Bucureştiul e altfel dimineaţa.

azi dimineaţă, până să plec la serviciu, am filmat cu aparatul foto câteva aspecte din viaţa mea, pe care l-am pus aici, în dublu exemplar: cu o coloană sonoră pe care am găsit-o întâmplător, în timp ce învăţam să meşteresc iutubul



Filmuleţele nu sunt montate prin vreun program, totul e filmat dintr-o singură mână (am filmat cadre de trei secunde, am pus pauză şi am trecut la următorul), prin urmare, vă rog să-mi scuzaţi emoţiile, măi!

şi delicioasa variantă cu sunet original.



UPDATE pentru Dede, domnul cu observaţia blajină şi părintească, preocupat de oralitatea igienei mele.

Bucureştiul e altfel noaptea.

Bucureştiul de la 22.35 e plin de balele de lumină ale metroului care mă poartă prin tunelul necunoscut.

Bucureştiul de la 22.45 trece pe lângă un cabinet de tautologie, deschis non-stop, într-o latură ingrată a cartierului Sălăjan, se strecoară pe sub un corcoduş înflorit, ca gâsca prin apă, atent să nu-şi păteze graţia lui murdară.

La ora 22.55, Bucureştiul intră în casă şi înghite rapid o pastilă de max grip, tocmai l-a tras curentul pe sub maşini, îl doare o ureche, e umflat în gât, are muci şi dă publish la ora 23.02.

Hai să repopulăm planeta! (X)

Descăluşaţi-mă, le zic, din dulap, stând pe ciuci în panica întunericului.

Aşa mi-a venit la gură să spun. Uitasem să vorbesc româneşte. De fapt, după ce am văzut vreo 100.000 de bucureşteni întinşi pe jos, peste tot în oraş, am avut un şoc şi am început să vorbesc chineza. Chineză cu accent oltenesc. Iar când m-am întâlnit prima oară cu fetele şi am început să am impresii, de fapt nu aveam, chiar aşa era. Nu ele grăiau româneşte, eu o rupeam pe chineză bine de tot.

Prin urmare, vorbesc chineza cu chinezoaica şi franţuzoaica, încercând să le îmbârlig ca să-mi dea drumul.

Afară, câinii îşi ling iarăşi străzile lor cunoscute. Bătătorită de limbi, intersecţia Ştefan cel Mare cu Barbu Văcărescu e greu de recunoscut. Răzleţe cioturi umanoide mai amintesc că în urmă cu mulţi ani, acolo s-au certat pe un loc de parcare două doamne grase.

Cât a trecut de la moartea unora? Zece ani.

În dulapul care musteşte de beznă sunt numai urechi, că de ochi nu poate fi vorba. Aud şuşoteli, scaunul care-mi blochează uşile este dat la o parte şi mă trezesc faţă în faţă cu două decolteuri, unul de austeritate şi unul mai acătării. Priveliştea mă înduioşează. N-am mai văzut sâni vii de vreo zece ani.

- Ce faci mă în dulap
- Vă aşteptam
- Ca să ce
- Ca să stăm de vorbă
- Despre ce
- Despre noi
- Care noi
- Noi, voi
- Mă, noi am venit la tine ca să repopulăm planeta
- Cum
- Păi cum se repopulează
- Păi cum se repopulează

Emoţiile mă împiedică să vorbesc cu semne de ortografie şi de punctuaţie. Mă exprim liniar, dandiaconescian, ambiguu, volatil şi preponderent surmenat.

- Măi băiete, tu ştii cum se face amor, măi
- Am văzut la televizor
- Color
- Color, diagonală de 37
- Bine, hai că nu mai avem timp de pierdut, treci la fapte
- Ce fapte
- Fapte
- Păi, deci, cum
- Începi cu chinezoaica
- Aoleu
- Adică
- Am o problemă
- Ce problemă
- Nu-mi plac asiaticele

Un Kalaşnikov scos de sub fusta Dior îmi schimbă imediat convingerea. Trec să pun în practică ceea ce am văzut doar în filme, să fiu actor, în rolul vieţii mele.

