joi, septembrie 24, 2020

Actorul și marea.

Când se face întuneric într-o mână, în mâna dreaptă sau în mâna stângă, nici nu mai contează, un actor urcă pe un ponton care îi e scenă și joacă în “Iona”, de Marin Sorescu.

Actorul e Lari Giorgescu, spectatorii suntem noi. Scena e Amfiteatrul sub cerul liber de la TNB (sau sub marea liberă, pentru că Lari pare că joacă direct cu marea deasupra).

Actori pe lângă el sunt și doi pești dintr-un acvariu, dar par atât de mulți, pentru că avem o mare bogată, cât de mulți? Foarte mulți, doi, și cu Lari trei, atât de mulți, oricum, mai mulți de o sută, pentru că trei e mai mult decât 100. Mai mulți decât ai număra o viață întreagă? Mai mulți! Mai mulți decât ai număra o moarte întreagă? Mai mulți, mai ales că moartea e lungă.

Iar Lari, deoarece are toate mijloacele la îndemână, doar a făcut o facultate și el (se spune că Lari a fost un om obișnuit înainte să fie actor), doar din cuvinte face repede o bancă de lemn în mijlocul mării. Ești la teatru, dar și în mijlocul mării. E o construcţie grandioasă de stejar geluit, făcută direct în sufletul lui Lari, iar tu intri direct în sufletul lui Lari ca în burta peștelui din “Iona” lui Sorescu.

Pe banca aia de lemn din mijlocul mării, lovită de valuri uriașe de teatru și de spaimă, te așezi tu, spectatorul cu mască, exact ca un pescăruș mai laș, oprit acolo să se odihnească în timpul furtunii.

Acolo, și numai acolo, masca stă și ea și respiră deasupra feței tale, sătulă de tine, și toate măștile tale îi urmează exemplul și fac imediat același lucru, cunoscându-te prea bine, dar și pentru că au și ele nevoie de o pauză, să le înțelegem și pe ele, au și ele demnitatea lor.

Lari va rămâne mereu acolo, îl vei găsi mereu în amintirile tale, în rolul vieții tale de spectator, stând pe o bancă în mijlocul cuvintelor, ca și cum ar sta cu capul în mâini în mijlocul sufletului, după cum bine zice poetul.

Textul de mai sus poate fi citit într-o singură cheie: “Iona”, spectacolul-concert montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Dramaturgilor Români s-a jucat pentru o singură seară pe scena Amfiteatrului de la TNB, în Gala HOP. Spectacolul a fost sofisticat de simplu și de emoționant.

Cândva, într-o vacanță de vară, doi puști de 7-8 ani au sărit peste un gard și s-au cățărat într-un piersic bătrân. I-a alungat repede o coadă de mătură mânuită abil de o vrăjitoare care locuia acolo. Și puștii ăia au luat-o la fugă, peste drumuri prăfuite, și dealuri, și câmpii, de frică să nu fie mâncați de cotoroanță. Când s-au oprit sub un copac, însetați și cu inima în gât, unul dintre ei a băgat mâna în buzunar și a găsit acolo o piersică care i se strecurase miraculos în buzunar. Și când a mușcat din piersica aia, ochii i s-au dilatat și imediat a simțit că parcă a trăit într-o clipă o viață întreagă.

Cam așa a mușcat Lari din textul lui Sorescu. Cu voluptatea copilului care credea că va mânca pentru prima și ultima dată în viață o piersică uriașă și minunat de zemoasă.

Nu-i așa că te întrebi când mai poți vedea vreodată un actor care să devoreze într-un asemenea fel un text, ca și cum ar înfuleca o piersică unică, dulce și cărnoasă? Nu, normal că nu te întrebi.

Dar sufletul de spectator poate duce multe. Și te îndemn și pe tine să duci și această povară. Lari va fi acolo și o va duce împreună cu tine.




marți, septembrie 08, 2020

Cea mai bună piesă din 2020.

Am scris postarea asta ascultând cea mai bună piesă de anul ăsta (opriți restul anului, nu mă mai interesează, eu cobor aici).

Și nu știam dacă să spun că asta e cea mai bună piesă a anului și să declanșez polemici nesfârșite între cei 2-3 cititori ai mei, dar ceva m-a convins s-o fac.

