Înseamnă prima oră din dimineață. Mă trezesc lângă iubita mea, o privesc, poate mă privește și ea dacă nu doarme, dar de obicei doarme, apoi mâncăm ceva bun împreună, bem o cafea, ascultăm muzică, nu facem nimic, în ora aia nu trebuie să demonstrăm lumii nimic. Suntem în Grecia, plecăm spre plajă, luăm o carafă de vin și ne așezăm pe șezlong, citim o carte bună, apoi ni se face foame, mâncăm, apoi am vrea să dormim. Ne bate briza mării și visăm ceva frumos, niște sirene ne fac vânt și ne oferă struguri. Bem vin, privim marea, facem dragoste. Stăm la soare până târziu, pozăm apusul, mergem la o petrecere, bem Mojito și dansăm toată noaptea pe mijlocul străzii. Oamenii care trec pe acolo râd și ne salută. Ne dăm seama că am plecat cu toate lucrurile după noi, ghiozdane, prosoape, saltele gonflabile și pe toate le car eu. Când ne întoarcem spre casă, auzim cântecul unei sirene, o voce stranie de femeie cântă operă în întuneric. Dar iubita mea mă ține de mână. Adormim. Sfârșit.“
Răspunsul e al actorului Paul-Ovidiu Cosovanu. Curiozitatea e a Irinei Cerchia, cunoscută îmblânzitoare de semne de întrebare.
Interviul, cu tot restul de viață în el, al revistei aRtitudini - o nouă publicație culturală, fondată de Monica, Dana și Irina, și pe care o voi citi cu tot dragul, cu inima, cu mintea și cu speranța că lucrurile bune nu se termină niciodată.
Mă uit la ele și parcă văd trei surori care ajung până la urmă la Moscova, ținându-se de braț, împlinindu-și un vis și punând gând rău unor eclere din prima cofetărie de pe un bulevard cunoscut de acolo, nu știu, nu am fost, ziceți voi care.
Era un fel de Superman al generozității invizibile
Un moment invizibil pe care îl risipea în auzul tuturor
Era această melodie pe care o descoperise nici el nu știe unde
Poetul invizibil mergea pe stradă la o oră diversă
Și dădea drumul la dublucasetofonul lui invizibil
Invariabil, în metrou, în biserică, în CEX-uri, la ședințe online,
La coadă la Mega sau singur în ploaie
Te trezeai cu el oriunde
Că dădea drumul la piesa asta, „Sfiorivano le viole“
Nici nu știa ce înseamnă,
Și pentru a nu strica un mister de calitate, nici nu a căutat
Ce înseamnă
În CEX, în DEX sau în BEX sau la congresul oamenilor care știau tot
A lăsat melodia așa, neștiută,
Neexplicată, neiscodită
Dar în niciun caz neascultată.
„Sfiorivano le viole, oameni buni“!
Cam cu asta s-a ocupat poetul invizibil în ultima vreme
Îl auzeai strigând asta în gura mare,
Cu gura lui invizibil de mică
Acest titlu de melodie
În gară, în parc, în ploaie, am mai zis
Sau în sinea lui, când nu mai era nimeni pe stradă să-l asculte
Dar ce pretenții să ai de la un om invizibil, poet, alegător înșelat, iubitor de cafele îndulcite cu zahăr sau mai bine zis om îndrăgostit de sentimente, așa cum erau ele?
N-ai ce pretenții să ai.
***
Poetul invizibil risipitor a lăsat linkul melodiei în primul comentariu, ca să arate că este un om conectat la rigorile lumii online, și dus a fost! Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.
Când se face întuneric într-o mână, în mâna dreaptă sau în mâna stângă, nici nu mai contează, un actor urcă pe un ponton care îi e scenă și joacă în “Iona”, de Marin Sorescu.
Actorul e Lari Giorgescu, spectatorii suntem noi. Scena e Amfiteatrul sub cerul liber de la TNB (sau sub marea liberă, pentru că Lari pare că joacă direct cu marea deasupra).
Actori pe lângă el sunt și doi pești dintr-un acvariu, dar par atât de mulți, pentru că avem o mare bogată, cât de mulți? Foarte mulți, doi, și cu Lari trei, atât de mulți, oricum, mai mulți de o sută, pentru că trei e mai mult decât 100. Mai mulți decât ai număra o viață întreagă? Mai mulți! Mai mulți decât ai număra o moarte întreagă? Mai mulți, mai ales că moartea e lungă.
