Analfabeții sentimentali erau foarte supărați.

Analfabeții sentimentali erau foarte supărați pe analfabeții subliminali

analfabeții subliminali se ghidau după principiul luxocrației, cuvânt neinventat încă, dar pe care îl trăiau deja

analfabeții sentimentali se ghidau după principiul hazotragismului, cuvânt inventat deja de un autor necunoscut, pe coperta patru a cărții lui Radu Cosașu, Anti-damblale

Analfabeții sentimentali erau foarte supărați pentru că erau denumiți așa, cu un i în plus la sentimentali

Analfabeții subliminali erau foarte mândri că li se dăduse un i în plus la salariul lor subliminal

Analfabeții sentimentali erau triști că nu pot iubi definitiv și subliminal

Analfabeții subliminali erau foarte veseli. Fără motiv.

Ceea ce denotă că a fi subliminal e un gest minimal de optimism. Iar a fi sentimental e, cum să îi spunem... dar mai bine s-o lăsăm așa, ca nu cumva să îi rănim suplimentar.

 

Cum a mai trăit poetul invizibil.

Poetul invizibil risipitor a trăit niște ani goi
în care nu și-a mai putut vedea gândurile.
Tot ce a simțit a fost invizibil.
Tot ce a sperat a fost invizibil.
Tot ce a iubit a fost invizibil.

Muzica pe care a tresărit a fost inexistentă.
Florile pe care le-a mirosit au fost lipsite de sens.
Pașii pe care i-a făcut aleatoriu pe stradă nu l-au dus nicăieri.
Poetul invizibil a uitat să se mai privească până și în oglindă.
Întrebarea lui preferată, de ce?, l-a părăsit până și ea.

Poetul invizibil a alunecat printre propriile versuri și a dispărut într-un neant
pe care l-a putut atinge.

A fost la teatru acest poet?
Da, acest poet a fost pentru a doua oară la spectacolul
„Despre oameni și cartofi“, zburând dinadins 500 de kilometri
pentru a încerca din nou să înțeleagă.
Și de data asta a înțeles mai bine.

A văzut vreun film bun acest poet?
Da, acest poet a descoperit rețelele de streaming online
și a căzut de multe ori într-o uitare genială.

A ascultat vreo melodie frumoasă acest poet?
Da, acest poet a încercat să se mai redreseze un pic
și a reușit să asculte o melodie frumoasă
până la o aproape epuizare. 

altele din vieața omului invizibil.

Ce minunat ar fi.

“Ce minunat ar fi ca, la moartea unui om, să aibă loc, în afara parastasului, şi un fel de adunare comemorativă la care să vină numai sacoşele din viaţa lui. Să se înfăţişeze toate care au fost, din fragedă copilărie şi până-n pragul morţii, şi să povestească fiecare sacoşă ce lucruri a ţinut pentru acel om. Să se bucure, să glumească, să râdă, să bocească, să se certe pe amintiri, să se bucure şi să-l regrete. Toate sacoşele. Mi-ar plăcea, de exemplu, ca sacoşa mea galbenă să pomenească la acest ipotetic parastas că a ţinut într-însa, vreme de vreo două săptămâni, romanul „Idiotul" de F.M. Dostoievski, pe care-l citeam în metrou, în drum spre serviciu. Iar în cartea asta era unul ciudat, prinţul Mîşkin, care ţinea în mâini o bocceluţă. Şi în acea bocceluţă, ce credeţi că se afla? Frumuseţea! Frumusețea va salva lumea”.

#cartiredescoperite / Petre Barbu, “Iubitele noastre sacoșe” (“Până la capătul liniei”, Editura Cartea Românească, 2012).

Mult mai bine.

E mult mai bine să ai frunze mult mai bine
să rămâi undeva plin de frunze
undeva în conturul tău de răcoare

sigur nu mai poți să citești cărți portocalii
nici să te așezi picior peste picior pe o bancă
nici să-ți pui pălăria alături și nici
să desenezi cu creta pe asfalt

dar când ploile te îngreunează prea tare
poți să te scuturi încet și să pornești pe străzi
și în urma ta rămâne o pată imensă în centrul căreia
poți să-ți lași pălăria ca pe un fruct ud
GELLU NAUM

I`ll be back!

news, soon.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Marţi, 27 ianuarie 2015, la ora 12.58 PM, Invizibilitatea Sa a plâns cu lacrimi imperceptibile. A plâns pleonastic, a plâns înnăbuşitor, a plâns în cel mai invizibil mod cu putinţă. Dacă ar fi existat un concurs de plâns lacrimi invizibile ar fi luat măcar menţiune, asta poate şi pentru că în toată viaţa lui anterioară de om normal cu carne, corp, haine şi zâmbete se comportase ca un om invizibil, tratat cu invizibilitate de majoritatea convivilor şi conmorţilor săi.


