Ce dor mi-a fost de textul ăsta!

și, când vii,

să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care sunt iubit, în care nimeni nu a auzit vreodată de bani, în care cărțile zboară ca niște gânduri galbene pe cer, în care muzele adorm goale pe unicorni, în pădurile alea în care toate frunzele vibrează, foșnesc a tine, să-mi aduci viața aia frumoasă în care autobuzele sunt pline cu umbrele desfăcute - unele mai firave, altele umflate, grase, pline de vânt, umezeală și întâmplări îmbrățișate, în timp ce oamenii aleargă prin ploaie, orbecăind de atâta dragoste, da, viața aia în care elefanții sunt niște munți de ciocolată, iar munții sunt din înghețată, sânii sunt de catifea, copiii nu îmbătrânesc, bătrânii nu mor, zâmbetele nu apun, soarele îl purtăm pe degete, poate chiar prin păr dacă ar fi viața pe care mi-ai promis-o, să nu uiți să-mi aduci viața aia în care poezia se administrează intravenos, în care nimfele vor deschide școli de eroism, curvele școli de teatru, hoții academii de astronomie și haiducii săli de fitness, viața aia în care ne vom bea cu toții speranțele din cești fine de china, vom purta peruci împletite de păianjeni sătui, și o să aștept autobuzul cu 105 umbrele să mă ducă prin munții în formă de cozonac, viața aia în care urșii de pluș cresc în grădină și apar după felia rece de pepene din august, în care oboseala are gust de vată de zahăr, sau chiar de ananas, că e mai ușor de făcut, vor veni trenuri pline de ananas pentru stadioane, orașe întregi de oameni obosiți și o să vii să le spui ‘treceți-vă ananasul ăsta peste frunte, domnule, și dumneavoastră, doamnă’ și ei și-l trec și viața are gust de plăcintă cu mere, caldă, cu puțină crustă la marginea tăvii, cu miros de scorțișoară și omăt de zahăr deasupra și când o să mă muști de buză, cum făceai înainte să pleci cu autobuzul cu 22 de umbrele, o să țășnească apă minerală, pe buzele mele o să se așeze bătrânii cu artroză, ah, da’ ce bine vă stă cu mofetele alea atârnate la urechi! vai, mulțumesc pentru compliment, să-mi aduci viața aia în care plecăm trei luni pe an în jurul lumii la vânătoare de furnici, numai noi doi și trilioane de furnici cu suflet alb, sau e atât de mic că nu există? să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care vii, bine?

via pushthebutton.ro
în rest, nici eu nu m-am schimbat prea mult, ceea ce sper să fie, totuși, bine.

Jurnalul lui Radu Beligan.

Serată mondenă la un amic al unui alt amic. Insistenţa cu care aceste persoane mă invită „să spun ceva“ îmi aminteşte de o replică a lui George Vraca, răzbunând o dată pentru totdeauna breasla socotită mereu „în reprezentaţie“.

Eram împreună la o masă cu lume multă şi Vraca fusese intens solicitat să spună - între două feluri - „ceva“ din „Scrisoarea a III-a“. Un personaj foarte tenace nu-l slăbea, în special, deloc.

- Zău, maestre, fă-ne plăcerea şi recită ceva. Excedat, Vraca îl întreabă:
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră ce meserie aveţi?
- Colonel de artilerie, răspunde cu aplomb convivul.
- Atunci, zău, fă-mi plăcerea şi trage niţel cu tunul...

Radu Beligan - „Luni, marţi, miercuri“, Editura Eminescu, 1978.

Răsfăţ.