Iar Lari, deoarece are toate mijloacele la îndemână, doar a făcut o facultate și el (se spune că Lari a fost un om obișnuit înainte să fie actor), doar din cuvinte face repede o bancă de lemn în mijlocul mării. Ești la teatru, dar și în mijlocul mării. E o construcţie grandioasă de stejar geluit, făcută direct în sufletul lui Lari, iar tu intri direct în sufletul lui Lari ca în burta peștelui din “Iona” lui Sorescu.
Pe banca aia de lemn din mijlocul mării, lovită de valuri uriașe de teatru și de spaimă, te așezi tu, spectatorul cu mască, exact ca un pescăruș mai laș, oprit acolo să se odihnească în timpul furtunii.
Acolo, și numai acolo, masca stă și ea și respiră deasupra feței tale, sătulă de tine, și toate măștile tale îi urmează exemplul și fac imediat același lucru, cunoscându-te prea bine, dar și pentru că au și ele nevoie de o pauză, să le înțelegem și pe ele, au și ele demnitatea lor.
Lari va rămâne mereu acolo, îl vei găsi mereu în amintirile tale, în rolul vieții tale de spectator, stând pe o bancă în mijlocul cuvintelor, ca și cum ar sta cu capul în mâini în mijlocul sufletului, după cum bine zice poetul.
Textul de mai sus poate fi citit într-o singură cheie: “Iona”, spectacolul-concert montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Dramaturgilor Români s-a jucat pentru o singură seară pe scena Amfiteatrului de la TNB, în Gala HOP. Spectacolul a fost sofisticat de simplu și de emoționant.
Cândva, într-o vacanță de vară, doi puști de 7-8 ani au sărit peste un gard și s-au cățărat într-un piersic bătrân. I-a alungat repede o coadă de mătură mânuită abil de o vrăjitoare care locuia acolo. Și puștii ăia au luat-o la fugă, peste drumuri prăfuite, și dealuri, și câmpii, de frică să nu fie mâncați de cotoroanță. Când s-au oprit sub un copac, însetați și cu inima în gât, unul dintre ei a băgat mâna în buzunar și a găsit acolo o piersică care i se strecurase miraculos în buzunar. Și când a mușcat din piersica aia, ochii i s-au dilatat și imediat a simțit că parcă a trăit într-o clipă o viață întreagă.
Cam așa a mușcat Lari din textul lui Sorescu. Cu voluptatea copilului care credea că va mânca pentru prima și ultima dată în viață o piersică uriașă și minunat de zemoasă.
Nu-i așa că te întrebi când mai poți vedea vreodată un actor care să devoreze într-un asemenea fel un text, ca și cum ar înfuleca o piersică unică, dulce și cărnoasă? Nu, normal că nu te întrebi.
Dar sufletul de spectator poate duce multe. Și te îndemn și pe tine să duci și această povară. Lari va fi acolo și o va duce împreună cu tine.
Am scris postarea asta ascultând cea mai bună piesă de anul ăsta (opriți restul anului, nu mă mai interesează, eu cobor aici).
Și nu știam dacă să spun că asta e cea mai bună piesă a anului și să declanșez polemici nesfârșite între cei 2-3 cititori ai mei, dar ceva m-a convins s-o fac.
Conduceam pe undeva pe Magheru, spre Romană, ascultând chiar piesa asta, când, în spatele meu, într-un Uber, la un semafor, văd mai întâi o mască șoferească trasă un pic sub nas, ca o centură pusă doar peste burtă, și apoi un fel de străfulgerare de frumusețe. Un chip care apare din spatele șoferului doar pentru o clipă, cât să te facă să te întrebi dacă ce ai văzut e real. Și stai, și aștepți, iar așteptarea îți e imediat împlinită.
Vezi cum pe bancheta din spate râde o fată foarte frumoasă, la vreo 18 ani, cu pielea albă și cu părul strâns într-un roșu cald, ca un fel de toamnă precoce. O vezi râzând și lovind cu pumnul pe cineva de lângă ea, un tip la fel de tânăr, în plin zâmbet și el.
O fată care îl lovește cu pumnul în plex pe băiatul pe care îl place, lăsându-l fără răsuflare, e o dovadă cât se poate de clară a dragostei. Iar el se ține tare și îmi demonstrează încă o dată, fără putință de tăgadă, ca asta e cea mai frumoasă melodie de anul ăsta și că e o coloană sonoră perfectă pentru începutul unei călătorii spre fericire cu un Uber Dacia Logan 2007-2008.
Coronavisuri punctuale, bifate cu strigăte de bucurie și pumni strânși în aer, după un sistem bine pus la punct de taskuri pe care le-ai dovedit luându-le de la cel mai greu la cel mai ușor
Coronavisuri dulci, visate undeva pe la prânz, pe o plajă pustie de gânduri negre și neinvitate
Coronavisuri pufoase, bune de pus pe Facebook la ora la care toată lumea se uită
Coronavisuri de oameni care și-au transformat viața în pasiune
Coronavisuri în concurență cu cireșele prinse după ureche
Coronavisuri de adolescenți care trăiesc în oamenii mari
Folosesc de regulă cam 3 zbârciuri pe meci, pentru că sunt destul de scumpe și nu vreau să mă autoîndatorez. Am folosit un zbârci la 3-2 pentru Simona în tie break-ul din decisiv (da, știu, le-am ținut până în ultimul moment și riscau să rămână nefolosite) și Jabeur a făcut o dublă greșeală. Și am mai folosit două zbârciuri după mingea de meci a lui Jabeur de la 7-6.
Cele trei zbârciuri au funcționat ca întotdeauna, folosesc doar produse de calitate, testate chiar pe mine. Simona a câștigat, în cele din urmă, nici nu avea cum să fie altfel. Ca mod de utilizare, zbârciurile nu se strigă în gura mare, ci se rostesc introvertit, cu gura imobilă și cu dicția dată pe mute, afișând o expresie neutră, impenetrabilă.
Și acum, trebuie să fac și conversia... Doar nu credeați că am scris textul ăsta degeaba. Vând zbârciuri, 50 de lei bucata, sau la două zbârciuri îl primiți pe al treilea gratis. Zbârciurile nu sunt transmisibile și accept și plata cu cardul.
De obicei echilibrez zbârciurile cu îndemnuri „pe pozitiv“. De exemplu, de câteva meciuri, funcționează destul de bine „Hai, Simi!“. Mai necesită câteva reglaje, dar cred că va fi un produs bun până la urmă și îl voi lansa și pe el pe piață.
Voi ce îndemnuri „pe pozitiv“ folosiți? De zbârciuri nu vă întreb, pentru că riscăm să fie cenzurată postarea și n-ajungem nicăieri.
Un megaimaj mic, cu doar două case, pe undeva prin Centrul vechi, pe strada Sf. Dumitru.
Coadă mare. Spre norocul nostru, se deschide și cealaltă casă. Noroc e puțin spus.
Coada mare se împarte în două cozi mai mici, una mai avangardistă, alta cu un substrat ontologic mai pronunțat. În fața mea, Dorina Chiriac trage după ea un coș plin cu niște Urmuz și Benjamin Fundoianu și bombăne ceva.
La casă, un domn cu o bulină galbenă în piept și cu un semn de exclamare care ne avertizează că el încă mai învață și să avem răbdare cu el. „Bună, sunt Alexandru și sunt aici să te ajut!“
Dorina, ca o Ioană d`Arc a dadaismului, urcată pe reduta unei rupturi din linoleum, cu pumnul strâns, ridicat direct în neant, se ceartă cu casierul și spune că are Urmuz și Fundoianu la vânzare accelerată și să îi bage mai repede codul.
Intimidat, tânărul casier Alexandru Dabija lasă ochii în pământ și nu îl observă pe Liviu Pintileasa care trece prin casă ca prin brânză, într-un parpalac supradimensionat, burdușit de dicție și inspirație, cu o ciocolățică mică în mână, păcălind paznicul care îl lasă să treacă.
La casa doi, Cătălin Ștefănescu, șef de raion la scenarii dramatice, trece prin scaner un Sașa Pană cu Dan Radulescu lipit strâns cu scoci, ca o bere la ofertă, cu cipsuri anexate.
Afară e o seară friguroasă de februarie, iar în Mega dau buzna ca să se încălzească doi juni, îmbrăcați în talent din cap până în picioare: Anghel Damian și Bogdan Cotlet. Anghel e foarte dandy, așeaa, și descinde în forță, de parcă Domnul nostru Mihai Eminescu s-ar afla la a doua pogorâre pe pământ. Bogdan nu e însoțit de vreo descriere.
Dragos Huluba pășește diafan printre rafturi, plutind prin istoria literară pe un ritm de step reprimat.
O doamnă de la Mega mai bagă repede la raionul de patiserie, delicatese și gogoși suprarealiste niște Sesto Pals cald și niște Grigore Cugler, ediție limitată. Ilona Brezoianu și Samson Andreea se bat pe ultimul colț de Ionatan X. Uranus.
Dintr-un ungher, vag neimpresionat, George Mihăiță, managerul general al Mega-ului, nu intervine, ca și cum în viața asta le-a văzut și le-a trăit pe toate. Poate trăi și acest succes de casă, bine-mersi.
Îi impulsionează însă cu o privire motivațională pe Ștefănescu și pe Dabija, care grăbesc ritmul de scanare. Se scanează pofta de joc - bip, nebunia - bip, înjurăturile la adresa conformismului și lâncezelii din teatrul românesc - bip, xenofobia - bip, feminismul - bip, Durankulak pământ românesc - bip, inteligența spectatorilor - zoink (aici dă eroare), litera D - Dip.
Legendă.
Înlocuiți „megaimaj“ cu „Teatrul de Comedie“ și vă dă „Afară, departe, pe câmp“, spectacolul regizat de Alexandru Dabija într-o sală studio cât un megaimaj mai mic, cu o scenografie formată 90% din cuvinte și care are toate șansele să prindă locurile de sus într-un top al celor mai bune spectacole românești din 2020. Sau februarie 2020, pentru cei mai sceptici.
Flerul pentru umor al scenaristului Cătălin Ștefănescu e excelent absorbit de personaje. Genialitatea le dă din când în când târcoale actorilor de la Comedie și îi mușcă și de gură, lăsându-i fără replică, exact la finalul spectacolului. Tocmai atunci când ne vine și nouă impulsul - ca un dicteu automat - de a aplauda cu un la fel de mare talent.
Explicație foto: într-un tomberon, actorii ard convențiile sau platitudinile și creează noi curenți de aer dramaturgic dintr-un trecut literar pe care l-am uitat / sau ignorat / sau poate că nici nu l-am cunoscut vreodată, pentru că am fost prea proști. Dar mulți.
De fiecare dată când un bărbat din bloc bătea un cui în perete
Poetul invizibil scria un poem
Atunci când bărbații orașului au instalat o colonie pe Marte
Poetul invizibil a ajuns acolo
Pe un post de ținător științific rangul 2
Adică aducea cheia de 14 când bărbații planetei o cereau
De fapt aducea toată cutia cu scule, pentru că nu știa ce e aia o cheie de 14
Sau ținea în mână chestii, precum lanterna, cârpa îmbibată de ulei sau berea bărbaților care reparau generatoare sau sateliți
Când un vecin a început să dea cu bormașina după ce a mâncat o ciorbă
Așa cum orice bărbat care se respectă o face
Poetul invizibil a scris următoarele versuri
Invizibile
Inspirat de cadența acelui înfiorător dispozitiv
Unul dintre versuri conține o înjurătură bine plasată
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
..................................................................................
(spațiu gol pentru versurile invizibile)
Când bărbații planetei își dădeau cu gel pe părul proaspăt provenit dintr-un implant
Pentru a semăna cu Beckham, Brosnan sau Butler
Poetul invizibil se mulțumea să știe
că e un pic mai drăguț decât Mr. Bean.
De parcă asta ar fi contat.
(o clarificare legată de frumusețea poetului invizibil, aici)
Una peste alta
Poetul invizibil știa
În sufletul lui
Că urma să existe o continuare a acestei povești
A acestei comparații cu puternicii bărbați ai comunei noastre
Și, bineînțeles că
asta nu îl deranja câtuși de puțin.