De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Acesta ar fi putut fi un justificat titlu de site tabloid, dacă un asemenea site ar fi ales să facă trafic cu o asemenea informaţie emoţională.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor, vă întrebăm şi pe voi, dragi cititori, cu promisiunea că vom da răspunsul, oricare ar fi acela, într-una din postările ulterioare, cât şi anterioare, de pe acest blog.

Vă mulţumim pentru fidelitate, atenţie, înţelegere şi bunăvoinţă.

Iubirea omului invizibil continuă.

Omul invizibil a uitat pentru câteva clipe că există și a rămas blocat în această uitare până când ninsoarea l-a transformat într-un om vizibil de zăpadă.

Mi-era dor de dragostea omului invizibil. Poate și din acest motiv mi-am luat inima nevăzută în dinți și l-am sunat, ca să-mi mai povestească. „O să încerc, dar tăcerea mea volubilă s-ar putea să nu mai producă un text cu o valoare literară la fel de mare“, mi-a spus, oarecum dezamăgit, deși mi-am dat seama că juca teatru, ca întotdeauna. Chiar și când tace, omul invizibil produce literatură de foarte bună calitate.

„Prietene, știi bine că sunt îndrăgostit iremediabil de aceeași femeie, o tipă la vreo 30 și ceva de ani, project manager, sau ceva de genul, într-o mare companie multinațională, dacă pleonastic mi-e permis s-o numesc așa“. I-am dat voie s-o numească după bunul lui plac. N-a fost nevoie să-mi mulțumească.

„E o tipă nici frumoasă, nici urâtă. E elegantă și discretă și câștigă fix 137 de milioane“, a început el. „I-am văzut fluturașul de salariu“, a adăugat prietenul meu invizibil. În fiecare dimineață, omul invizibil deschide mașina tipei, cu cheia de rezervă, și se așază în spate.

Până la birou, îi ascultă disciplinat muzica, un amestec nostalgic de muzică din anii `60-`70. Apoi, o așteaptă să coboare și o vede cum se îndepărtează. De multe ori, doi-trei bodiguarzi mai vigilenți, dintr-ăia care nu se uită la filme subtitrate pe laptopurile lor de serviciu, mai văd pe monitoarele de supraveghere cum se deschide aiurea ușa unei mașini și se închide la fel de singură. E peste puterea lor de înțelegere, iar bodiguarzii se mulțumesc să-și lase puterea de înțelegere exact așa cum au găsit-o.

„Intru cu ea în birou“, continuă amicul, „și fumăm împreună prima țigară, eu poziționându-mă în direcția în care aerul condiționat împinge fumul“. Zâmbesc la telefon, iar invizibilul meu prieten zâmbește și el. 

„Frumoasa corporatistă pune un picior peste celălalt și deschide primul Excel. E un gest cu un potențial de erotism neîmplinit“, îmi explică prietenul, în mintea căruia intuiesc o fantezie destul de bine pusă la punct. „Am și eu toate complexele oamenilor vizibili“, îmi mărturisește, și asta mă duce cu gândul la faptul că omul invizibil nu ar fi foarte bine dotat.

Trece repede peste acest moment stânjenitor și îmi spune la telefon c-o iubește, dar nu știe cum să-i spună. Aveți idee, voi, dragi cititori, cum ar putea să-i spună omul invizibil acestei femei (aici surprinsă într-o ședință) c-o iubește?
















Altele din vieața omului invizibil.

Ne-am întors în locul acesta.

ne-am întors în locul acesta, în care am inventat această poveste

noi găsim poezie chiar și în scările rulante care urcă la metrou

am trecut pe lângă o bancă din cartier unde se săturau cu naturalețe doi îndrăgostiți, ei s-au oprit încurcați, noi le-am spus să continue

aici, noi am dat cu inimile noastre de pământ și, spre disperarea poeților de mâna a doua, din ele n-a răsărit nimic

am trecut pe lângă o vecină cu cățel, care i-a spus bestiei: „mănâncă-l pe vecinu`!“, eu am râs și am spus „nu încă!“

apoi am ajuns acasă, unde am scris pe blog, total nepoetic, această tentativă de nepoem, puncte-puncte, autentic.

și, evident, că doar nu la mine în casă, Max Richter a recompus „Anotimpurile“, iar eu, de la minutul 6,33 încolo, am încetat să mai respir.

Să mă țin (rezem) de o promisiune.