Conduceam pe undeva pe Magheru, spre Romană, ascultând chiar piesa asta, când, în spatele meu, într-un Uber, la un semafor, văd mai întâi o mască șoferească trasă un pic sub nas, ca o centură pusă doar peste burtă, și apoi un fel de străfulgerare de frumusețe. Un chip care apare din spatele șoferului doar pentru o clipă, cât să te facă să te întrebi dacă ce ai văzut e real. Și stai, și aștepți, iar așteptarea îți e imediat împlinită.

Vezi cum pe bancheta din spate râde o fată foarte frumoasă, la vreo 18 ani, cu pielea albă și cu părul strâns într-un roșu cald, ca un fel de toamnă precoce. O vezi râzând și lovind cu pumnul pe cineva de lângă ea, un tip la fel de tânăr, în plin zâmbet și el.

O fată care îl lovește cu pumnul în plex pe băiatul pe care îl place, lăsându-l fără răsuflare, e o dovadă cât se poate de clară a dragostei. Iar el se ține tare și îmi demonstrează încă o dată, fără putință de tăgadă, ca asta e cea mai frumoasă melodie de anul ăsta și că e o coloană sonoră perfectă pentru începutul unei călătorii spre fericire cu un Uber Dacia Logan 2007-2008.



marți, iunie 23, 2020

Coronavisuri

Coronavisuri punctuale, bifate cu strigăte de bucurie și pumni strânși în aer, după un sistem bine pus la punct de taskuri pe care le-ai dovedit luându-le de la cel mai greu la cel mai ușor

Coronavisuri dulci, visate undeva pe la prânz, pe o plajă pustie de gânduri negre și neinvitate

Coronavisuri pufoase, bune de pus pe Facebook la ora la care toată lumea se uită

Coronavisuri de oameni care și-au transformat viața în pasiune

Coronavisuri în concurență cu cireșele prinse după ureche

Coronavisuri de adolescenți care trăiesc în oamenii mari

Coronavisuri care vin de Crăciun acasă

Coronavisuri cu aromă de ce vreți voi

Coronavisuri după sufletul omului

Coronavisuri mititele și drăguțele

Coronavisuri fără diminutive

Visuri

Vise

etc



The Dø I A Take Away Show

marți, februarie 25, 2020

Hai, Simi!

Folosesc de regulă cam 3 zbârciuri pe meci, pentru că sunt destul de scumpe și nu vreau să mă autoîndatorez. Am folosit un zbârci la 3-2 pentru Simona în tie break-ul din decisiv (da, știu, le-am ținut până în ultimul moment și riscau să rămână nefolosite) și Jabeur a făcut o dublă greșeală. Și am mai folosit două zbârciuri după mingea de meci a lui Jabeur de la 7-6.
Cele trei zbârciuri au funcționat ca întotdeauna, folosesc doar produse de calitate, testate chiar pe mine. Simona a câștigat, în cele din urmă, nici nu avea cum să fie altfel. Ca mod de utilizare, zbârciurile nu se strigă în gura mare, ci se rostesc introvertit, cu gura imobilă și cu dicția dată pe mute, afișând o expresie neutră, impenetrabilă.
Și acum, trebuie să fac și conversia... Doar nu credeați că am scris textul ăsta degeaba. Vând zbârciuri, 50 de lei bucata, sau la două zbârciuri îl primiți pe al treilea gratis. Zbârciurile nu sunt transmisibile și accept și plata cu cardul.
De obicei echilibrez zbârciurile cu îndemnuri „pe pozitiv“. De exemplu, de câteva meciuri, funcționează destul de bine „Hai, Simi!“. Mai necesită câteva reglaje, dar cred că va fi un produs bun până la urmă și îl voi lansa și pe el pe piață.
Voi ce îndemnuri „pe pozitiv“ folosiți? De zbârciuri nu vă întreb, pentru că riscăm să fie cenzurată postarea și n-ajungem nicăieri.

luni, februarie 10, 2020

Scene suprarealiste la un megaimaj din Centrul vechi.

Un megaimaj mic, cu doar două case, pe undeva prin Centrul vechi, pe strada Sf. Dumitru.

Coadă mare. Spre norocul nostru, se deschide și cealaltă casă. Noroc e puțin spus.

Coada mare se împarte în două cozi mai mici, una mai avangardistă, alta cu un substrat ontologic mai pronunțat. În fața mea, Dorina Chiriac trage după ea un coș plin cu niște Urmuz și Benjamin Fundoianu și bombăne ceva.

