Ofelia.

Ofelia se întoarce fierbinte şi îşi şopteşte ceva, eşti o dulce, se apropie de oglinda rece, închide ochii, se sărută, atinge geamul alunecos cu limba, linge aburul, se îndepărtează ameţită şi se priveşte în ochi, se iubeşte, noi două suntem împotriva tuturor, îşi spune, draga mea, noi ştim să pierdem, noi nu ştim să alegem, noi greşim întotdeauna, noi suntem împreună, te iubesc, draga mea, doar pe tine te am, o să fie bine, îţi promit, aşa cum îmi promiteai că o să mă duci până la capătul Universului, eram o copilă, nu ştiam ce vorbesc, şi eu eram o copilă, nu ştiam ce ascult, am fost până la capătul Universului, am ajuns cu o oră mai devreme, cam pe la două şi jumătate şi nu era nimic acolo, decât un hău negru, în care nu ştiu dacă ţi-ar fi plăcut să trăieşti, aşa că, mai bine, stai aici cu mine, o să stau şi o să te ţin de mână, la o adică, da, e tot ce ţi-a mai rămas, dar să nu fim triste, categoric, să fim vesele, cât se poate de acord, n-a fost o idee prea bună asta cu capătul lumii, era singura care mi-a venit atunci, trebuia să-ţi spun ceva, tăcerile erau prea stânjenitoare, iar acum, dragostea mea, în viaţa ta sunt doar eu, ofelia se priveşte în oglindă şi plânge, o sparge cu mâinile goale, 1.000 de ani de ghinion, ofelia şi-a omorât imaginea din oglindă şi a rămas cu adevărat singură, acum poate să se sinucidă în linişte, nu mai e nimeni care s-o convingă că e rău ce face, nu mai e nimeni pe care să creadă.

Tori Amos - Ophelia