Sfiorivano le viole.

Poetul invizibil risipitor

Risipea și acum momente invizibile

Cu aceeași generozitate de care îl știam capabil

Era un fel de Superman al generozității invizibile

Un moment invizibil pe care îl risipea în auzul tuturor

Era această melodie pe care o descoperise nici el nu știe unde

Poetul invizibil mergea pe stradă la o oră diversă

Și dădea drumul la dublucasetofonul lui invizibil

Invariabil, în metrou, în biserică, în CEX-uri, la ședințe online,

La coadă la Mega sau singur în ploaie

Te trezeai cu el oriunde

Că dădea drumul la piesa asta, „Sfiorivano le viole“

Nici nu știa ce înseamnă,

Și pentru a nu strica un mister de calitate, nici nu a căutat

Ce înseamnă

În CEX, în DEX sau în BEX sau la congresul oamenilor care știau tot

A lăsat melodia așa, neștiută,

Neexplicată, neiscodită

Dar în niciun caz neascultată.

„Sfiorivano le viole, oameni buni“!

Cam cu asta s-a ocupat poetul invizibil în ultima vreme

Îl auzeai strigând asta în gura mare,

Cu gura lui invizibil de mică

Acest titlu de melodie

În gară, în parc, în ploaie, am mai zis

Sau în sinea lui, când nu mai era nimeni pe stradă să-l asculte

Dar ce pretenții să ai de la un om invizibil, poet, alegător înșelat, iubitor de cafele îndulcite cu zahăr sau mai bine zis om îndrăgostit de sentimente, așa cum erau ele?

N-ai ce pretenții să ai.

***

Poetul invizibil risipitor a lăsat linkul melodiei în primul comentariu, ca să arate că este un om conectat la rigorile lumii online, și dus a fost! Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

Poetul invizibil versus bărbați diverși.

De fiecare dată când un bărbat din bloc bătea un cui în perete

Poetul invizibil scria un poem

Atunci când bărbații orașului au instalat o colonie pe Marte
Poetul invizibil a ajuns acolo
Pe un post de ținător științific rangul 2

Adică aducea cheia de 14 când bărbații planetei o cereau
De fapt aducea toată cutia cu scule, pentru că nu știa ce e aia o cheie de 14

Sau ținea în mână chestii, precum lanterna, cârpa îmbibată de ulei sau berea bărbaților care reparau generatoare sau sateliți

Când un vecin a început să dea cu bormașina după ce a mâncat o ciorbă
Așa cum orice bărbat care se respectă o face

Poetul invizibil a scris următoarele versuri
Invizibile
Inspirat de cadența acelui înfiorător dispozitiv
Unul dintre versuri conține o înjurătură bine plasată
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
(spațiu gol pentru versurile invizibile)

Când bărbații planetei își dădeau cu gel pe părul proaspăt provenit dintr-un implant
Pentru a semăna cu Beckham, Brosnan sau Butler

Poetul invizibil se mulțumea să știe
că e un pic mai drăguț decât Mr. Bean.
De parcă asta ar fi contat.
(o clarificare legată de frumusețea poetului invizibil, aici)

Una peste alta
Poetul invizibil știa
În sufletul lui

Că urma să existe o continuare a acestei povești
A acestei comparații cu puternicii bărbați ai comunei noastre
Și, bineînțeles că
asta nu îl deranja câtuși de puțin.

altele din vieața omului invizibil.

Omul invizibil a întâlnit.

Omul invizibil a întâlnit un orb pe trecerea de pietoni de la Iancului

Știți, acolo, la Intermacedonia

S-au salutat, ca și cum s-ar fi cunoscut de mult

S-au oprit chiar în mijlocul petrecerii de pietoni

Pietonii dăduseră ad-hoc o mică petrecere ca să sărbătorească întâlnirea spontană, neașteptată și minunată a celor doi prieteni

Oamenii s-au dat jos din mașini și au strigat surescitați:

Hei, uite-l pe omul invizibil

Ce mai faceți, domnule invizibil?

Ce ne bucurăm să vă revedem!

Aproape că vă scoseserăm de la întreținere, dar ce fericiți ne faceți în continuare că veți contribui la fondul de rulment!

Oameni în toată firea dădeau cu căciulile de pământ de bucurie

Și era destul de ciudat, era un februarie cu 17 grade

Omul invizibil s-a uitat la ei

I-a străbătut pe toți cu o privire nemiloasă

Și le-a zis, verde în față, deși invectivele lui erau transparente

Iertați-mă, cred că mă confundați!

Cred că mă confundați cu un om invizibil mai celebru

Și a plecat

În scrâșnetul dezaprobator al tuturor administratorilor

care apucaseră deja

Să-l pună pe lista de întreținere a câtorva scări de bloc.

