: “Explicabil”.
Mă enervez, cobor un etaj şi bat la uşă. Nimeni. Mai bat o dată. Degeaba.

A doua zi, alt bilet: „Te rog să-mi spui pe nume. Lidia”. Şi tot aşa, timp de săptămâni întregi, luni.

„Şi ce să-ţi spun?”
„De exemplu, despre porumbei.”
„Aaaa, despre porumbei!”
„Da, tu te pricepi la porumbei.”
„Eşti sarcastică?”
„Nu. Vreau să te cunosc mai bine.”
„Tu mă cunoşti cel mai bine.”
„Cum aşa?”
„Spune-mi ce culoare îmi place!”
„Verdele, te îmbraci în verde.”
„Şi mai ce?”
„Şi albastrul, ai o umbrelă albastră. Şi marea...”
Am alunecat, inconştient, în poezie... I-am şi scris câteva.

Şi într-o zi, inevitabilul: “Azi plec” spunea biletul.

Panica mi-a paralizat mâinile. Cu scris tremurat, am încropit un bilet :”Pleci departe?”
“Da. De când trăim împreună, am învăţat multe.”
“Şi de când trăim noi împreună?”
“De un an. Trăim împreună, la etaje diferite. Ce importanţă are dacă plec de aici? O să-ţi scriu.” Şi mi-a scris sertare de scrisori pe care le păstrez şi acum. Ultima sună aşa: “Ghici ce? Azi plec de tot. Găsesc eu o formulă să-ţi scriu.”
Peste câteva zile doi porumbei albi mi-au intrat în balcon. Au rămas o zi şi au zburat.

Am ieşit atunci să iau o gură de aer, să mă plimb. Când m-am întors, un bilet în uşă:

“Vă rog să nu mai aruncaţi pe geam cu mâncare pentru păsări. Mi-aţi inundat balconul. Vă mulţumesc. Lucreţia, apartament 20“.

şi am trăit, într-o seară, în lumea lui Soirs.



sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată.

Moliile din stomac s-au transformat în fluturi.

©verbiaj.

În Bucureştiul tău disperat, sublim şi fără speranţă mă voi afla şi mâine. În oraşul care te linşează şi te iubeşte, te scuipă şi te muşcă. În oraşul rostit printre dinţi, mă voi afla şi mâine.

La început voi dormi pentru câteva ore în el, apoi mă voi trezi în el, voi trăi în el, alături de alţi 20 de oameni care vor muri în el. În Bucureştiul vostru voi alerga după tramvai, voi urî ceea ce voi aţi devenit, nişte maşinării care îmi aduc aminte de mine, care mă confirmă cu fiecare rotiţă care se învârte în voi.

Mă voi izbi de un copil în pasajul de la Unirii şi îi voi fura inocenţa, pentru câteva secunde. Privirea lui mânioasă mă va însoţi, uşoară, până la capătul nesfârşit al tunelului. Voi străbate magistrala a 2-a foarte repede, cărând în suflet înjurătura lui nerostită.

***

M-am aşezat pe un scaun şi citesc. Îi citesc fără voce doamnei de alături, care doarme, domnului de alături, care mă priveşte absent în timp ce nu mă ascultă. Înnod şiruri lungi de cuvinte de cablurile din spatele meu.

***

Am ieşit în mijlocul naturii umane, printre blocuri.


***


Paşi cenuşii. Bălţi zvelte. Glezne bătrâne la coadă la întuneric. În mijlocul zilei, o oglindă s-a întâlnit cu ochii cuiva într-un lift.

***

Am zdrobit un ştrudel între dinţi, în foietajul Nocturnei nr. 2 în Mi Bemol Major, de Chopin. Piesă clasică, ştrudelul cu mere. O înşiruire de graţii. Elegant, în fracul lui alb, în sufletul său ars de scorţişoară.

Inima lui de măr a bătut, pentru câteva clipe, în mine.

Ontologic vorbind, să fie aşa viaţa? O foame dulce? Un mic dejun nocturn? Un cuvânt scris cu limba, în strofa unui măr?

Apropo, voi ce cuvinte scrieţi în gură când mâncaţi?

Soarele a stat cu burta la mine.

De Paşti am făcut exces de primăvară, mi-am ciocnit ochii unul de altul prin grădină, m-am îmbolnăvit de florile mărului, m-am luat în gură cu o muşcată cam nedusă pe la biserică, nevastă-mea. La un moment dat, mă uit pe cer şi văd că soarele vrea să-mi spună ceva.
- Jupâne, zice, pot să stau şi eu la tine?
- Ce să faci?
- Păi ce am zis.
- Să stai la mine?
- Cam aşa ceva.
- Cum adică să stai la mine.
- Păi tu nu ştii că voi spuneţi câteodată: „Băi, ce n-aş face nimica acuma, doar aş sta la soare?“
- Da!
- Aşa zicem şi noi aici, între noi, despre oameni. Că am sta la un om. Eu aş vrea să stau la tine, dacă nu te deranjează. Aş sta întins, între tine şi umbra ta, ca să mai uit şi eu de necazuri. Sunt prost ca noaptea câteodată. Şi uneori, cu capul în nori.
- Bine, dacă te încălzeşte cu ceva, te las.
Şi a stat. O după amiază întreagă. N-o să uit niciodată cum a aţipit, lipit de mine, cu saliva curgându-i luminoasă din colţul gurii, cu visul lui alb topit pe la tâmple, cu sforăitul lui princiar, care a trezit din somn o buburuză.





foto & video © verbiaj.