Un băieţel amorezat.

Chinezul Tan Hong Ming o iubeşte în secret pe micuţa malaeziană Umi Qazrina. „Şi de ce nu-i spui că o iubeşti“. „Pentru că toată lumea va râde de mine“.

Durată: 1 minut 30.

Colecţionarul.

Sunt un colecţionar, aşa cum se numeşte şi povestirea de mai jos, a Ioanei. Uneori, strâng în mine ce au simţit alţii. E ceva dureros de plăcut, o încremenire în ceea ce au simţit ei. Am citit, într-o după-amiază, o poveste care începe acum.

Am găsit un bilet în uşă: „Vă rog frumos nu-mi mai stropiţi geamurile de la balcon, unele sunt fixe, nu se deschid şi se spală foarte greu. Vă mulţumesc, Oancea Lidia, apartament 25”.

Iau un stilou şi scriu: „Vă rog să mă credeţi că nu-mi amintesc să fi aruncat vreodată cu apă pe geam. Încercaţi cu un etaj mai sus. Şi eu am aceeaşi problemă, dar cu geamurile de la dormitor. Totuşi, nu mă plâng niciodată. S-ar putea să fie porumbeii”. Semnez biletul şi îl strecor sub uşa apartamentului 25.

Când mă întorc acasă, alt bilet: “Nu mai daţi vina pe porumbei. Sunt o rasă firavă, nevinovată. Am avut şi eu unul, dar a murit. Nu pot să descriu golul sufletesc”. Iar scriu, iar duc biletul: “Iertaţi-mă, n-am ştiut. Eu am avut doi papagali şi două pisici. N-au murit, dar au fugit”. Răspunsul n-a întârziat să vină: “Explicabil”.
Mă enervez, cobor un etaj şi bat la uşă. Nimeni. Mai bat o dată. Degeaba.

A doua zi, alt bilet: „Te rog să-mi spui pe nume. Lidia”. Şi tot aşa, timp de săptămâni întregi, luni.

„Şi ce să-ţi spun?”
„De exemplu, despre porumbei.”
„Aaaa, despre porumbei!”
„Da, tu te pricepi la porumbei.”
„Eşti sarcastică?”
„Nu. Vreau să te cunosc mai bine.”
„Tu mă cunoşti cel mai bine.”
„Cum aşa?”
„Spune-mi ce culoare îmi place!”
„Verdele, te îmbraci în verde.”
„Şi mai ce?”
„Şi albastrul, ai o umbrelă albastră. Şi marea...”
Am alunecat, inconştient, în poezie... I-am şi scris câteva.

Şi într-o zi, inevitabilul: “Azi plec” spunea biletul.

Panica mi-a paralizat mâinile. Cu scris tremurat, am încropit un bilet :”Pleci departe?”
“Da. De când trăim împreună, am învăţat multe.”
“Şi de când trăim noi împreună?”
“De un an. Trăim împreună, la etaje diferite. Ce importanţă are dacă plec de aici? O să-ţi scriu.” Şi mi-a scris sertare de scrisori pe care le păstrez şi acum. Ultima sună aşa: “Ghici ce? Azi plec de tot. Găsesc eu o formulă să-ţi scriu.”
Peste câteva zile doi porumbei albi mi-au intrat în balcon. Au rămas o zi şi au zburat.

Am ieşit atunci să iau o gură de aer, să mă plimb. Când m-am întors, un bilet în uşă:

“Vă rog să nu mai aruncaţi pe geam cu mâncare pentru păsări. Mi-aţi inundat balconul. Vă mulţumesc. Lucreţia, apartament 20“.

şi am trăit, într-o seară, în lumea lui Soirs.



sunt lucruri pe care nu le poţi uita niciodată.

Moliile din stomac s-au transformat în fluturi.

©verbiaj.

În Bucureştiul tău disperat, sublim şi fără speranţă mă voi afla şi mâine. În oraşul care te linşează şi te iubeşte, te scuipă şi te muşcă. În oraşul rostit printre dinţi, mă voi afla şi mâine.

La început voi dormi pentru câteva ore în el, apoi mă voi trezi în el, voi trăi în el, alături de alţi 20 de oameni care vor muri în el. În Bucureştiul vostru voi alerga după tramvai, voi urî ceea ce voi aţi devenit, nişte maşinării care îmi aduc aminte de mine, care mă confirmă cu fiecare rotiţă care se învârte în voi.