(Mai multe episoade din vieața omului invizibil)

Cum a mai trăit poetul invizibil.

Poetul invizibil risipitor a trăit niște ani goi
în care nu și-a mai putut vedea gândurile.
Tot ce a simțit a fost invizibil.
Tot ce a sperat a fost invizibil.
Tot ce a iubit a fost invizibil.

Muzica pe care a tresărit a fost inexistentă.
Florile pe care le-a mirosit au fost lipsite de sens.
Pașii pe care i-a făcut aleatoriu pe stradă nu l-au dus nicăieri.
Poetul invizibil a uitat să se mai privească până și în oglindă.
Întrebarea lui preferată, de ce?, l-a părăsit până și ea.

Poetul invizibil a alunecat printre propriile versuri și a dispărut într-un neant
pe care l-a putut atinge.

A fost la teatru acest poet?
Da, acest poet a fost pentru a doua oară la spectacolul
„Despre oameni și cartofi“, zburând dinadins 500 de kilometri
pentru a încerca din nou să înțeleagă.
Și de data asta a înțeles mai bine.

A văzut vreun film bun acest poet?
Da, acest poet a descoperit rețelele de streaming online
și a căzut de multe ori într-o uitare genială.

A ascultat vreo melodie frumoasă acest poet?
Da, acest poet a încercat să se mai redreseze un pic
și a reușit să asculte o melodie frumoasă
până la o aproape epuizare. 

altele din vieața omului invizibil.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Marţi, 27 ianuarie 2015, la ora 12.58 PM, Invizibilitatea Sa a plâns cu lacrimi imperceptibile. A plâns pleonastic, a plâns înnăbuşitor, a plâns în cel mai invizibil mod cu putinţă. Dacă ar fi existat un concurs de plâns lacrimi invizibile ar fi luat măcar menţiune, asta poate şi pentru că în toată viaţa lui anterioară de om normal cu carne, corp, haine şi zâmbete se comportase ca un om invizibil, tratat cu invizibilitate de majoritatea convivilor şi conmorţilor săi.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Acesta ar fi putut fi un justificat titlu de site tabloid, dacă un asemenea site ar fi ales să facă trafic cu o asemenea informaţie emoţională.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor, vă întrebăm şi pe voi, dragi cititori, cu promisiunea că vom da răspunsul, oricare ar fi acela, într-una din postările ulterioare, cât şi anterioare, de pe acest blog.

Vă mulţumim pentru fidelitate, atenţie, înţelegere şi bunăvoinţă.

Iubirea omului invizibil continuă.

Omul invizibil a uitat pentru câteva clipe că există și a rămas blocat în această uitare până când ninsoarea l-a transformat într-un om vizibil de zăpadă.

Mi-era dor de dragostea omului invizibil. Poate și din acest motiv mi-am luat inima nevăzută în dinți și l-am sunat, ca să-mi mai povestească. „O să încerc, dar tăcerea mea volubilă s-ar putea să nu mai producă un text cu o valoare literară la fel de mare“, mi-a spus, oarecum dezamăgit, deși mi-am dat seama că juca teatru, ca întotdeauna. Chiar și când tace, omul invizibil produce literatură de foarte bună calitate.

„Prietene, știi bine că sunt îndrăgostit iremediabil de aceeași femeie, o tipă la vreo 30 și ceva de ani, project manager, sau ceva de genul, într-o mare companie multinațională, dacă pleonastic mi-e permis s-o numesc așa“. I-am dat voie s-o numească după bunul lui plac. N-a fost nevoie să-mi mulțumească.

„E o tipă nici frumoasă, nici urâtă. E elegantă și discretă și câștigă fix 137 de milioane“, a început el. „I-am văzut fluturașul de salariu“, a adăugat prietenul meu invizibil. În fiecare dimineață, omul invizibil deschide mașina tipei, cu cheia de rezervă, și se așază în spate.

Până la birou, îi ascultă disciplinat muzica, un amestec nostalgic de muzică din anii `60-`70. Apoi, o așteaptă să coboare și o vede cum se îndepărtează. De multe ori, doi-trei bodiguarzi mai vigilenți, dintr-ăia care nu se uită la filme subtitrate pe laptopurile lor de serviciu, mai văd pe monitoarele de supraveghere cum se deschide aiurea ușa unei mașini și se închide la fel de singură. E peste puterea lor de înțelegere, iar bodiguarzii se mulțumesc să-și lase puterea de înțelegere exact așa cum au găsit-o.

„Intru cu ea în birou“, continuă amicul, „și fumăm împreună prima țigară, eu poziționându-mă în direcția în care aerul condiționat împinge fumul“. Zâmbesc la telefon, iar invizibilul meu prieten zâmbește și el. 