O insolubilă plăcere, dacă mai ştim ce este o plăcere
de Radu Cosaşu

Una dintre cele mai voluptuoase plăceri ale fiinţei umane - dintre puţinele care nu pot fi contestate de nimeni, nicăieri, indiferent de sistemul nervos sau de cel social în care trăieşte fiinţa, indiferent de sexul ei, de credinţa religioasă sau politică -, una dintre cele mai intime, mai credincioase şi mai durabile plăceri - acceptată şi respectată ca atare, în cele mai grele condiţii, chiar şi în război, chiar şi în stări de asediu sau de detenţie, pe secetă, în spitale şi, se zice, chiar în iad, una dintre cele mai inofensive, mai benigne şi mai lejere porniri, dar devenind - prin caracterul imperios cu care se impune judecăţii - extrem de presantă, de agresivă, de cuprinzătoare (ca durerea de măsele deodată ostoită, ca nevoia de somn care-şi găseşte imediat un pat şi o pernă, ca visul de a-ţi putea descălţa o pereche de pantofi care te strîng îngrozitor sau te bat violent în vîrf sau îţi încing laba piciorului de-ţi piere pofta mersului), în sfîrşit, una dintre cele mai normale şi mai incandescente bucurii strict personale rămîne aceea de a face duş, vara, pe caniculă, nu foarte rece, dar nici fierbinte, nu unul, dar nici zece, pentru a nu-mi bagateliza plăcerea,
de a-mi potrivi apa din cele două robinete,
de a-i găsi exactul dozaj,
de a mă potrivi sub şuvoi,
de a-l simţi din creştet pînă în tălpi, puternic, vital, sănătos, ca un allegro con brio beethovenian,
de a mă săpuni bine, liniştit, mîndru, dar nu vanitos, optimist, dar nu pînă la a-mi pierde mintea sceptică, liber, dar nu lipsit de gînduri, chemînd de obicei, sub şfichiuirea apei, ultimele probleme insolubile care m-au asaltat,
ca apoi, nerezolvîndu-le, căci de aia le zice şi insolubile, adică imposibil de a se dizolva sau topi în apă, sub duş, să alung - e un fel de a spune... - săpunul de pe corp,
să las apa să curgă pe mine minute întregi, pentru a mă pătrunde ca de un farmec sfînt,
să închid într-un sfîrşit apa şi să ies din cadă,
să mă uit bine dacă nu am făcut lac pe jos - privire realistă, încordată ca la o cădere din paradis în contingent -
şi să simt clipa mozartiană a brizei care te cuprinde după duş, înainte de a te şterge intens cu prosopul.
Atunci am senzaţia - scurtă, foarte scurtă - că sînt pur într-un univers torid în care a avea iluzii e mai important, mai crud şi mai grav decît a le pierde. Îmi consolidez această senzaţie aplecîndu-mă peste chiuvetă şi spălîndu-mi doar pleoapele cu apă rece, încă o dată; e o claritate în plus la care ţin, nu ştiu de ce. După aceea iau tubul de "Dentodent" şi îmi pun pastă pe periuţa de dinţi; de mult îmi place să mă identific şi cu tubul de pastă dentifrică pe care cineva din afara mea îl apasă extrăgînd tot ce are mai bun în el, adică din mine; e replica mea la omul-trestie gînditoare; de ce nu şi un tub de pastă "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? Mai arunc o privire în oglinda băii, aud acel Vivaldi cu care începe fiecare dimineaţă a regizorului din All that jazz şi îmi anunţ - prefăcîndu-mă serios vigilent şi sever, ca bătrînul mustăcios James Finlayson - de cum îi apar prin preajmă Stan şi Bran... -
că viaţa poate reîncepe feerică,
murdară,
parfumată,
barocă, după cum îi este felul.

Din întrebările insolubile sub duşul de ieri-dimineaţă: Prometeu sau trestie gînditoare, omul de ce nu ar fi - între degetele unui necunoscut foarte grijuliu cu higiena matinală - şi un tub "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? E prea minimalizator? Nu e îndeajuns de măreţ? Dimineaţa, în baie, mai ştie cineva, de este inteligent, ce e măreţ?

Dilema veche, nr.130, 20 Iul 2006

plus încă 25 de secunde.



şi sursa.

De când n-aţi mai văzut ceva atât de frumos?

click mai întâi pe foto şi aici, pentru bonus.

privirea unor femei îndrăgostite, pe care o mai descoperisem şi aici.

via Editura Art, pe Facebook.

Cum să pui muzică într-un trailer.

Mai întâi melodia,



apoi trailerul



şi cronica unui norocos care a văzut filmul.

„Inception va fi numit în multe feluri, începând cu «hibrid între James Bond şi The Matrix». Poţi să simţi Blade Runner-ul lui Ridley Scott, dar şi elemente din Memento al lui Nolan sau chiar din The Dark Knight. Dar Inception străluceşte cu o intensitate proprie.

Nolan creează o lume de vis pe care vrea ca noi să o umplem cu propriile noastre secrete. Nu-mi pot imagina un ţel mai nimerit pentru un regizor. Desigur, încrederea în inteligenţa publicului s-ar putea să-l coste pe Nolan la box-office, pentru că suntem atât de obişnuiţi să fim luaţi drept idioţi.