O cafea băută după o despărțire, ca o cafea abandonată, ca o cafea cu care nu ai mai știut să vorbești O cafea cu bacșiș mic lângă O cafea în care cineva a desenat o frunză oarecare Sau o lebădă micuță Cafele lungite cu apă Înecate în frișcă Mutate de colo-colo în așteptarea unei conversații în care să ți se spună în sfârșit ceva
Și supremele, reginele cafelelor braziliene, columbiene sau contrafăcute Cafeaua neatinsă, pentru că ți s-a dat o veste importantă și a trebuit să fugi Ai uitat de un deadline Sau Ai aflat că a murit cineva Și ți-a rămas în linguriță o lacrimă pe care n-ai putut s-o plângi chiar acolo Sau ți s-a născut primul născut și a trebuit să sari peste zece galaxii deodată ca să ajungi în noul tău univers, schimbând două UBER-uri
Ai fotografiat cu memoria ta vizuală toate aceste cafele Și ar fi fost și mai multe Dacă, între timp, chelnerița care n-a băut suficiente cafele nu ți-ar fi vărsat ceaiul tău Earl Grey cu lapte și cu miere peste telefon în timp ce scriai.
(Foto: Timișoara, într-un anotimp cu cafele memorabile)
Am văzut ieri în news feed niște fotografii cu Tanti Lili, liftiera care făcea goblenuri în liftul care te ducea pe terasa unde era Lăptăria lui Enache. M-a dus și pe mine Tanti Lili, dar nu dădeam prea multă importanță atunci.
Acum, că Tanti Lili s-a clasicizat, îmi aduc aminte că slujba ei mi se părea chiar în momentul în care urcam inutilă, dar cu farmecul ei.
Probabil că Tanti Lili a fost fericită și cu siguranță e nostalgică după vremurile în care ducea artiști mari sus la Lăptărie. A avut o viață profesională împlinită, mult peste a unora dintre noi.
Într-o seară, Tanti Lili mi-a deschis ușile liftului fix în Paradis, acolo unde Johnny Răducanu se așezase deja la pian și făcea o improvizație de se lăsa cu fum gros de țigară, suflete încălzite și bere multă și ieftină.
Nu îl cunoșteam atunci pe Mister Jazz, dar destinul urma să îmi producă o surpriză foarte plăcută.
Johnny Răducanu avea săptămânal o pastilă memorialistică în ziarul Independent, primul meu loc de muncă. La un moment dat, redactora-șefă, pe care cu drag o alintam Doamna Luci, mi-a trasat plăcuta misiune să merg săptămânal la Johnny Răducanu acasă și să culeg alături de el acea pastilă, „Țara lui Johnny“. Zis și făcut.
Într-o seară de iarnă, când se lăsase deja întunericul, am descins emoționat și intimidat la garsoniera lui Johnny din Banu Manta. Am sunat la interfon, m-am prezentat. Vocea dură a lui Johnny mi-a zis să urc la 6 (parcă la 6 stătea).
- La ce apartament?, am îndrăznit.
- N-are importanță, o să-ți dai seama!, m-a răstit Johnny.
După ce că eram emoționat, asta îmi mai lipsea, să mai și bat pe la vreo șase uși și poate să-mi și iau bătaie de la vreun pensionar fără pensie specială.
Am urcat în lift (era bună o Tanti Lili), am apăsat butonul (am pipăit butoanele, pentru că era beznă totală în lift) și am coborât la șase. Pe scară, întuneric bocnă (licență poetică).
- O să-ți dai seama!, îmi răsuna încă proaspăt în cap îndemnul maestrului (îl consideram maestru până să îl cunosc, dar după ce mi-a zis că asta cu maestrul e o porcărie m-am mai calmat).
Deci, cum ziceam, cobor din lift, întuneric smoală. Nu văd nimic, dar parcă aud ceva. Mărunțesc niște pași, în direcția sunetului. Și acolo, în nenorocita aia scară de bloc, care nu îl merita, îl văd pe Johnny, prin ușa pe care mi-o lăsase întredeschisă, așa, cam ca în Hansel și Gretel, stând la pian, în izmene albe și în halat, ca un pașă monumental.
