O întâlnire cu Johnny Răducanu.

Am văzut ieri în news feed niște fotografii cu Tanti Lili, liftiera care făcea goblenuri în liftul care te ducea pe terasa unde era Lăptăria lui Enache. M-a dus și pe mine Tanti Lili, dar nu dădeam prea multă importanță atunci.

Acum, că Tanti Lili s-a clasicizat, îmi aduc aminte că slujba ei mi se părea chiar în momentul în care urcam inutilă, dar cu farmecul ei.

Probabil că Tanti Lili a fost fericită și cu siguranță e nostalgică după vremurile în care ducea artiști mari sus la Lăptărie. A avut o viață profesională împlinită, mult peste a unora dintre noi.

Într-o seară, Tanti Lili mi-a deschis ușile liftului fix în Paradis, acolo unde Johnny Răducanu se așezase deja la pian și făcea o improvizație de se lăsa cu fum gros de țigară, suflete încălzite și bere multă și ieftină.

Nu îl cunoșteam atunci pe Mister Jazz, dar destinul urma să îmi producă o surpriză foarte plăcută. 

Johnny Răducanu avea săptămânal o pastilă memorialistică în ziarul Independent, primul meu loc de muncă. La un moment dat, redactora-șefă, pe care cu drag o alintam Doamna Luci, mi-a trasat plăcuta misiune să merg săptămânal la Johnny Răducanu acasă și să culeg alături de el acea pastilă, „Țara lui Johnny“. Zis și făcut.

Într-o seară de iarnă, când se lăsase deja întunericul, am descins emoționat și intimidat la garsoniera lui Johnny din Banu Manta. Am sunat la interfon, m-am prezentat. Vocea dură a lui Johnny mi-a zis să urc la 6 (parcă la 6 stătea).
- La ce apartament?, am îndrăznit.
- N-are importanță, o să-ți dai seama!, m-a răstit Johnny.

După ce că eram emoționat, asta îmi mai lipsea, să mai și bat pe la vreo șase uși și poate să-mi și iau bătaie de la vreun pensionar fără pensie specială.

Am urcat în lift (era bună o Tanti Lili), am apăsat butonul (am pipăit butoanele, pentru că era beznă totală în lift) și am coborât la șase. Pe scară, întuneric bocnă (licență poetică).

- O să-ți dai seama!, îmi răsuna încă proaspăt în cap îndemnul maestrului (îl consideram maestru până să îl cunosc, dar după ce mi-a zis că asta cu maestrul e o porcărie m-am mai calmat).

Deci, cum ziceam, cobor din lift, întuneric smoală. Nu văd nimic, dar parcă aud ceva. Mărunțesc niște pași, în direcția sunetului. Și acolo, în nenorocita aia scară de bloc, care nu îl merita, îl văd pe Johnny, prin ușa pe care mi-o lăsase întredeschisă, așa, cam ca în Hansel și Gretel, stând la pian, în izmene albe și în halat, ca un pașă monumental.

Prin lumina aia palidă din garsonieră ieșea și se lovea de toate ușile închise ale vecinilor un vals improvizat. Mi-am făcut curaj, am intrat și am rămas în ușă, fermecat și ignorat.

Mi-a poruncit să mă așez. „Eu am ceva de terminat“.

M-am așezat în picioare, în dreapta lui și am mai stat așa vreo două minute, până când Mister Jazz a terminat acel concert pentru un singur om.

- Bună seara!, am improvizat eu.

Johnny nici nu mi-a strâns mâna, mi-a zis doar atât:
- Gata! Nu prea am timp acuma să stăm de vorbă, te-am chemat doar să-ţi spun să vii mâine“.

Schimbasem vreo două metrouri, un autobuz şi un tramvai ca să ajung până la el.

Mai târziu, când aveam bucuria să-l cunosc, după ce am băut prima cafea cu lapte făcută de el (și acum îi mai simt gustul), mi-a dăruit chiar şi privilegiul de a-mi zâmbi.

Şi tot cândva, mi-a scris pe cartea lui, pe care am lucrat-o împreună, o dedicaţie pe care n-o voi uita niciodată: "Lui Dan, cu drag. Şi cu mulţumirea că a avut bunăvoinţa de-a fi lângă mine".