La casă, un domn cu o bulină galbenă în piept și cu un semn de exclamare care ne avertizează că el încă mai învață și să avem răbdare cu el. „Bună, sunt Alexandru și sunt aici să te ajut!“

Dorina, ca o Ioană d`Arc a dadaismului, urcată pe reduta unei rupturi din linoleum, cu pumnul strâns, ridicat direct în neant, se ceartă cu casierul și spune că are Urmuz și Fundoianu la vânzare accelerată și să îi bage mai repede codul.

Intimidat, tânărul casier Alexandru Dabija lasă ochii în pământ și nu îl observă pe Liviu Pintileasa care trece prin casă ca prin brânză, într-un parpalac supradimensionat, burdușit de dicție și inspirație, cu o ciocolățică mică în mână, păcălind paznicul care îl lasă să treacă.

La casa doi, Cătălin Ștefănescu, șef de raion la scenarii dramatice, trece prin scaner un Sașa Pană cu Dan Radulescu lipit strâns cu scoci, ca o bere la ofertă, cu cipsuri anexate.

Afară e o seară friguroasă de februarie, iar în Mega dau buzna ca să se încălzească doi juni, îmbrăcați în talent din cap până în picioare: Anghel Damian și Bogdan Cotlet. Anghel e foarte dandy, așeaa, și descinde în forță, de parcă Domnul nostru Mihai Eminescu s-ar afla la a doua pogorâre pe pământ. Bogdan nu e însoțit de vreo descriere.

Dragos Huluba pășește diafan printre rafturi, plutind prin istoria literară pe un ritm de step reprimat.

O doamnă de la Mega mai bagă repede la raionul de patiserie, delicatese și gogoși suprarealiste niște Sesto Pals cald și niște Grigore Cugler, ediție limitată. Ilona Brezoianu și Samson Andreea se bat pe ultimul colț de Ionatan X. Uranus.

Dintr-un ungher, vag neimpresionat, George Mihăiță, managerul general al Mega-ului, nu intervine, ca și cum în viața asta le-a văzut și le-a trăit pe toate. Poate trăi și acest succes de casă, bine-mersi.

Îi impulsionează însă cu o privire motivațională pe Ștefănescu și pe Dabija, care grăbesc ritmul de scanare. Se scanează pofta de joc - bip, nebunia - bip, înjurăturile la adresa conformismului și lâncezelii din teatrul românesc - bip, xenofobia - bip, feminismul - bip, Durankulak pământ românesc - bip, inteligența spectatorilor - zoink (aici dă eroare), litera D - Dip.

Legendă.

Înlocuiți „megaimaj“ cu „Teatrul de Comedie“ și vă dă „Afară, departe, pe câmp“, spectacolul regizat de Alexandru Dabija într-o sală studio cât un megaimaj mai mic, cu o scenografie formată 90% din cuvinte și care are toate șansele să prindă locurile de sus într-un top al celor mai bune spectacole românești din 2020. Sau februarie 2020, pentru cei mai sceptici.

Flerul pentru umor al scenaristului Cătălin Ștefănescu e excelent absorbit de personaje. Genialitatea le dă din când în când târcoale actorilor de la Comedie și îi mușcă și de gură, lăsându-i fără replică, exact la finalul spectacolului. Tocmai atunci când ne vine și nouă impulsul - ca un dicteu automat - de a aplauda cu un la fel de mare talent.

Explicație foto: într-un tomberon, actorii ard convențiile sau platitudinile și creează noi curenți de aer dramaturgic dintr-un trecut literar pe care l-am uitat / sau ignorat / sau poate că nici nu l-am cunoscut vreodată, pentru că am fost prea proști. Dar mulți.





Foto: Adi Bulboacă

joi, februarie 06, 2020

Poetul invizibil versus bărbați diverși.

De fiecare dată când un bărbat din bloc bătea un cui în perete
Poetul invizibil scria un poem
Atunci când bărbații orașului au instalat o colonie pe Marte
Poetul invizibil a ajuns acolo
Pe un post de ținător științific rangul 2
Adică aducea cheia de 14 când bărbații planetei o cereau
De fapt aducea toată cutia cu scule, pentru că nu știa ce e aia o cheie de 14
Sau ținea în mână chestii, precum lanterna, cârpa îmbibată de ulei sau berea bărbaților care reparau generatoare sau sateliți
Când un vecin a început să dea cu bormașina după ce a mâncat o ciorbă
Așa cum orice bărbat care se respectă o face
Poetul invizibil a scris următoarele versuri
Invizibile
Inspirat de cadența acelui înfiorător dispozitiv
Unul dintre versuri conține o înjurătură bine plasată
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
(spațiu gol pentru versurile invizibile)
Când bărbații planetei își dădeau cu gel pe părul proaspăt provenit dintr-un implant
Pentru a semăna cu Beckham, Brosnan sau Butler
Poetul invizibil se mulțumea să știe
că e un pic mai drăguț decât Mr. Bean.
De parcă asta ar fi contat.
(o clarificare legată de frumusețea poetului invizibil, aici)
Una peste alta
Poetul invizibil știa
În sufletul lui
Că urma să existe o continuare a acestei povești
A acestei comparații cu puternicii bărbați ai comunei noastre
Și, bineînțeles că
asta nu îl deranja câtuși de puțin.