Prin lumina aia palidă din garsonieră ieșea și se lovea de toate ușile închise ale vecinilor un vals improvizat.
Mi-am făcut curaj, am intrat și am rămas în ușă, fermecat și ignorat.
Mi-a poruncit să mă așez. „Eu am ceva de terminat“.
M-am așezat în picioare, în dreapta lui și am mai stat așa vreo două minute, până când Mister Jazz a terminat acel concert pentru un singur om.
- Bună seara!, am improvizat eu.
Johnny nici nu mi-a strâns mâna, mi-a zis doar atât:
- Gata! Nu prea am timp acuma să stăm de vorbă, te-am chemat doar să-ţi spun să vii mâine“.
Schimbasem vreo două metrouri, un autobuz şi un tramvai ca să ajung până la el.
Mai târziu, când aveam bucuria să-l cunosc, după ce am băut prima cafea cu lapte făcută de el (și acum îi mai simt gustul), mi-a dăruit chiar şi privilegiul de a-mi zâmbi.
Şi tot cândva, mi-a scris pe cartea lui, pe care am lucrat-o împreună, o dedicaţie pe care n-o voi uita niciodată: "Lui Dan, cu drag. Şi cu mulţumirea că a avut bunăvoinţa de-a fi lângă mine".
„Nu sîntem obișnuiți să avem grijă de noi, altcineva trebuie să răspundă pentru destinul individual“ - Magdalena Boiangiu, într-un interviu publicat săptămâna asta în Dilema veche (https://bit.ly/3aCFMpK).
Magdalena Boiangiu m-a învățat care e diferența dintre piesă și spectacol. Mă ocupam de paginile Adevărului literar și artistic, unde scria săptămânal cronica de teatru. Redacția Literarului a fost mutată vreo șase luni chiar în redacția Dilemei vechi, pentru un schimb de experiență care s-a dovedit a fi cea mai mișto experiență de lucru din viața mea.
Am oprit-o pe Magdalena Boiangiu într-o zi și am întrebat-o despre ce piesă scrie în săptămâna aia. S-a uitat la mine deopotrivă sever și îngăduitor și mi-a pus o întrebare care m-a încuiat: „Piesă sau spectacol?“.
Sesizând amorțeala subită a buzei mele de jos și modul tâmp în care încercam să procesez inexplicabilul, a schițat un zâmbet și mi-a spus: „Dragule, piesa e scrisă de dramaturg, spectacolul este o reprezentare a piesei pe scenă, cu actori, scenografie, muzică“.
Îmi amintesc că la un moment dat a venit la mine cu o foaie printată și m-a rugat să arunc un ochi peste o cronică de-a ei: „Vezi și tu dacă are vreo logică ce am scris aici“. Deși nu eram nici pe departe un partener valid de dialog, doamna Boiangiu avea un mod de a apăsa pe niste pedale emoționale care să te accelereze către o variantă mai bună de-a ta. Cu toată modestia de care eram capabil, am reușit să mă simt și eu om în momentul ăla.
Când a murit, în 2009, mi-a revenit mie spațiul în care scrisese ea, și, timp de doi ani, am ținut săptămânal rubrica de cronică de teatru în Adevărul literar și artistic. Nu știu cine a luat decizia aia, dar îi sunt recunoscător.
Cândva, i-am citit o cronică în Literar. Metafora din final îmi răsună în cap ori de câte ori mă gândesc la cronici de teatru bine scrise.
„Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă.
Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului «larg», stimulat de «gândirea» personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere.
Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici“.
Degetul cocârjat al bunicului său invită moartea în toate paginile cărții lui Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea“. Am citit-o cu acel nod în gât pe care autorul ți-l pune la dispoziție cu atâta generozitate încă de la prima pagină.
În perioada în care am lucrat împreună la Adevărul, și pentru care îi sunt recunoscător, pentru că mi-a salvat pielea de multe ori, făceam mereu ”festival” alături de Cezar și de colegii mei de la Cultură, când murea câte o personalitate. Trebuia să scoatem din pământ opt pagini mari de ziar în 4-5 ore, asta dacă se întâmpla ca decedatul să plece spre Cer mai de dimineață și puteam să prindem prima ediție. Căutam să aflăm detalii picante, așa cum îi șade bine oricărui ziar quality.
