„Nu sîntem obișnuiți să avem grijă de noi, altcineva trebuie să răspundă pentru destinul individual“ - Magdalena Boiangiu, într-un interviu publicat săptămâna asta în Dilema veche (https://bit.ly/3aCFMpK).
Magdalena Boiangiu m-a învățat care e diferența dintre piesă și spectacol. Mă ocupam de paginile Adevărului literar și artistic, unde scria săptămânal cronica de teatru. Redacția Literarului a fost mutată vreo șase luni chiar în redacția Dilemei vechi, pentru un schimb de experiență care s-a dovedit a fi cea mai mișto experiență de lucru din viața mea.
Am oprit-o pe Magdalena Boiangiu într-o zi și am întrebat-o despre ce piesă scrie în săptămâna aia. S-a uitat la mine deopotrivă sever și îngăduitor și mi-a pus o întrebare care m-a încuiat: „Piesă sau spectacol?“.
Sesizând amorțeala subită a buzei mele de jos și modul tâmp în care încercam să procesez inexplicabilul, a schițat un zâmbet și mi-a spus: „Dragule, piesa e scrisă de dramaturg, spectacolul este o reprezentare a piesei pe scenă, cu actori, scenografie, muzică“.
Îmi amintesc că la un moment dat a venit la mine cu o foaie printată și m-a rugat să arunc un ochi peste o cronică de-a ei: „Vezi și tu dacă are vreo logică ce am scris aici“. Deși nu eram nici pe departe un partener valid de dialog, doamna Boiangiu avea un mod de a apăsa pe niste pedale emoționale care să te accelereze către o variantă mai bună de-a ta. Cu toată modestia de care eram capabil, am reușit să mă simt și eu om în momentul ăla.
Când a murit, în 2009, mi-a revenit mie spațiul în care scrisese ea, și, timp de doi ani, am ținut săptămânal rubrica de cronică de teatru în Adevărul literar și artistic. Nu știu cine a luat decizia aia, dar îi sunt recunoscător.
Cândva, i-am citit o cronică în Literar. Metafora din final îmi răsună în cap ori de câte ori mă gândesc la cronici de teatru bine scrise.
„Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă.
Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului «larg», stimulat de «gândirea» personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere.
Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu