Frică de umbra lui Sergiu.

Degetul cocârjat al bunicului său invită moartea în toate paginile cărții lui Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea“. Am citit-o cu acel nod în gât pe care autorul ți-l pune la dispoziție cu atâta generozitate încă de la prima pagină.

În perioada în care am lucrat împreună la Adevărul, și pentru care îi sunt recunoscător, pentru că mi-a salvat pielea de multe ori, făceam mereu ”festival” alături de Cezar și de colegii mei de la Cultură, când murea câte o personalitate. Trebuia să scoatem din pământ opt pagini mari de ziar în 4-5 ore, asta dacă se întâmpla ca decedatul să plece spre Cer mai de dimineață și puteam să prindem prima ediție. Căutam să aflăm detalii picante, așa cum îi șade bine oricărui ziar quality.

De fapt, ăsta e și motivul pentru care mi-am dat demisia de la Adevărul, după ce într-o sâmbătă geroasă, pe 5 ianuarie 2013, fusesem trimis pe teren să relatez de la incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, la Crematoriul Vitan-Bârzeşti. A fost prea mult pentru mine.

Am stat în frig câteva ore ca să văd cum iese fumul pe hornul crematoriului, de parcă se alegea un nou papă și la final am trântit un articol frumos, cu titlul ”Circ la crematoriu: revolta figuranţilor, în „ultimul film“ al lui Sergiu Nicolaescu. Figuranții erau fanii lui de toate vârstele, pensionari, tătici cu copilași pe umeri, doamne care veniseră la ele cu supă, cinefili ratați etc.

Mi-am scris atunci testamentul de jurnalist pseudocultural, vorbind despre dorințele arzătoare ale celor care voiau să fie cât mai aproape de locul incinerării. Ei veniseră de fapt s-o huiduie pe soţia lui Sergiu Nicolaescu, personaj negativ, pentru că fusese de acord să respecte ultima dorinţă a regizorului, aceea de a fi incinerat.

Un domn informat explica unui pâlc de curioşi cum se face incinerarea, câte grade are cuptorul, pe unde iese „fumul ăla pâclos“ şi cum e pusă cenuşa într-o urnă metalică. După zeci de minute de aşteptare, oamenii au fost luaţi prin surprindere de focurile de armă trase în aer de garda de onoare.

Acela a fost indiciul că sicriul nu a fost adus prin faţă, pe unde îl aştepta toată lumea, ci pe la altă intrare, unde accesul presei şi al cetăţenilor era restricţionat. Aşteptarea lor a fost înlocuită de o mare dezamăgire. Nici măcar un pic de fum n-au văzut şi ei... Iar în momentul în care Ion Iliescu a ieşit din clădire pentru a da declaraţii, oamenii au început să strige „Ruşine!“ şi să ceară explicaţii: „De ce l-au ars, domne, pe ascuns? Ne-au ars toată copilăria!“.

Din clădire a ieşit, apoi, soţia lui Sergiu Nicolaescu, care a fost huiduită şi întâmpinată cu multe cuvinte grele, care nu pot fi reproduse. I s-a strigat „Ruşine!“, iar un bătrân aparent respectabil, care căuta cu aviditate obiectivul camerelor de filmat, i-a urat, scurt, s-o ardă şi pe ea focul”.

Bonus: dicționar de titluri a la Cezar Paul-Bădescu, din cartea Frica de umbra mea, pentru jurnaliști leneși sau entry level.

Cuvinte obligatorii: „a plecat“ și „îngeri“.
- dacă a fost cântăreț, scrii: „A plecat să le cânte îngerilor“
- dacă a fost fotbalist - „să joace fotbal cu îngerii“
- profesor - „să învețe îngerii“
- medic - „să vindece îngerii“
- comediant - „să facă îngerii să râdă“
- dentist - „să le scoată dinții îngerilor“
- cosmeticiană - „să penseze îngerii“
(pentru continuare, cumpărați cartea lui Cezar - https://www.polirom.ro/carti/-/carte/7054).