Acum 13 ani.

Sentimentul deplinei libertăţi l-am avut pe la 17 ani, într-o gară dintr-un orăşel imund, după ce doi naşi soioşi, transpiraţi şi fără credinţă m-au jumulit de bani ca pe o găină opărită.

Tăvălit pe o băncuţă lăsată liberă intenţionat de localnici citeam „Xenocid“, de Orson Scott Card şi visam la o navă spaţială care să mă ducă până în satul în care tânjeam să ajung.

Năduşeam voios în umbra plină a soarelui de vizavi şi cercetam formele studentelor venite în vacanţe. Aveam bani doar de „rată“; şi apoi pe jos câţiva kilometri, prin ţărână şi închipuiri de căldură.

Nu puteam spera la ocazie, la o căruţă trasă de un Făt-Frumos-răpciugos cu sprâncenele împletite şi glorie de asin. Nici să mă lase vreo consăteană fragedă s-o car pe ghidonul bicicletei, la doi sâni distanţă de fericire.

De multe ori, mergeam pe jos şase kilometri, cu vipia în spate. O căram doar ca s-o arunc în prima fântână. Îmi croiam drum printre viespi bete, lăsându-mi capul greu să îşi înmoaie gândurile seci într-o ciutură.

Asta însemna fericirea: un drum clandestin de lung de la Bucureşti într-o adâncitură fără margini, în care mă făceam uitat câteva luni.

„Vorbitor în numele morţilor“, „Jocul lui Ender“, „ Xenocid“, „Romanul adolescentului miop“, „Un om sfârşit“ al lui Papini sau Julien Sorel cel care îmi repugna, îmi făceau călătoriile mai scurte şi visele mai capricioase.

Mai târziu, libertatea s-a transformat în altceva, mai greu de înţeles, mai anevoios şi niciodată la fel de plăcut.