„Frumoasa corporatistă pune un picior peste celălalt și deschide primul Excel. E un gest cu un potențial de erotism neîmplinit“, îmi explică prietenul, în mintea căruia intuiesc o fantezie destul de bine pusă la punct. „Am și eu toate complexele oamenilor vizibili“, îmi mărturisește, și asta mă duce cu gândul la faptul că omul invizibil nu ar fi foarte bine dotat.

Trece repede peste acest moment stânjenitor și îmi spune la telefon c-o iubește, dar nu știe cum să-i spună. Aveți idee, voi, dragi cititori, cum ar putea să-i spună omul invizibil acestei femei (aici surprinsă într-o ședință) c-o iubește?

Altele din vieața omului invizibil.

Întoarcerea poetului invizibil risipitor.

Într-o tăcere absolut exemplară, poetul invizibil risipitor scria versuri în interiorul becurilor halogen de 13 waţi din marile lanţuri de magazine. Şi apoi dispărea, încercând, nu fără succes, să se facă nevăzut.

Am aflat întâmplător de existenţa lui atunci când mi-am montat un bec la dulăpiorul de la baie şi lumina mi-a împroşcat pereţii cu poezie. Şi tocmai zugrăvisem.

Poetul risipitor se numea aşa pentru că avea în buzunar fişicuri mari de poezie prin care plătea diverse servicii.

La frizerie a fost întrebat: câţi ani ai
cât îmi daţi
25
mai puneţi
28
mai puneţi
30
da
dacă aveai mai mult te luam de bărbat
sunt însurat
asta nu prea contează.
tinerei frizeriţe de 45 de ani, care mirosea a parizer şi alcool, îi plăcea să tundă poeţi invizibili.

Cu picături de păr proaspete pe ceafă, dânsul s-a refugiat într-o cafenea. Aici a lăsat bacşiş două rânduri pe un şerveţel.

Cea mai vizibilă hibă a sa era una singură. Poetul risipitor avea idei mari, pe care nu ştia să le pună în practică şi le lăsa aşa.

Au râs de el şi l-au internat în Partidul Invizibil Mare când a încercat să convingă comisia că înghesuiala indecisă a tălpilor şi limbilor din pasajul de la Unirii seamănă mai degrabă cu trapul alintat al unei turme de căprioare.



Mew - Introducind Palace Players

PS. Am observat (nu fără stupoare) că albumul danezilor de la Mew, „No More Stories" poate bate cu 2-0 (lejer, în deplasare în Islanda), la fel de intensul „Með suð í eyrum við spilum endalaust" al metafizicilor (cu fizicuri de invidiat) de la Sigur Rós.

Extratereştrii invizibili.

Oamenii invizibili, ca şi extratereştrii, existau.

La Convenţia Internaţională a Oamenilor Invizibili ţinută în 2003 la Malmö, într-o sală goală, plină de oameni invizibili, se luase hotărârea să se ridice din temelii un oraş în care toţi să trăiască în armonie.

500 de suflete s-au mutat în oraşul idilic, cu arme, bagaje şi televizoare. Se aşezaseră acolo cu sprijinul guvernului laic vizibil, care îi implorase să presteze munci în folosul comunităţii, cu promisiunea că o să-i plătească în cârnaţi. Oamenii invizibili acceptaseră cât ai zice bratwurst.

Oraşul nu fusese nicicând mai sigur. Bâte invizibile zburau prin aer pocnindu-i părinteşte peste ceafă pe răufăcători. Oameni invizibili supraponderali stăteau comod în fotolii şi supravegheau marile intersecţii, amendându-i pe cei care depăşeau coloana sau care treceau pe culoarea albastră a semaforului.

Locuitorii oraşului idilic se îndrăgosteau pe rând şi de multe ori pe neaşteptate. Stăteau de vorbă, se sorbeau din ochi la un pahar de vin, iar când ajungeau să facă dragoste constatau că ea are nanism iar el, după toate aparenţele, e un negru destul de bine articulat. Dar asta nu prea conta.

Oamenii invizibili erau oameni normali şi câteodată chiar mai mult decât atât.
Îşi duceau existenţa în linişte, până în clipa în care o bandă de răufăcători invizibili („Gaşca Spectrală“) a început să terorizeze mapamondul. Sunt convins că, dintre toţi, veţi ţine tocmai cu ei.

Sau cum zicea, adesea, un om invizibil mai ghiduş. „Fraţilor, situaţia s-a complexat!“. Enorm de mică dreptate avea.




foto © verbiaj/omul invizibil.

Amorul omului invizibil.

Omul invizibil avea o pasiune pentru o femeie care nici măcar nu ştia că el există.

În fiecare seară, cam pe la ora asta, o aştepta să se întoarcă de la serviciu, mereu singură sub pasul ei moale, mereu răsuflând uşurată când răsucea cheia pe dinăuntrul sufletului ei cu două camere, confort 2.

Omul invizibil se strecura atent odată cu ea în încăperea scăldată într-o tăcere târzie. Îi evalua fiecare gest şi îi dădea nota zece pentru majoritatea mişcărilor ei neprevăzute. O privea cu o stângăcie miraculoasă şi îndrăgostită. Refuza s-o urmeze în dormitor, oferindu-i galant toate clipele de intimitate de care ea avea nevoie.

Omul invizibil iubea pudic şi desuet o femeie despre care ştia aproape totul. N-o văzuse niciodată goală, nu se furişase niciodată în preajma duşului, atunci când ea se simţea pregătită să dispară sub aburi.

Iubirea lui copilăroasă îi observa atent doar mersul prin casă. Mânca retrasă în faţa televizorului, citea adormind. Sforăitul ei dulce, prins în flagrant, era cu siguranţă inimitabil.

Uneori îşi ţinea răsuflarea atunci când ea trecea la o gură de aer departe de el.

Noaptea târziu o învelea discret şi pătrunzător, iar mâinile lui rătăceau pentru o clipă la doi centimetri de sufletul ei.

Dimineaţa respirau împreună aceeaşi cafea şi între buzele lor era o vagă distanţă. Apoi ea pleca la birou. Iar el rătăcea câteva ore pe străzi, aşteptând-o. Mai mânca un covrig, se mai uita în gol, la ceasul lui elveţian invizibil. Timpul obişnuia să treacă şi atunci, ca şi în alte zile, cu aceeaşi precizie diabolică de ceas elveţian invizibil.

Încă nu era noiembrie, dar...


Henri Salvador - Jardin d'hiver

Jurnalul omului invizibil.

Omul invizibil era un bărbat frumos, dar asta nu prea conta.

Ceilalţi ştiau de existenţa lui palpabilă, aflaseră de el de la televizor, din ziare sau chiar pe propria piele, pentru că în momentele în care el se îmbăta crunt, se lovea din greşeală de oameni pe stradă şi îşi cerea iertare.

Sentimentul era reciproc. „Scuzaţi-mă, domnule invizibil, nu v-am văzut, v-am călcat, v-am murdărit cumva pantofii?“ „După cum ştiţi, asta nu prea contează“, le răspundea el.

Pe tot ce punea el mâna, devenea invizibil. Prietenii mai în vârstă care îşi vizitau copiii în America îl mai rugau din când în când să le treacă ilegal prin detectoarele de armament de la aeroport sticlele de apă plată, butoaiele cu varză şi brânza de burduf.

Una peste alta, omul invizibil era considerat foarte cool în lumea oamenilor vizibili.

Când punea mâna pe buza arsă a unei cămile, setea devenea invizibilă.

Când era invitat în emisiunile tv, milioane de oameni erau cu ochii pe el.

Când stătea la coadă la alimente, în mijlocul cozii se întâmpla un vid pe care ceilalţi participanţi la coadă îl respectau.

Dintr-un considerent patetic şi miraculos, omul invizibil se stabilise în România, deşi putea trăi oriunde în lume. Îi plăcea foarte mult ciorba de burtă.

Unii zic că omul invizibil nu există. Îi contrazice o secretară care şi-a încheiat ca niciodată bluza până la ultimul nasture pentru că a simţit o privire stranie aţintită asupra ei. Pe omul invizibil l-a trădat, atunci, un foarte cinstit chiorăit de maţe.

Dânsul are un secret pe care mi l-a spus într-o seară, când l-a luat berea pe dinainte. În fiecare dimineaţă, la ora 4.34 el se poate vedea pentru o treime de secundă în oglindă. Dar i-a fost mult prea lene şi teamă să se uite. Teamă că s-ar putea să fie chiar urât. De parcă asta ar conta.

Deşi are mulţi prieteni orbi care au traversat cu mâinile lor busolă faţa lui aspră şi care i-au zis că are o moacă destul de faină, dar cam tristă. „Mai bărbiereşte-te şi tu“, i-au spus. „Să arăţi mai fresh“. Şi el n-a avut încotro. S-a bărbierit pe neve.

Ca să-l consoleze, amicii nevăzători l-au asigurat că pentru ei întreaga lume este invizibilă. „Dragă, nu te simţi discriminat, din acest punct de vedere“...

Într-o seară absolut obişnuită, cum îi plăcea lui s-o numească, deşi poate că n-a fost chiar aşa, dânsul a coborât la Universitate. A luat-o pe jos până la Armenească, unde a făcut o singură fotografie cu telefonul mobil. Acesta sună uneori foarte vizibil, trădându-l în cele mai neaşteptate situaţii.





Arcade Fire - Wake Up

foto © verbiaj/omul invizibil.