Pe 19 septembrie 2007, cititorii mei mă acuzau, pe nedrept, de chelie. Printr-o simplă fotografie demontam toate acuzațiile, dar îmi puneam și o întrebare: va fi sau nu va fi chelie? Și spuneam că, după ultimele previziuni, momentul „zero“ s-ar petrece peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii. Ei, bine, m-am înșelat. Recunosc: am greșit! Cinci ani mai târziu, firul e neclintit și e la fel de viguros ca alte părți ale corpului, dacă mă pot exprima așa, fără să jignesc pe nimeni.

Iată însemnarea de atunci și părul de acum (pentru păr de ultimă oră, scroll down).

„Am fost acuzat pe nedrept de chelie.
Verdict, crimă? Nu! Verdict, păr!


Mai întâi, aud că Alexedi doarme cu mine-n cap noaptea.
Nu îi ţin de cald sub formă de perucă, ci în chip de gând.
Cică a "visat cu blog". Săracu', ce-i mai trebuia încă un coşmar?


Zice el:
"Visul 2. Citesc debutul literar al Dlui Verbiaj, un hibrid intre eseistica si 'Pe drumuri de munte'. Are si multe poze cu calatoriile intreprinse si cu insusi autorul: fata rotunda, deschisa, frunte in expansiune, tuns la maxim 2. Era proaspat iesita de la tipar- lansarea fusese cu cateva ore in urma, deci inainte de vis".


Zic eu: Alex, eu pot debuta cel mult pe un şerveţel când îi scriu numărul meu de telefon unei gagici. Sper.


Atacul mârşav la virilitatea verbiajistică nu încetează.


Pantagruel, la Dede's pe blog:
"Dupa cum se stie, sunt fanul a doua bloguri minunate, dedes si verbiaj.
Ce vreau sa evidentiez este ca… se intrevede de pe acum
condeiul a doi viitori scriitori.


Unul (dedes) - melancolic, influentat de proza ruseasca, cu fraze prelungi,
metafore calde si un ton ceţos, incert, lenes, in relanti,
filtrat prin pieliţa unor pleoape grele de somn.


Altul (verbiaj) - alert, vesel si macabru in acelasi timp, postmodernist din talpi
pana in varful inceputului de chelie… Cu un scris persiflant
(dar mai ales autopersiflant), secondat de o bine ascunsa amaraciune.
Fecund, viu si surprinzator cu fiecare noua propozitie".


Dede's cere lămuriri: "Sa inteleg ca junele Verbiaj a inceput sa-si extinda fruntea?"


Verbiaj oferă lămuriri sub formă de pixeli. Iacătă podoaba! (n.r. păr datat 19 septembrie 2007)








Venele de pe tâmple s-au încordat ca bucile unui jucător care
aşteaptă extragerea 6/49. Stau să plesnească. E de înţeles.


A fost sau n-a fost trădare? Şi tu, Dede's?


Sub păr, chelia face AMR-ul până la clipele de glorie.
După ultimele previziuni, momentul "zero" s-ar petrece
peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii.


Va fi sau nu va fi chelie?


Însemnarea următoare (de scris peste 4 ani).
Titlu: "Cum mi-am petrecut sfârşitul părului?"

Păr datat 22 martie 2012 (foto jos).

Facultatea de admiraţie.

La scurt timp după ce toate posturile de televiziune anunţaseră sfârşitul lumii, m-am înscris la un curs de arta speranţei. Deveniseră foarte la modă, aveau reclame îndeosebi după ora 24.00, când mă simţeam foarte deprimat.

În mica mea nemărginire, de care mă crezusem întotdeauna capabil, făcusem multe lucruri semnificative, dar niciunul care să conteze. Şi mi-am zis că un asemenea curs (ţinut de un profesor care părea destul de convingător, doar avea părul alb), ar putea să mă pună pe drumul cel bun.

După prima oră de curs ne şi gândeam, cei din ultimele bănci, s-o ştergem ostăşeşte. Chiar ne întrebam, de ce ostăşeşte, n-avea nicio logică, dar nu prea mai era timp de explicaţii.

La un moment dat, când şi-a dat seama că plictiseala are toate literele în ordine, profesorul ne-a amintit că au mai rămas doar opt ore din noi (opt ore tandre şi foarte personale, mi-a şoptit o colegă de care nu mă simţeam atras sexual) şi ar fi bine să le folosim cum trebuie.

Ca s-o scurtăm, ne-a pus de pe youtube un lied al lui Mahler, cântat de Magdalena Kozena, femeie după care eu sunt chiar şi acum în limbă, deşi nu vorbesc ceha. De lied nici nu mai vorbim, sunt cu adevărat topit după el.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template