Ce am făcut după Apocalipsă (II).

Sunt din ce în ce mai sigur că nu o să-mi pierd slujba. Se pare că am trecut cu bine criza economică. Apocalipsa a ras orice ierarhie, lăsându-mă pe mine, pe pământ, în acelaşi timp comandant suprem şi femeie de serviciu - un om multifuncţional, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, la trei ani după ce am scris acest text. Nu mai are cine să mă concedieze. Mi-aş depune demisia dar nu are cine să mi-o accepte, chiar dacă, la prima vedere, pare un act unilateral de voinţă.

Când oamenii au murit de râs la propriu, eu am rămas singur, după cum spuneam. Pentru că, la naiba, dormeam! Ce era să fac? Mi se închideau ochii.
Au trecut aproape 12 ore de la marea durere de burtă a omenirii. De data asta nu s-a născut nimeni, dimpotrivă. Nici un supravieţuitor. Nimeni care să înregistreze evenimentul. M-am uitat pe youtube şi nimic. Nici un viral nou.

Din zvonurile pe care le auzisem la un moment dat şi pe care nu le credeam capabile să devină certitudine, se spunea că oamenii vor muri la un moment dat de râs, dar nu se ştia din ce poantă. Guvernele au început prin a arde în pieţele publice literatura umoristică, pasajele amuzante din operele de ficţiune, memorialistică, broşurile de bancuri etc.

Oamenii deveniseră extrem de serioşi. Dacă făceai vreo poantă, erai băgat la zdup, direct la izolator, faţă în faţă cu un televizor care era comutat pe Funeral TV.

În situaţia de a nu face vreo glumă mă aflam, pe 5 martie 2009, la ora 5 dimineaţa, când dormeam în cel mai banal mod cu putinţă, ca să nu stârnesc râsul cuiva şi să fiu băgat la mititica. Dormeam când pe o parte, când pe alta, ca orice om serios.

Apocalipsa a avut loc în momentul în care visam un film cu Benny Hill, pentru că ştiam că dacă visezi gaguri eşti în siguranţă, nu se inventase deocamdată softul care să-ţi sugă visele şi să le dea pe mâna Poliţiei.

Abia după trei ore după Apocalipsă m-am trezit şi eu. Pierdusem deja trei ore din sfârşitul lumii. Mi-am luat deja cunoscutul maieu alb, mulat, bermudele şi papucii şi am coborât direct în stradă.

Prima frază pe care am spus-o cu voce tare a fost următoarea: „Fratee, ăştia au murit de râs. Care o fi fost poanta?” Din momentul ăla, singurul meu ţel a fost să aflu gluma care a ras dintr-un hohot toată populaţia de pe glob. Era singura mea şansă ca să mor şi eu. Altfel, mă gândeam eu, o să mor doar de plictiseală.

urmare din numărul trecut.