De fapt, ăsta e și motivul pentru care mi-am dat demisia de la Adevărul, după ce într-o sâmbătă geroasă, pe 5 ianuarie 2013, fusesem trimis pe teren să relatez de la incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, la Crematoriul Vitan-Bârzeşti. A fost prea mult pentru mine.
Am stat în frig câteva ore ca să văd cum iese fumul pe hornul crematoriului, de parcă se alegea un nou papă și la final am trântit un articol frumos, cu titlul ”Circ la crematoriu: revolta figuranţilor, în „ultimul film“ al lui Sergiu Nicolaescu. Figuranții erau fanii lui de toate vârstele, pensionari, tătici cu copilași pe umeri, doamne care veniseră la ele cu supă, cinefili ratați etc.
Mi-am scris atunci testamentul de jurnalist pseudocultural, vorbind despre dorințele arzătoare ale celor care voiau să fie cât mai aproape de locul incinerării. Ei veniseră de fapt s-o huiduie pe soţia lui Sergiu Nicolaescu, personaj negativ, pentru că fusese de acord să respecte ultima dorinţă a regizorului, aceea de a fi incinerat.
Un domn informat explica unui pâlc de curioşi cum se face incinerarea, câte grade are cuptorul, pe unde iese „fumul ăla pâclos“ şi cum e pusă cenuşa într-o urnă metalică. După zeci de minute de aşteptare, oamenii au fost luaţi prin surprindere de focurile de armă trase în aer de garda de onoare.
Acela a fost indiciul că sicriul nu a fost adus prin faţă, pe unde îl aştepta toată lumea, ci pe la altă intrare, unde accesul presei şi al cetăţenilor era restricţionat. Aşteptarea lor a fost înlocuită de o mare dezamăgire. Nici măcar un pic de fum n-au văzut şi ei... Iar în momentul în care Ion Iliescu a ieşit din clădire pentru a da declaraţii, oamenii au început să strige „Ruşine!“ şi să ceară explicaţii: „De ce l-au ars, domne, pe ascuns? Ne-au ars toată copilăria!“.
Din clădire a ieşit, apoi, soţia lui Sergiu Nicolaescu, care a fost huiduită şi întâmpinată cu multe cuvinte grele, care nu pot fi reproduse. I s-a strigat „Ruşine!“, iar un bătrân aparent respectabil, care căuta cu aviditate obiectivul camerelor de filmat, i-a urat, scurt, s-o ardă şi pe ea focul”.
Bonus: dicționar de titluri a la Cezar Paul-Bădescu, din cartea Frica de umbra mea, pentru jurnaliști leneși sau entry level.
Cuvinte obligatorii: „a plecat“ și „îngeri“. - dacă a fost cântăreț, scrii: „A plecat să le cânte îngerilor“ - dacă a fost fotbalist - „să joace fotbal cu îngerii“ - profesor - „să învețe îngerii“ - medic - „să vindece îngerii“ - comediant - „să facă îngerii să râdă“ - dentist - „să le scoată dinții îngerilor“ - cosmeticiană - „să penseze îngerii“ (pentru continuare, cumpărați cartea lui Cezar - https://www.polirom.ro/carti/-/carte/7054).
„Vorbeam la un moment dat cu un actor care-mi spunea cât de greșită este pentru el expresia «a intra în pielea personajului». Un actor bun nu intră în pielea personajului, rolul nu este o haină pe care-o ia de la garderoba teatrului și o îmbracă. Pentru a crea un personaj credibil, deci viabil, actorul trebuie să-l scoată la suprafață din propria lui ființă. Personajul nu este preluat din afară, ci vine din interior. Ai de jucat un criminal? Sapă până găsești criminalul din tine însuți și scoate-l la lumină!“.
- Cât durează cursul tău de actorie?
- O oră și jumătate.
- O oră și jumătate? Ai așa de multe să le spui oamenilor ăstora?
- Da, chiar am!
- Spencer Tracy a spus: „Vrei să fii un actor bun? Învață-ți replicile și nu te lovi de mobilă!“.