Chinezoaica mă aşteaptă rece, fixându-mă cu ochii ei îndoiţi la colţuri. Mă dezbrac. Şi, deşi spusese că nu are simţul umorului, începe să râdă în hohote când mă vede strecurându-mă în pat, timid, în toată splendoarea mea măruntă.

10 secunde mi-a luat să trag câteva gloanţe oarbe şi un foc de avertisment în sus. Eu mă simţisem foarte bine, ea nici nu apucase să se dezbrace.

Eram copil în toată firea acum 10 ani. Aveam 18. Atunci, prima pereche de sâni pe bune mi s-a strecurat în palme şi nu mai voia să plece. Împreună cu ea, la ofertă, mă pricopsisem şi cu promisiunea că voi avea şi restul. A doua zi, însă, se nimerise să fie Apocalipsă.

Iată-l, deci, zece ani mai târziu, pe singurul supravieţuitor de sex masculin încercând să repopuleze planeta. Priviţi acest virgin remarcabil, această labă tristă cu ochi dulci, blajinul nevolnic, salvatorul îndoielnic. De el depinde viitorul omenirii.

istoricul începutului sfârşitului.

Da, există viaţă şi după Apocalipsă! (IX)

Oraşul acesta diform, cu morţii lui veseli, m-a fascinat gratuit timp de cinci ani. Erau seri în care mâncam chipsuri, cocoţat pe acoperişul Intercontinentalului, ca să văd mai bine cum apusul sângerează peste macarale, peste traficul paralizat, peste lamentabilii oameni bulbucaţi prin bemveuri, prin basculante sau căzuţi sub motorete.

Începusem să iubesc aceşti morţi, aceste stranii fripturi de copane îngheţate, care făceau parte din trecutul meu anost. Pe vremea în care eram un nimeni nu-mi imaginam vreodată că o să cultiv roşii pe terenul lui Dinamo, din Ştefan cel Mare, doar aşa, de poftă.

După cinci ani de solitudine totală, răsesem tot ce era în termenul de valabilitate dintr-un Carrefour din Militari. Devenisem un pic supraponderal, de la semipreparate. Şi uşor nebun. „Un nebun perfect sănătos“ (aveam să scriu în „Memoriile“ nepublicate, la 15 ani după Apocalipsă).

Calculul e simplu: la cinci ani după sughiţul suprem şi nefast al omenirii mă credeam incapabil să salvez lumea, s-o repopulez în vreun fel sau să mă salvez măcar pe mine. Observaţia mea a primit un prim test de credibilitate, peste încă cinci ani.

La 10 ani de la the end of the world as we know it, aflu oarecum stupefiat că există viaţă şi după Apocalipsă.

Adică oameni! Care trăiau bine-mersi la vreo 10.000 de km depărtare. Mai precis două gagici, o chinezoaică şi o franţuzoaică!

Mă trezesc cu ele într-o zi, pe la un şase jumate AM, că-mi aterizează peste roşii, cu un AV-8B Harrier II, avion cu decolare/aterizare pe verticală. Se scutură de praf şi înaintează spre mine, zâmbind acru. În cea mai pură românească posibilă (cu un oarecare accent oltenesc), îmi zic că mă căutau şi ce bine că m-au găsit.

- Cum m-aţi găsit?
- O să-ţi spunem mai încolo.
- Da' ce v-a luat atâta?
- Păi nu ştiam engleză.
- Aaa?
- Nu ne-nţelegeam între noi. Chinezoaica aici de faţă a încercat să înveţe franceza dar i s-a părut prea grea, aşa că a trebuit să învăţ eu chineza.

- Şi ai învăţat-o?
- Da. Mi-a luat cinci ani. Şi apoi, când am reuşit să comunicăm, am căutat un avion şi ne-a mai luat încă vreo cinci ani să învăţăm să-l pilotăm.

- Maaamăă!...
- Aşa am zis şi noi, că nu puteam citi ghidul de utilizare, era în germană. Ne-am catapultat din vreo 200 de avioane până să reuşim să-l stăpânim pe ăsta. Eu eram femeie de serviciu la o şcoală, iar chinezoaica era vânzătoare într-o băcănie.

- Băăi, ce tare! Dar voi cum naiba aţi supravieţuit. Cred că a fost prea tare poanta, de a murit toată lumea de râs.
Franţuzoaica: Păi eu nu am simţul umorului.
Chinezoaica: Nici eu.