luni, februarie 03, 2020

Fotografiem cafele băute.

O cafea băută după o despărțire, ca o cafea abandonată, ca o cafea cu care nu ai mai știut să vorbești
O cafea cu bacșiș mic lângă
O cafea în care cineva a desenat o frunză oarecare
Sau o lebădă micuță
Cafele lungite cu apă
Înecate în frișcă
Mutate de colo-colo în așteptarea unei conversații în care să ți se spună în sfârșit ceva
Și supremele, reginele cafelelor braziliene, columbiene sau contrafăcute
Cafeaua neatinsă, pentru că ți s-a dat o veste importantă și a trebuit să fugi
Ai uitat de un deadline
Sau
Ai aflat că a murit cineva
Și ți-a rămas în linguriță o lacrimă pe care n-ai putut s-o plângi chiar acolo
Sau ți s-a născut primul născut și a trebuit să sari peste zece galaxii deodată ca să ajungi în noul tău univers, schimbând două UBER-uri
Ai fotografiat cu memoria ta vizuală toate aceste cafele
Și ar fi fost și mai multe
Dacă, între timp, chelnerița care n-a băut suficiente cafele
nu ți-ar fi vărsat ceaiul tău Earl Grey cu lapte și cu miere peste telefon
în timp ce scriai.
(Foto: Timișoara, într-un anotimp cu cafele memorabile)


duminică, februarie 02, 2020

Omul invizibil a întâlnit.

Omul invizibil a întâlnit un orb pe trecerea de pietoni de la Iancului
Știți, acolo, la Intermacedonia

S-au salutat, ca și cum s-ar fi cunoscut de mult
S-au oprit chiar în mijlocul petrecerii de pietoni
Pietonii dăduseră ad-hoc o mică petrecere ca să sărbătorească întâlnirea spontană, neașteptată și minunată a celor doi prieteni

Oamenii s-au dat jos din mașini și au strigat surescitați:
Hei, uite-l pe omul invizibil
Ce mai faceți, domnule invizibil?
Ce ne bucurăm să vă revedem!
Aproape că vă scoseserăm de la întreținere, dar ce fericiți ne faceți în continuare că veți contribui la fondul de rulment!

Oameni în toată firea dădeau cu căciulile de pământ de bucurie
Și era destul de ciudat, era un februarie cu 17 grade

Omul invizibil s-a uitat la ei
I-a străbătut pe toți cu o privire nemiloasă
Și le-a zis, verde în față, deși invectivele lui erau transparente
Iertați-mă, cred că mă confundați!
Cred că mă confundați cu un om invizibil mai celebru

Și a plecat
În scrâșnetul dezaprobator al tuturor administratorilor
care apucaseră deja
Să-l pună pe lista de întreținere a câtorva scări de bloc.

(Mai multe episoade din vieața omului invizibil)

joi, ianuarie 30, 2020

Antivorbitorul.

Antivorbitorul
Era un om care tăcea pe un ton foarte nepotrivit.
Dar atunci când începea să vorbească
Să te ții!

Dacă spuneai, de exemplu, că dragostea trece prin stomac
Antivorbitorul ți-o tăia scurt și îți lăsa doar jumătate de dragoste să-ți treacă prin stomac.

Dacă îi aminteai că primăvara e o iarnă nesfârșită
Antivorbitorul te contrazicea cu o toamnă ca o vară eternă

Dacă îndrăzneai să îți iei fularul preferat într-o zi însorită de ianuarie
Antivorbitorul ți-l smulgea din mână și te lăsa cu gâtul gol, cică așa se poartă
Și îți spunea că dă bine să ai gâtul expus ca o țintă

Dacă îi spuneai despre virus,
O vira spre papirus

Îl îndulceai cu un compliment
Se făcea că nu e atent.