Sunt cu Ana la redacție, în plină zi de Paști. Facem foamea și ascultăm Mozart. Ana îmi spune că, dacă sunt atent, o pot auzi pe Hélène Grimaud cum respiră. Mă concentrez exemplar și, în sfârșit, reușesc s-o aud pe Hélène cum ține ochii închiși. (aprilie 2012)
Mi-a fost cel mai bun prieten încă de pe când aveam 5 ani. Împreună cu el am învins armate de indieni din plastic, am adormit de sute de ori îmbrățișați; el este cel care mi-a șters lacrimile atunci când am luat prima notă din viața mea, un 9 la Română.
L-am iubit enorm. Eu am crescut, dar Gafi a rămas copil, uitat în podul casei bunicilor mei, timp de 30 de ani. Acum două săptămâni, frații mei l-au găsit într-o cutie și mi l-au adus. S-a întors în viața mea, oferindu-mi aceeași iubire. Știu, e un maimuțoi din pluș, dar e făcut din amintirile mele. Iar acum e cel mai bun prieten al fiicei mele.
Ies frumos de la spectacolul „Trei surori“ al lui Radu Afrim, de la TNB, și nu-mi aprind o țigară, pentru că nu fumez, dar o idee tot îmi vine. Mă gândesc ce l-ar întreba cele trei surori pe Cehov dacă, printr-un miracol al existenței, ar putea face asta.
Dar stai, îmi zic, avem miracol și aici, la noi, în acest frumos orășel de provincie care este Capitala. Cele trei surori trăiesc, prin cine știe ce cartiere bucureștene, cu apă caldă sau nu, dramaturgul e în viață, bine-mersi, Cehov trage și el cu ochiul, probabil. Fără să dau măcar pe la bibliotecă, reușesc să iau urma celor trei surori. Olga (Natalia Calin), Mașa (Raluca Aprodu) și Irina (Flavia Giurgiu) intră în joc și îi pun fiecare câte o întrebare lui Radu, iar Radu, aici în rolul vieții lui, adică al lui Radu Afrim, le oferă reporterițelor noastre acest interviu ne(firesc) de liber.
Olgăi îi spune: „Sorry, am negociat multe cu Cehov, dar nu mi-a trecut prin minte să-l combin să mă lase să te fac fericită.“
Irinei îi spune: „Nu m-am gândit nicio secundă să vă plimb printr-o pădure de simboluri, ci mai degrabă să vă părăsesc într-un cosmos de simțuri. Pe voi și pe spectatorii deschiși la această aventură.“
Mașăi îi spune: „Ești ca spectatorii care vor să înțeleagă. Totul, dacă se poate! Mai mult decât regizorul. Mai mult decât autorul piesei“.
Când merg la un spectacol de Radu Afrim mă simt chill, pentru că nu mă duc cu mintea blocată. Și mi-e foarte ușor să înțeleg, pentru că știu că poezia traduce întotdeauna totul.
Și melodia din finalul spectacolului (Jessica Pratt - As the World Turns)
Voi doi sunteți indestructibili.
Tu îi legi lui șireturile și îl îmbrățișezi pentru totdeauna.
El îți spune că îți stă tare bine cu noua tunsoare și asta te face fericită pentru două secunde.
Tu știi să te joci, tu crezi în oameni.
El știe să parieze pe propriile orgolii, de fiecare dată cu mize din ce în ce mai mari. Dar Banca întotdeauna câștigă, asta știe oricine.
De ce te adoră el?
Pentru că asculți cu adevărat atunci când vorbește cineva.
Mereu știi ce e de făcut când vine vorba de căcaturi de familie.
Îi tunzi pe amândoi.
Mereu, inexplicabil, ai o ceașcă de ceai din care nu bei.
Întotdeauna știi să faci niște cadouri grozave.
De ce te adoră ea?
Pentru că nu te privești prea des în oglindă.
Plângi la filme. Știi să gătești și să îți calci hainele. Știi cum să îi spui dacă are mâncare între dinți sau ceva pe față fără să o stânjenești.
Rareori te simți înfrânt. Știi să îi absorbi toanele proaste, nu i le agravezi și nici nu i le reproșezi.
Tu ești Charlie, ea e Nicole, și asta ar trebui să fie suficient.
Voi doi ar trebui să fiți indestructibili.
Dar viața, care se scurge printre atâtea și atâtea detalii, a decis să își facă alte planuri de data asta.