Iată-mă, deci, aruncat în faţa noţiunii de „repopulare a planetei“, alături de două fete fără simţul umorului, care mă întreabă ce am de mâncare. Roşii stropite cu kerosen, le zic.

Fantezie: Cină la lumina lumânărilor, priviri galeşe, masaj, şi un desert în trei, sper eu.

Realitate: Roşie muşcată în fugă, eu legat fedeleş şi aruncat într-un portbagaj, dormit cu ele două în cameră, eu într-un dulap, cu un ciorap în gură, ele în pat, îmbrăţişate.

Aud pupături de noapte bună. Gem (eu, din dulap). Ele sforăie.

Urmează o nouă zi. Apocalipsa e pe sfârşite. Sau pe începute. După caz.

background.

Fantezii în cuplul modern.

nevastă-mea şi cu mine ne-am visat fanteziile
eu pe ale mele
ea pe ale ei

ea se uita în vis la un eu al meu supradotat
era entuziasmată, nu mai văzuse aşa ceva nici măcar în realitate
m-a păcălit a doua zi, în timp ce-mi povestea, spunându-mi că era vorba chiar despre mine
nu ştiam dacă exacerbarea, supradimensionarea mea abruptă, de jos în sus, s-o iau ca pe un compliment sau nu

în acelaşi timp, eu o visam tot pe ea, asta e adevărat
pe ea făcându-mi prăjituri

pe măsură ce ne povesteam fanteziile, a doua zi, la o cafea contra unui ceai, ea mi-a explicat, cu gesturi ample, cât de mare era alter-egoul meu
eu o ascultam fascinat, pregătindu-mi contraofensiva

Ea: „Uite-aşa o aveai!“
Eu: „Uite-aşa turnai dulceaţa peste papanaşi“.

Morala: Fanteziile bărbaţilor sunt extrem de imprevizibile, dar uşor de satisfăcut.

Trupuri moarte, cadavre de hârtie.

Cristian Tudor Popescu, în EVZ de azi (interviu).

- Bloggerii îi vor scoate din meserie pe ziarişti?

- „Nu, dar ziariştii vor fi siliţi - cei care vor face asta, nu eu - să se bloggerizeze. Nu scriu pe computer, am senzaţia că nu controlez textul, că nu sunt cuvintele mele. Eu trebuie să am trupuri moarte, cadavre pe hârtie. E ca un câmp de bătălie.

Văd cuvintele tăiate, care au trăit o clipă, dar trupul lor mort are sânge. Eu vreau să scriu în continuare cu pixul, pentru a păstra legătura cu textul. Când scriu pe computer, am impresia că încerc să mângâi o femeie cu mănuşa de box. Sentimentul cu care faci să dispară cuvintele îmi dă o senzaţie de disconfort. Cel mai teribil este să scriu cu stiloul, atunci am impresia că se scurge sângele din mine".

- „Îmi place să ascult oameni care nu au cultură, care nu sunt rafinaţi, care vorbesc de acolo, din asfaltul minţii lor şi uneori spun lucruri cutremurătoare. M-am plimbat o jumătate de oră năuc, pe malul lacului Herăstrău, după o frază auzită de la un ins care îşi bea berea, se uita în gol, nu era infectat de cultură în niciun fel. Un ghiolban perfect.

Şi acest om pronunţă la un moment dat următoarea replică: “Unul când trage să moară, altul scula i se scoală”. Formularea este bătută în diamant. M-a năucit. Dacă ar fi fost să pun în gura unui personaj, ca scriitor, replica asta, m-ar fi trecut sudori de sânge. Ce era omul ăla? Era natura care cuvânta".

Dialog între mine şi o cadavră (VIII).

Acţiunea se petrece într-un şanţ. O doamnă superbă stă cu gâtul într-o poziţie care n-o avantajează deloc. O rostogolesc galant şi îmi maschez timiditatea cu o formulă introductivă foarte uzitată.

Eu: Sărut mâna...
Cadavra: ...

Eu: N-aţi amorţit?
Cadavra: ...

Trec imediat la ce mă interesează.