Antivorbitorul făcea anticameră
Fără să știe cine e înăuntru.
Poate că înăuntru era chiar antevorbitorul
Care urma să-l contrazică.

marți, ianuarie 28, 2020

O întâlnire cu Johnny Răducanu.

Am văzut ieri în news feed niște fotografii cu Tanti Lili, liftiera care făcea goblenuri în liftul care te ducea pe terasa unde era Lăptăria lui Enache. M-a dus și pe mine Tanti Lili, dar nu dădeam prea multă importanță atunci.

Acum, că Tanti Lili s-a clasicizat, îmi aduc aminte că slujba ei mi se părea chiar în momentul în care urcam inutilă, dar cu farmecul ei.

Probabil că Tanti Lili a fost fericită și cu siguranță e nostalgică după vremurile în care ducea artiști mari sus la Lăptărie. A avut o viață profesională împlinită, mult peste a unora dintre noi.

Într-o seară, Tanti Lili mi-a deschis ușile liftului fix în Paradis, acolo unde Johnny Răducanu se așezase deja la pian și făcea o improvizație de se lăsa cu fum gros de țigară, suflete încălzite și bere multă și ieftină.

Nu îl cunoșteam atunci pe Mister Jazz, dar destinul urma să îmi producă o surpriză foarte plăcută. 

Johnny Răducanu avea săptămânal o pastilă memorialistică în ziarul Independent, primul meu loc de muncă. La un moment dat, redactora-șefă, pe care cu drag o alintam Doamna Luci, mi-a trasat plăcuta misiune să merg săptămânal la Johnny Răducanu acasă și să culeg alături de el acea pastilă, „Țara lui Johnny“. Zis și făcut.

Într-o seară de iarnă, când se lăsase deja întunericul, am descins emoționat și intimidat la garsoniera lui Johnny din Banu Manta. Am sunat la interfon, m-am prezentat. Vocea dură a lui Johnny mi-a zis să urc la 6 (parcă la 6 stătea).
- La ce apartament?, am îndrăznit.
- N-are importanță, o să-ți dai seama!, m-a răstit Johnny.

După ce că eram emoționat, asta îmi mai lipsea, să mai și bat pe la vreo șase uși și poate să-mi și iau bătaie de la vreun pensionar fără pensie specială.

Am urcat în lift (era bună o Tanti Lili), am apăsat butonul (am pipăit butoanele, pentru că era beznă totală în lift) și am coborât la șase. Pe scară, întuneric bocnă (licență poetică).

- O să-ți dai seama!, îmi răsuna încă proaspăt în cap îndemnul maestrului (îl consideram maestru până să îl cunosc, dar după ce mi-a zis că asta cu maestrul e o porcărie m-am mai calmat).

Deci, cum ziceam, cobor din lift, întuneric smoală. Nu văd nimic, dar parcă aud ceva. Mărunțesc niște pași, în direcția sunetului. Și acolo, în nenorocita aia scară de bloc, care nu îl merita, îl văd pe Johnny, prin ușa pe care mi-o lăsase întredeschisă, așa, cam ca în Hansel și Gretel, stând la pian, în izmene albe și în halat, ca un pașă monumental.

Prin lumina aia palidă din garsonieră ieșea și se lovea de toate ușile închise ale vecinilor un vals improvizat. Mi-am făcut curaj, am intrat și am rămas în ușă, fermecat și ignorat.

Mi-a poruncit să mă așez. „Eu am ceva de terminat“.

M-am așezat în picioare, în dreapta lui și am mai stat așa vreo două minute, până când Mister Jazz a terminat acel concert pentru un singur om.

- Bună seara!, am improvizat eu.

Johnny nici nu mi-a strâns mâna, mi-a zis doar atât:
- Gata! Nu prea am timp acuma să stăm de vorbă, te-am chemat doar să-ţi spun să vii mâine“.

Schimbasem vreo două metrouri, un autobuz şi un tramvai ca să ajung până la el.

Mai târziu, când aveam bucuria să-l cunosc, după ce am băut prima cafea cu lapte făcută de el (și acum îi mai simt gustul), mi-a dăruit chiar şi privilegiul de a-mi zâmbi.

Şi tot cândva, mi-a scris pe cartea lui, pe care am lucrat-o împreună, o dedicaţie pe care n-o voi uita niciodată: "Lui Dan, cu drag. Şi cu mulţumirea că a avut bunăvoinţa de-a fi lângă mine".