Cum să facem faţă unui film epic la o scară atât de mare, filmat în şase ţări cu un buget de 160 de milioane de dolari, care ne suceşte capul?“, se întreabă cronicarul Rolling Stone. (cinemagia)

Premiera şi la noi, în 30 iulie.

Umor vonnegutian.

EA: Cum îndrăzneşti să mă săruţi în felul ăsta?
EL: Voiam doar să aflu cine a mâncat toate macaroanele.

- Chelner, zise ea, ce caută musca asta în supa mea?
- Cred că înoată pe spate, doamnă, i-am răspuns.

- Chelner, continuă ea, văd că am şi o ţeapă în supă.
- Regret, doamnă, i-am dat eu replica, e o greşeală de tipar. Ar trebui să fie o ceapă.

- De ce costă atât de mult smântâna? mă întrebă ea.
- Pentru că vacilor nu le place să se ghemuiască pe sticluţele alea mici.

- Spuneţi-mi, serviţi clătite? se interesă ea.
- Nu sunt în meniul de azi.
- Astă-noapte am visat că mâncam clătite, mi-a spus ea.
- Trebuie să fi fost o senzaţie foarte plăcută.
- Nu, a fost oribil, m-a contrazis ea. Când m-am trezit, îmi dispăruse pătura.

- Mă gândesc să mă apuc de o cură de slăbire, îmi mărturisi Sarah.
- Ştiu cum poţi să pierzi pe loc zece kilograme de grăsime oribilă, i-am spus eu.
- Cum? mă întrebă ea.
- Pune pe cineva să-ţi taie capul.

(şi, ca să se închidă cercul - paranteza mea)

- Ce-ai făcut înainte să devii chelner?
- Curăţam găinaţul din ceasurile cu cuc, i-am răspuns.
- M-am întrebat adesea ce-i chestia aia albă din găinaţ.
- E tot găinaţ, am lămurit-o.

Herta.

„Pieptănăturile femeilor erau pisici şezând în fund, văzute din spate“.



Within Temptation - Caged

O poezie de interviu.

pantacruel: Ai debutat cu un poem în engleză, într-o revistă americană. Sună mai mult decât cool!:) Asta acum 33 de ani... Despre ce poezie era vorba, mai ţii minte câteva versuri?

alş: Se chema Green Lemon şi începea aşa: First, lemon was green. Adînc, nu? Dar revista era superprestigioasă - în acelaşi număr erau publicate poeme de Borges, ca să-ţi faci o idee...

restul, aici.

That's goddamn right.

Red (Morgan Freeman) - The Shawshank Redemption

Nimfele vor deschide școli de eroism.

Pentru următorul text trebuie să înghiţi toată respiraţia pe care o ai prin casă, ca şi cum ai înghiţi o felie de portocală; poţi să împrumuţi o gură de aer chiar şi de la vecini, ca şi cum ai cere două linguri de făină; poţi să ceri un credit la bancă pe cinci ani ca să te mai înrobeşti cu o răsuflare; sau să-i faci respiraţie gură la gură unui aspirator, ca să-ţi umpli bine plămânii cu cel mai curat şi eficient praf din câte s-au inventat.

Şi când te-ai umflat bine de tot încât simţi că plesneşti de nerăbdare poţi citi, în sfârşit, ceea ce ţi-este dat să citeşti într-o oarecare zi de marţi.

Just push the button.

Umor britanic.

frustrările unei marmote şi melodia zilei.



durata: 1.29

Caţavencii m-au luat la ochi.

Domnii cu site de la Caţavencu s-au supărat pe mine că n-au mai avut presiune la butoaiele de apă Cumpăna şi m-au pensionat mai devreme.

M-au pus în slujba comunităţii, deşi nu-mi doream. M-au îmbinat cu Istodor, pe care l-au surprins, săracu, murdar de tobă de carte pe la gură.

Mă simt onorat, ce pot să mai zic?

Un băieţel amorezat.

Chinezul Tan Hong Ming o iubeşte în secret pe micuţa malaeziană Umi Qazrina. „Şi de ce nu-i spui că o iubeşti“. „Pentru că toată lumea va râde de mine“.

Durată: 1 minut 30.

Colecţionarul.