Eu: Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi iubit?
Cadavra: Sigur că am iubit.

Eu: Mă gândeam eu că aţi iubit.
Cadavra: Sigur că am iubit, am iubit tot ce mi-a ieşit în cale, chiar şi din cale afară.

Eu: Scuzaţi-mă că vă întreb şi s-ar putea să vă şi jignesc, dar s-ar putea să nu mai conteze, dacă oricum sunteţi moartă.
Cadavra: Jigniţi-mă. Pentru că să ştiţi că şi cadavrele pot fi jignite. Jigniţi-mă ca să mai mor o dată de ciudă.

Eu: Vă jignesc. Dumneavoastră aţi fost cumva prostituată într-o viaţă anterioară, adică în singura viaţă pe care aţi avut-o?
Cadavra: Vai, domnule, cât de impertinent sunteţi. Sigur că am fost. Dar de ce mă întrebaţi?

Eu: Din curiozitate. Şi încercam să trag şi o concluzie, că spuneaţi că aţi iubit, iar prostituatele oferă multă iubire.
Cadavra: Nu vă pripiţi. Să ştiţi că am iubit şi necondiţionat.

Eu: S-ar putea să nu vă cred.
Cadavra: De exemplu, aveam un client pe care îl ţineam în braţe pe datorie.

Eu: Era mai sărac cu duhul?
Cadavra: Îşi făcuse credit de nevoi personale. Îl ţineam în braţe în rate, pe 30 de ani. Mai aveam să-l ţin vreo 20 de ani, când a murit.

Eu: Deci el a fost cadavru înaintea dumneavoastră?
Cadavra: Ba nu, eu înaintea lui.

Eu: Nu pricep.
Cadavra: E simplu. Eu am murit la un moment dat, după cinci ani de contract. Îl ţinusem în braţe cinci ani, în fiecare seară, cam o jumătate de oră. După ce actul se consuma, el pleca acasă, că eu aveam clienţi. Când am murit, m-a luat acasă la el şi m-a mai ţinut în braţe încă cinci, până a murit şi el.

Eu: Dumnealui a murit de dorul dumneavoastră, probabil?
Cadavra: Nu. De sifilis. Dar oricum, când eşti mort, bolile nu prea mai au importanţă. Aşa că vă rog să mă lăsaţi în poziţia incomodă în care m-aţi găsit.

Eu: Înainte să vă las cum v-am găsit, adică moartă după el, vreau să vă mai întreb ceva.
Cadavra: Întrebaţi-mă, dar repede.

Eu: Cu o singură rugăminte. Să-mi răspundeţi în finlandeză.
Cadavra: S-a făcut!



Paavoharju - Tuoksu Tarttuu Meihin

continuarea, în numerele trecute.

Pauză de apocalipsă (VII).

Un intermezzo necesar.

M-am apucat să scriu fabulaţiile astea eterogene dintr-un impuls absolut spontan. N-am plănuit nimic, nu ştiu ce o să se întâmple, foile virtuale din viitor sunt în continuare albe şi o să fie umplute, fatalmente, cu ceva.

Consideraţi această evadare drept o descărcare de singurătate, un act masturbatoriu emoţional sau, pur şi simplu, o sfidare a convenienţelor, numită, mai simplu şi la plural, „căcaturi”.

Cum a început BBC-ul să transmită sfârşitul (VI).

Căutând prin calculatorul unui tip mort de două zile, am găsit o înregistrare-document. O transmisiune în direct pe care BBC-ul a făcut-o atunci când a aflat dintr-un miliard de surse că s-a zis poanta care va pune capac lumii.

E o greşeală de deontologie aici. Pentru că cea mai credibilă instituţie media nu a luat în serios poanta! Mai mult, a râs de ea! Şi aşa a pornit totul.



mai multe ştiri, aici.

serialul tânăr şi apocaliptic continuă.

Apocalipsa începe să aibă reguli (V).

Regula numărul 1: nu vorbi niciodată despre Apocalipsă cu gura plină. Staţi să înghit. Şi acum să povestesc.

Este 7 martie, 2009. Luna în care Dumnezeu v-a făcut cadou, vouă, care nu mai sunteţi, un horcăit prelung. Ţociu şi Palade au fost şterşi, în sfârşit, de pe faţa pământului.

