Colecţionarul.

Sunt un colecţionar, aşa cum se numeşte şi povestirea de mai jos, a Ioanei. Uneori, strâng în mine ce au simţit alţii. E ceva dureros de plăcut, o încremenire în ceea ce au simţit ei. Am citit, într-o după-amiază, o poveste care începe acum.

Am găsit un bilet în uşă: „Vă rog frumos nu-mi mai stropiţi geamurile de la balcon, unele sunt fixe, nu se deschid şi se spală foarte greu. Vă mulţumesc, Oancea Lidia, apartament 25”.

Iau un stilou şi scriu: „Vă rog să mă credeţi că nu-mi amintesc să fi aruncat vreodată cu apă pe geam. Încercaţi cu un etaj mai sus. Şi eu am aceeaşi problemă, dar cu geamurile de la dormitor. Totuşi, nu mă plâng niciodată. S-ar putea să fie porumbeii”. Semnez biletul şi îl strecor sub uşa apartamentului 25.

Când mă întorc acasă, alt bilet: “Nu mai daţi vina pe porumbei. Sunt o rasă firavă, nevinovată. Am avut şi eu unul, dar a murit. Nu pot să descriu golul sufletesc”. Iar scriu, iar duc biletul: “Iertaţi-mă, n-am ştiut. Eu am avut doi papagali şi două pisici. N-au murit, dar au fugit”. Răspunsul n-a întârziat să vină: “Explicabil”.
Mă enervez, cobor un etaj şi bat la uşă. Nimeni. Mai bat o dată. Degeaba.

A doua zi, alt bilet: „Te rog să-mi spui pe nume. Lidia”. Şi tot aşa, timp de săptămâni întregi, luni.

„Şi ce să-ţi spun?”
„De exemplu, despre porumbei.”
„Aaaa, despre porumbei!”
„Da, tu te pricepi la porumbei.”
„Eşti sarcastică?”
„Nu. Vreau să te cunosc mai bine.”
„Tu mă cunoşti cel mai bine.”
„Cum aşa?”
„Spune-mi ce culoare îmi place!”
„Verdele, te îmbraci în verde.”
„Şi mai ce?”
„Şi albastrul, ai o umbrelă albastră. Şi marea...”
Am alunecat, inconştient, în poezie... I-am şi scris câteva.

Şi într-o zi, inevitabilul: “Azi plec” spunea biletul.

Panica mi-a paralizat mâinile. Cu scris tremurat, am încropit un bilet :”Pleci departe?”
“Da. De când trăim împreună, am învăţat multe.”
“Şi de când trăim noi împreună?”
“De un an. Trăim împreună, la etaje diferite. Ce importanţă are dacă plec de aici? O să-ţi scriu.” Şi mi-a scris sertare de scrisori pe care le păstrez şi acum. Ultima sună aşa: “Ghici ce? Azi plec de tot. Găsesc eu o formulă să-ţi scriu.”
Peste câteva zile doi porumbei albi mi-au intrat în balcon. Au rămas o zi şi au zburat.

Am ieşit atunci să iau o gură de aer, să mă plimb. Când m-am întors, un bilet în uşă:

“Vă rog să nu mai aruncaţi pe geam cu mâncare pentru păsări. Mi-aţi inundat balconul. Vă mulţumesc. Lucreţia, apartament 20“.

şi am trăit, într-o seară, în lumea lui Soirs.



sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată.