Am văzut ieri în news feed niște fotografii cu Tanti Lili, liftiera care făcea goblenuri în liftul care te ducea pe terasa unde era Lăptăria lui Enache. M-a dus și pe mine Tanti Lili, dar nu dădeam prea multă importanță atunci.
Acum, că Tanti Lili s-a clasicizat, îmi aduc aminte că slujba ei mi se părea chiar în momentul în care urcam inutilă, dar cu farmecul ei.
Probabil că Tanti Lili a fost fericită și cu siguranță e nostalgică după vremurile în care ducea artiști mari sus la Lăptărie. A avut o viață profesională împlinită, mult peste a unora dintre noi.
Într-o seară, Tanti Lili mi-a deschis ușile liftului fix în Paradis, acolo unde Johnny Răducanu se așezase deja la pian și făcea o improvizație de se lăsa cu fum gros de țigară, suflete încălzite și bere multă și ieftină.
Nu îl cunoșteam atunci pe Mister Jazz, dar destinul urma să îmi producă o surpriză foarte plăcută.
Johnny Răducanu avea săptămânal o pastilă memorialistică în ziarul Independent, primul meu loc de muncă. La un moment dat, redactora-șefă, pe care cu drag o alintam Doamna Luci, mi-a trasat plăcuta misiune să merg săptămânal la Johnny Răducanu acasă și să culeg alături de el acea pastilă, „Țara lui Johnny“. Zis și făcut.
Într-o seară de iarnă, când se lăsase deja întunericul, am descins emoționat și intimidat la garsoniera lui Johnny din Banu Manta. Am sunat la interfon, m-am prezentat. Vocea dură a lui Johnny mi-a zis să urc la 6 (parcă la 6 stătea).
- La ce apartament?, am îndrăznit.
- N-are importanță, o să-ți dai seama!, m-a răstit Johnny.
După ce că eram emoționat, asta îmi mai lipsea, să mai și bat pe la vreo șase uși și poate să-mi și iau bătaie de la vreun pensionar fără pensie specială.
Am urcat în lift (era bună o Tanti Lili), am apăsat butonul (am pipăit butoanele, pentru că era beznă totală în lift) și am coborât la șase. Pe scară, întuneric bocnă (licență poetică).
- O să-ți dai seama!, îmi răsuna încă proaspăt în cap îndemnul maestrului (îl consideram maestru până să îl cunosc, dar după ce mi-a zis că asta cu maestrul e o porcărie m-am mai calmat).
Deci, cum ziceam, cobor din lift, întuneric smoală. Nu văd nimic, dar parcă aud ceva. Mărunțesc niște pași, în direcția sunetului. Și acolo, în nenorocita aia scară de bloc, care nu îl merita, îl văd pe Johnny, prin ușa pe care mi-o lăsase întredeschisă, așa, cam ca în Hansel și Gretel, stând la pian, în izmene albe și în halat, ca un pașă monumental.
Prin lumina aia palidă din garsonieră ieșea și se lovea de toate ușile închise ale vecinilor un vals improvizat.
Mi-am făcut curaj, am intrat și am rămas în ușă, fermecat și ignorat.
Mi-a poruncit să mă așez. „Eu am ceva de terminat“.
M-am așezat în picioare, în dreapta lui și am mai stat așa vreo două minute, până când Mister Jazz a terminat acel concert pentru un singur om.
- Bună seara!, am improvizat eu.
Johnny nici nu mi-a strâns mâna, mi-a zis doar atât:
- Gata! Nu prea am timp acuma să stăm de vorbă, te-am chemat doar să-ţi spun să vii mâine“.
Schimbasem vreo două metrouri, un autobuz şi un tramvai ca să ajung până la el.
Mai târziu, când aveam bucuria să-l cunosc, după ce am băut prima cafea cu lapte făcută de el (și acum îi mai simt gustul), mi-a dăruit chiar şi privilegiul de a-mi zâmbi.
Şi tot cândva, mi-a scris pe cartea lui, pe care am lucrat-o împreună, o dedicaţie pe care n-o voi uita niciodată: "Lui Dan, cu drag. Şi cu mulţumirea că a avut bunăvoinţa de-a fi lângă mine".
„Nu sîntem obișnuiți să avem grijă de noi, altcineva trebuie să răspundă pentru destinul individual“ - Magdalena Boiangiu, într-un interviu publicat săptămâna asta în Dilema veche (https://bit.ly/3aCFMpK).
Magdalena Boiangiu m-a învățat care e diferența dintre piesă și spectacol. Mă ocupam de paginile Adevărului literar și artistic, unde scria săptămânal cronica de teatru. Redacția Literarului a fost mutată vreo șase luni chiar în redacția Dilemei vechi, pentru un schimb de experiență care s-a dovedit a fi cea mai mișto experiență de lucru din viața mea.
Am oprit-o pe Magdalena Boiangiu într-o zi și am întrebat-o despre ce piesă scrie în săptămâna aia. S-a uitat la mine deopotrivă sever și îngăduitor și mi-a pus o întrebare care m-a încuiat: „Piesă sau spectacol?“.
Sesizând amorțeala subită a buzei mele de jos și modul tâmp în care încercam să procesez inexplicabilul, a schițat un zâmbet și mi-a spus: „Dragule, piesa e scrisă de dramaturg, spectacolul este o reprezentare a piesei pe scenă, cu actori, scenografie, muzică“.
Îmi amintesc că la un moment dat a venit la mine cu o foaie printată și m-a rugat să arunc un ochi peste o cronică de-a ei: „Vezi și tu dacă are vreo logică ce am scris aici“. Deși nu eram nici pe departe un partener valid de dialog, doamna Boiangiu avea un mod de a apăsa pe niste pedale emoționale care să te accelereze către o variantă mai bună de-a ta. Cu toată modestia de care eram capabil, am reușit să mă simt și eu om în momentul ăla.
Când a murit, în 2009, mi-a revenit mie spațiul în care scrisese ea, și, timp de doi ani, am ținut săptămânal rubrica de cronică de teatru în Adevărul literar și artistic. Nu știu cine a luat decizia aia, dar îi sunt recunoscător.
Cândva, i-am citit o cronică în Literar. Metafora din final îmi răsună în cap ori de câte ori mă gândesc la cronici de teatru bine scrise.
„Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă.
Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului «larg», stimulat de «gândirea» personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere.
Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici“.
Degetul cocârjat al bunicului său invită moartea în toate paginile cărții lui Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea“. Am citit-o cu acel nod în gât pe care autorul ți-l pune la dispoziție cu atâta generozitate încă de la prima pagină.
În perioada în care am lucrat împreună la Adevărul, și pentru care îi sunt recunoscător, pentru că mi-a salvat pielea de multe ori, făceam mereu ”festival” alături de Cezar și de colegii mei de la Cultură, când murea câte o personalitate. Trebuia să scoatem din pământ opt pagini mari de ziar în 4-5 ore, asta dacă se întâmpla ca decedatul să plece spre Cer mai de dimineață și puteam să prindem prima ediție. Căutam să aflăm detalii picante, așa cum îi șade bine oricărui ziar quality.
De fapt, ăsta e și motivul pentru care mi-am dat demisia de la Adevărul, după ce într-o sâmbătă geroasă, pe 5 ianuarie 2013, fusesem trimis pe teren să relatez de la incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, la Crematoriul Vitan-Bârzeşti. A fost prea mult pentru mine.
Am stat în frig câteva ore ca să văd cum iese fumul pe hornul crematoriului, de parcă se alegea un nou papă și la final am trântit un articol frumos, cu titlul ”Circ la crematoriu: revolta figuranţilor, în „ultimul film“ al lui Sergiu Nicolaescu. Figuranții erau fanii lui de toate vârstele, pensionari, tătici cu copilași pe umeri, doamne care veniseră la ele cu supă, cinefili ratați etc.
Mi-am scris atunci testamentul de jurnalist pseudocultural, vorbind despre dorințele arzătoare ale celor care voiau să fie cât mai aproape de locul incinerării. Ei veniseră de fapt s-o huiduie pe soţia lui Sergiu Nicolaescu, personaj negativ, pentru că fusese de acord să respecte ultima dorinţă a regizorului, aceea de a fi incinerat.
Un domn informat explica unui pâlc de curioşi cum se face incinerarea, câte grade are cuptorul, pe unde iese „fumul ăla pâclos“ şi cum e pusă cenuşa într-o urnă metalică. După zeci de minute de aşteptare, oamenii au fost luaţi prin surprindere de focurile de armă trase în aer de garda de onoare.
Acela a fost indiciul că sicriul nu a fost adus prin faţă, pe unde îl aştepta toată lumea, ci pe la altă intrare, unde accesul presei şi al cetăţenilor era restricţionat. Aşteptarea lor a fost înlocuită de o mare dezamăgire. Nici măcar un pic de fum n-au văzut şi ei... Iar în momentul în care Ion Iliescu a ieşit din clădire pentru a da declaraţii, oamenii au început să strige „Ruşine!“ şi să ceară explicaţii: „De ce l-au ars, domne, pe ascuns? Ne-au ars toată copilăria!“.
Din clădire a ieşit, apoi, soţia lui Sergiu Nicolaescu, care a fost huiduită şi întâmpinată cu multe cuvinte grele, care nu pot fi reproduse. I s-a strigat „Ruşine!“, iar un bătrân aparent respectabil, care căuta cu aviditate obiectivul camerelor de filmat, i-a urat, scurt, s-o ardă şi pe ea focul”.
Bonus: dicționar de titluri a la Cezar Paul-Bădescu, din cartea Frica de umbra mea, pentru jurnaliști leneși sau entry level.
Cuvinte obligatorii: „a plecat“ și „îngeri“. - dacă a fost cântăreț, scrii: „A plecat să le cânte îngerilor“ - dacă a fost fotbalist - „să joace fotbal cu îngerii“ - profesor - „să învețe îngerii“ - medic - „să vindece îngerii“ - comediant - „să facă îngerii să râdă“ - dentist - „să le scoată dinții îngerilor“ - cosmeticiană - „să penseze îngerii“ (pentru continuare, cumpărați cartea lui Cezar - https://www.polirom.ro/carti/-/carte/7054).
„Vorbeam la un moment dat cu un actor care-mi spunea cât de greșită este pentru el expresia «a intra în pielea personajului». Un actor bun nu intră în pielea personajului, rolul nu este o haină pe care-o ia de la garderoba teatrului și o îmbracă. Pentru a crea un personaj credibil, deci viabil, actorul trebuie să-l scoată la suprafață din propria lui ființă. Personajul nu este preluat din afară, ci vine din interior. Ai de jucat un criminal? Sapă până găsești criminalul din tine însuți și scoate-l la lumină!“.
- Cât durează cursul tău de actorie?
- O oră și jumătate.
- O oră și jumătate? Ai așa de multe să le spui oamenilor ăstora?
- Da, chiar am!
- Spencer Tracy a spus: „Vrei să fii un actor bun? Învață-ți replicile și nu te lovi de mobilă!“.
Sunt cu Ana la redacție, în plină zi de Paști. Facem foamea și ascultăm Mozart. Ana îmi spune că, dacă sunt atent, o pot auzi pe Hélène Grimaud cum respiră. Mă concentrez exemplar și, în sfârșit, reușesc s-o aud pe Hélène cum ține ochii închiși. (aprilie 2012)