Mă voi izbi de un copil în pasajul de la Unirii şi îi voi fura inocenţa, pentru câteva secunde. Privirea lui mânioasă mă va însoţi, uşoară, până la capătul nesfârşit al tunelului. Voi străbate magistrala a 2-a foarte repede, cărând în suflet înjurătura lui nerostită.

***

M-am aşezat pe un scaun şi citesc. Îi citesc fără voce doamnei de alături, care doarme, domnului de alături, care mă priveşte absent în timp ce nu mă ascultă. Înnod şiruri lungi de cuvinte de cablurile din spatele meu.

***

Am ieşit în mijlocul naturii umane, printre blocuri.


***


Paşi cenuşii. Bălţi zvelte. Glezne bătrâne la coadă la întuneric. În mijlocul zilei, o oglindă s-a întâlnit cu ochii cuiva într-un lift.

***

Am zdrobit un ştrudel între dinţi, în foietajul Nocturnei nr. 2 în Mi Bemol Major, de Chopin. Piesă clasică, ştrudelul cu mere. O înşiruire de graţii. Elegant, în fracul lui alb, în sufletul său ars de scorţişoară.

Inima lui de măr a bătut, pentru câteva clipe, în mine.

Ontologic vorbind, să fie aşa viaţa? O foame dulce? Un mic dejun nocturn? Un cuvânt scris cu limba, în strofa unui măr?

Apropo, voi ce cuvinte scrieţi în gură când mâncaţi?

Soarele a stat cu burta la mine.

De Paşti am făcut exces de primăvară, mi-am ciocnit ochii unul de altul prin grădină, m-am îmbolnăvit de florile mărului, m-am luat în gură cu o muşcată cam nedusă pe la biserică, nevastă-mea. La un moment dat, mă uit pe cer şi văd că soarele vrea să-mi spună ceva.
- Jupâne, zice, pot să stau şi eu la tine?
- Ce să faci?
- Păi ce am zis.
- Să stai la mine?
- Cam aşa ceva.
- Cum adică să stai la mine.
- Păi tu nu ştii că voi spuneţi câteodată: „Băi, ce n-aş face nimica acuma, doar aş sta la soare?“
- Da!
- Aşa zicem şi noi aici, între noi, despre oameni. Că am sta la un om. Eu aş vrea să stau la tine, dacă nu te deranjează. Aş sta întins, între tine şi umbra ta, ca să mai uit şi eu de necazuri. Sunt prost ca noaptea câteodată. Şi uneori, cu capul în nori.
- Bine, dacă te încălzeşte cu ceva, te las.
Şi a stat. O după amiază întreagă. N-o să uit niciodată cum a aţipit, lipit de mine, cu saliva curgându-i luminoasă din colţul gurii, cu visul lui alb topit pe la tâmple, cu sforăitul lui princiar, care a trezit din somn o buburuză.





foto & video © verbiaj.

Un viral cu gropiţe în obraji.

Shaheen Jafargholi, concurentul lui Susan Boyle.

Cafeaua de dimineaţă.

via.

Mesaj subliminal pentru Pantacruel.

Penelope Crudă, by Ellen von Unwerth.









Nu-i aşa că ţi s-a făcut poftă, prietene? Berea o dau eu, cu restul te descurci.

Ziua de luni începe azi.

La 90 de ani mă voi sinucide încet şi pe tăcute în patul meu încet şi tăcut, în inima mea înceată şi tăcută, în imaginaţia mea lentă, în sufletul meu sănătos mă voi stinge cu un zgomot încet şi tăcut.

Dar dacă fiecare zi de luni ar fi aşa


nu m-aş mai sinucide, la 90 de ani, când mă hotărâsem să mă sinucid, închizând ochii. Ci mai curând.

Dacă fiecare zi de luni ar fi aşa şi pe dincolo aş alege mai repede iadul. Condamnat în fiecare zi de luni să ascult „Monday“, de Ludovico Einaudi, nu aş mai zice I Don't Like Mondays, ci dimpotrivă.

Dar de ce să mint, de ce să-mi fac păcate? Poate că la un moment dat aş zice. „Să se facă marţi, Doamne!“. Dar ziua de luni ar fi eternă.

Pe unde mi-a umblat sufletul azi.