Sunt un colecţionar, aşa cum se numeşte şi povestirea de mai jos, a Ioanei. Uneori, strâng în mine ce au simţit alţii. E ceva dureros de plăcut, o încremenire în ceea ce au simţit ei. Am citit, într-o după-amiază, o poveste care începe acum.

Am găsit un bilet în uşă: „Vă rog frumos nu-mi mai stropiţi geamurile de la balcon, unele sunt fixe, nu se deschid şi se spală foarte greu. Vă mulţumesc, Oancea Lidia, apartament 25”.

Iau un stilou şi scriu: „Vă rog să mă credeţi că nu-mi amintesc să fi aruncat vreodată cu apă pe geam. Încercaţi cu un etaj mai sus. Şi eu am aceeaşi problemă, dar cu geamurile de la dormitor. Totuşi, nu mă plâng niciodată. S-ar putea să fie porumbeii”. Semnez biletul şi îl strecor sub uşa apartamentului 25.

Când mă întorc acasă, alt bilet: “Nu mai daţi vina pe porumbei. Sunt o rasă firavă, nevinovată. Am avut şi eu unul, dar a murit. Nu pot să descriu golul sufletesc”. Iar scriu, iar duc biletul: “Iertaţi-mă, n-am ştiut. Eu am avut doi papagali şi două pisici. N-au murit, dar au fugit”. Răspunsul n-a întârziat să vină: “Explicabil”.
Mă enervez, cobor un etaj şi bat la uşă. Nimeni. Mai bat o dată. Degeaba.

A doua zi, alt bilet: „Te rog să-mi spui pe nume. Lidia”. Şi tot aşa, timp de săptămâni întregi, luni.

„Şi ce să-ţi spun?”
„De exemplu, despre porumbei.”
„Aaaa, despre porumbei!”
„Da, tu te pricepi la porumbei.”
„Eşti sarcastică?”
„Nu. Vreau să te cunosc mai bine.”
„Tu mă cunoşti cel mai bine.”
„Cum aşa?”
„Spune-mi ce culoare îmi place!”
„Verdele, te îmbraci în verde.”
„Şi mai ce?”
„Şi albastrul, ai o umbrelă albastră. Şi marea...”
Am alunecat, inconştient, în poezie... I-am şi scris câteva.

Şi într-o zi, inevitabilul: “Azi plec” spunea biletul.

Panica mi-a paralizat mâinile. Cu scris tremurat, am încropit un bilet :”Pleci departe?”
“Da. De când trăim împreună, am învăţat multe.”
“Şi de când trăim noi împreună?”
“De un an. Trăim împreună, la etaje diferite. Ce importanţă are dacă plec de aici? O să-ţi scriu.” Şi mi-a scris sertare de scrisori pe care le păstrez şi acum. Ultima sună aşa: “Ghici ce? Azi plec de tot. Găsesc eu o formulă să-ţi scriu.”
Peste câteva zile doi porumbei albi mi-au intrat în balcon. Au rămas o zi şi au zburat.

Am ieşit atunci să iau o gură de aer, să mă plimb. Când m-am întors, un bilet în uşă:

“Vă rog să nu mai aruncaţi pe geam cu mâncare pentru păsări. Mi-aţi inundat balconul. Vă mulţumesc. Lucreţia, apartament 20“.

şi am trăit, într-o seară, în lumea lui Soirs.



sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată.

Un viral cu gropiţe în obraji.

Shaheen Jafargholi, concurentul lui Susan Boyle.

Cafeaua de dimineaţă.

via.

Mesaj subliminal pentru Pantacruel.

Penelope Crudă, by Ellen von Unwerth.









Nu-i aşa că ţi s-a făcut poftă, prietene? Berea o dau eu, cu restul te descurci.

Surpraiz.

Un judge a zis, la final, că apariţia sprâncenatei de 47 de ani a fost cea mai mare surpriză din cariera lui de inchizitor. Susan Boyle, o tipă un pic nebună, dar cu siguranţă curajoasă, şomeră şi celibatară, a început să cânte. Dezastru sau altceva? Eu am aflat după fix două minute.

(varianta youtube, aici)

Am aflat de ce muncim atâta.

Întrebare: Doamne, pe când alţii huzuresc mereu, pentru ce eu singur să muncesc din greu?
Răspuns:

Cum să-ncepi ziua de mâine.

cum să lupţi

să învingi
ziua de luni, cu săptămâna ei cu tot
greaţa
spamul
şi şedinţa.