Mă uit la el cum se duce, se duce, o ia în jos din mine, mă coboară sfidător şi dispare. Îl urmăresc buimac şi îl prind de un picior de iarbă, tocmai când voia să-şi ia tălpăşiţa, pe bicicleta mov a unei albine. Cu mâinile lui de aer îi mângâie cele două perechi de aripi blonde şi îi şopteşte ceva ce eu nu aud. Dar îl prind, iar acum îl ţin iar captiv în mine, până la următoarea tentativă de evadare.



Filmuleţul îmi aparţine, versurile de final sunt ale lui Dinescu. Facem echipă bună, pare-mi-se.

Surpraiz.

Un judge a zis, la final, că apariţia sprâncenatei de 47 de ani a fost cea mai mare surpriză din cariera lui de inchizitor. Susan Boyle, o tipă un pic nebună, dar cu siguranţă curajoasă, şomeră şi celibatară, a început să cânte. Dezastru sau altceva? Eu am aflat după fix două minute.

(varianta youtube, aici)

Flirt. Nimeni nu mă crede.

Mâna vârâtă în portbagaj a scos din el un butoi de 5 l de Bucovina şi o pâine ninja, în formă de stea, cu susan, apoi l-a închis cu o cochetărie macho a degetului mijlociu.

Aproape că aş fi triumfat singur pe stradă, în acea sâmbătă după amiază, observându-mi siguranţa singur în oglinda dreapta, dacă în acelaşi moment de secundă, prin faţa mea nu ar fi trecut două gagici.

După părerea mea, două gagici foarte foarte bune. Eu înaintam, mă duceam acasă.

Şi atunci, self-esteemul mi-a crescut instantaneu, pentru că una dintre ele m-a depăşit uşor, aproape în reluare şi m-a traversat neregulamentar cu cea mai sexy privire posibilă de la o femeie, având în vedere cartierul în care mă aflam (în comparaţie, cu doi paşi mai devreme mă întâlnisem tot cu o femeie, cea de serviciu, care îmi zâmbise cu un alt fel de subînţeles, pentru că ştia că suntem nu 2, ci 3 la întreţinere şi urma să mă toarne preşedintei de bloc).

Deci gagica asta tip Sălăjan, brunetă, sâni, picioare, mi-a zâmbit de mi s-a evaporat jumătate din apă. Mă simţeam de parcă întreg universul îmi dăduse bineţe.

M-am uitat chiar şi în spate, ca în filme, să nu cumva să-mi iau vreo ţeapă şi să mă simt aşa pe nedrept. Nu era nimeni. Îmi zâmbise tocmai mie. Îmi flirtase drept în ochi.

Întărâtat de dorul de a mă lăuda, i-am povestit soţiei mele întâmplarea. Nu m-a crezut.



Snow Patrol - If There's a Rocket Tie Me to It

Giugiuleala ratată de sâmbătă dimineaţa.

astăzi, când degetele mele miros a crenvurşti mâncaţi cu mâna
am rămas fără săpun, dragă, fără săpun
apa goală nu funcţionează împotriva mirosului
astăzi dimineaţă s-ar putea să rămâi neiubită, iubito.



The Veils - The Letter

Mi-am început excelent viaţa de azi

cu articolul ăsta.

„Necinste, rea-credinţă, lipsă totală de fair play, asta am văzut la acest tânăr care scuipă constant pe regulile morale ale profesiei de jurnalist şi nu numai“.

Ea există.

Am intrat în bibliotecă strecurându-mă printre zăbrele. Acolo, eu am aflat că liniştea există, stătea ascunsă într-un colţ, când am intrat.



Am scos aparatul ca s-o imortalizez. Uneori chiar aş fi reuşit, dacă nu m-ar fi sabotat sughiţul unui scaun.



La ieşire, zgomotul m-a primit înapoi, pe un covor roşu special întins pentru mine, ca să nu mă rătăcesc.




Adânc în stradă, ceva mi-a atras atenţia.

Aici, liniştea este

©verbiaj.

Am ajuns şi coş de gunoi.

„Am zis să-ţi dăruiesc un zâmbet, că oricum nu mai aveam ce face cu el. Ştii că-ţi ofer resturile“, mi-a zis un prieten.

Ce ar fi trebuit să-i răspund?

Lezioni per le donne. Cum să ţineţi agrafa în gură.

Agrafa din gura ei era renumită, agrafele dintre buzele voastre vor fi, ca şi până acum, anonime.

Monica Bellucci vă învaţă cum să muşcaţi din ele cu graţie, cu discernământ erotic, suav şi năbădăios. O bucăţică de fier pe o bucăţică de limbă, un aur negru în imaginaţia unui bărbat.