Cine este acest pitic grotesc, îmbrăcat în inegalabilul său maieu mulat, cu bermude şi eşarfă, mă întreb zgâindu-mă într-o oglindă? Treaba asta o s-o lămurim mai încolo sau n-o s-o lămurim deloc.

Sfârşitul lumii m-a prins în dormitor, m-a luat în braţe şi mi-a mângâiat uşor fundul deloc bombat, doar atât cât să mă simt foarte bine şi să nu vreau să mă mai trezesc. Intenţiona să mă ia cu binişorul în lumea cealaltă şi să mă lase acolo. Să fi fost un ghiorţăit de maţe cel care m-a scos din capcană? Asta nu vom şti niciodată.

Cert e că îmi era foarte foame. Şi ca să nu mor de ea, m-am trezit. Se ştie, din primele însemnări din jurnalul apocaliptic că mi-am potolit-o cu o pungă de Stickletti de la „Wolf” (mini bastonaşe pentru poliţişti), o gumă şi o cola, cu toate că aveam la discreţie un munte de şaorme care aşteptau să fie făcute, la dugheana din colţ.

Ulterior mi-am dat seama cât de prost am fost, când m-am privit într-o umbră dintr-o baltă şi am văzut cum îmi înfloreşte între dinţi un buchet de sticksuri.

Se lasă, uşor, seara, deşi este ora 2.00 PM (să zicem că e o licenţă poetică nereuşită). Şi mă gândesc la ce o să mănânc la cină. Îmi calculez ruta către cel mai apropiat restaurant. Jinduiesc după o ciorbă de fasole, chiar şi rece. Aş da la o parte chiar şi un cap de cadavru zăbovit în ea, ca s-o mănânc, s-o beau cu farfuria, să trag bobiţele albe pe nas.

Mai nasol e că şoseaua până acum sigură este populată de câini scăpaţi din lesă, care, după ce au copulat, într-o mare orgie canină scăpată de sub control, au început să se plictisească şi să se mănânce între ei. Fetiţa, de exemplu, tocmai a aţipit beată într-o baltă de sânge (nu ştiu dacă e al ei).

Deocamdată, sunt în siguranţă. Probabil că voi spune, la un moment dat, şi de ce, n-o să vă mai fierb atât. Sau poate că nu.

Îmi croiesc drum printre câini, cu mare lejeritate, obişnuit din vremurile recente. Ei mă ignoră. Este singura dată când chiar îmi doresc să fiu ignorat.

serial în desfăşurare.

Coloană sonoră pentru începutul lumii (IV).

Curentul merge din inerţie, după Apocalipsă.

L-a surprins moartea pe unu' cu mâna pe o manetă, la vreo hidrocentrală. Intru în casele oamenilor şi găsesc obiecte uitate în priză, un mixer, miros de fursecuri arse la cuptor, un filtru de cafea, televizoare şi purici, animale fără stăpân (care nu au simţul umorului şi deci nici pe cel al omorului - prin urmare, au supravieţuit; notă: de dezvoltat), DVD playere cu filme ajunse la generic (în cazul nostru, "Apocalypto" - da, coincidenţa este fabricată, dar nu puteam să spun că ultimul film văzut de nişte aşa-zişi intelectuali din cartierul Sălăjan a fost "Supravieţuitorul", de Sergiu Nicolaescu - ironia ar fi fost prea morbidă).

Într-o casă de oameni, nu de animale, nici de toleranţă, găsesc un computer dat pe repeat şi care mestecă duios cântecul asta.



Fleet Foxes - Mykonos

Îl caut pe proprietar, să-l felicit, să-i strâng prieteneşte mâna rece. Melodia îmi place prea mult. Îl găsesc atârnat pe WC, în plin exerciţiu nedus până la capăt al putorii. Mă răzgândesc.

Mic dicţionar post-apocaliptic.
I
II
III
IV.

Apucă elipsa după verbiaj (III).

Am fost franc, deşi nu ştiu franceză şi am făcut un ultim compliment primului cadavru pe care l-am întâlnit: „Arăţi ca dracu!”, i-am zis. Era o vecină pe care o detestam şi care, fără să clipească, mi-a luat complimentul pe lumea cealaltă şi mai departe nu ştiu ce a făcut cu el.

După Apocalipsă, mai exact la trei ore şi patru minute după ce cariile din gura omenirii au început să pută, mi-am dat seama că o să mă aştepte o viaţă întreagă de miros de hoit, care va reuşi să stâlcească însăşi noţiunea de „primăvară”. M-am resemnat repede, convins că aveam să mă obişnuiesc, până la urmă. Eram în luna martie, după cum bine se ştie din miile de pagini de jurnal pe care le-am scris ulterior, timp de zece ani.

Şi am mai realizat un lucru: păcatele mele se înjumătăţiseră. În primul rând, nu mai aveam pe cine să urăsc. După ce, până atunci, mă înfruptasem din esenţa păcatului cu lopata, acum nu mai găseam nici măcar o linguriţă.

Pe de o parte, n-aveam cum să nu mă simt buricul pământului, eram, doar, ultimul supravieţuitor. Balaurul mândriei, care are, de obicei, mai multe capete, rămăsese acum cu unul singur şi mă muşca cu el de cur.

Nici preacurvia nu îmi mai era la îndemână (după câteva zile, din cadavrul blondei de la şapte - pe care o adulam şi lângă care am nimerit de vreo 100 de ori „întâmplător“ în lift – doar silicoanele îşi mai păstraseră forma, ivindu-se zburdalnice de sub pieptul diform).

Nici furtul, nici bârfa, nici invidia nu mai erau păcate la modă. Iar de luat numele Domnului în deşert mă săturasem şi cred că se plictisise şi El.

Dar poanta, care era poanta? Mi-am notat pe mână cu un marker acest reminder care avea să mă bântuie toată viaţa. Privesc în urmă, spre cei zece ani pe care i-am trăit de atunci şi pot să spun că am rostit cu voce tare aproape un milion de bancuri, în speranţa că o să mor.

Ştiu pe dinafară 825.000 de butade pe care am ajuns să le combin, am inventat încă vreo 20 de-ale mele, destul de naşpa, dar eu am râs la ele la momentul respectiv. Una dintre ele sună cam aşa: „Ai două gloanţe. Cu unul te sinucizi. Ce faci cu al doilea?”

Serial apocaliptic.
I
II.

Ce am făcut după Apocalipsă (II).

Sunt din ce în ce mai sigur că nu o să-mi pierd slujba. Se pare că am trecut cu bine criza economică. Apocalipsa a ras orice ierarhie, lăsându-mă pe mine, pe pământ, în acelaşi timp comandant suprem şi femeie de serviciu - un om multifuncţional, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, la trei ani după ce am scris acest text. Nu mai are cine să mă concedieze. Mi-aş depune demisia dar nu are cine să mi-o accepte, chiar dacă, la prima vedere, pare un act unilateral de voinţă.

Când oamenii au murit de râs la propriu, eu am rămas singur, după cum spuneam. Pentru că, la naiba, dormeam! Ce era să fac? Mi se închideau ochii.
Au trecut aproape 12 ore de la marea durere de burtă a omenirii. De data asta nu s-a născut nimeni, dimpotrivă. Nici un supravieţuitor. Nimeni care să înregistreze evenimentul. M-am uitat pe youtube şi nimic. Nici un viral nou.

Din zvonurile pe care le auzisem la un moment dat şi pe care nu le credeam capabile să devină certitudine, se spunea că oamenii vor muri la un moment dat de râs, dar nu se ştia din ce poantă. Guvernele au început prin a arde în pieţele publice literatura umoristică, pasajele amuzante din operele de ficţiune, memorialistică, broşurile de bancuri etc.

Oamenii deveniseră extrem de serioşi. Dacă făceai vreo poantă, erai băgat la zdup, direct la izolator, faţă în faţă cu un televizor care era comutat pe Funeral TV.

În situaţia de a nu face vreo glumă mă aflam, pe 5 martie 2009, la ora 5 dimineaţa, când dormeam în cel mai banal mod cu putinţă, ca să nu stârnesc râsul cuiva şi să fiu băgat la mititica. Dormeam când pe o parte, când pe alta, ca orice om serios.

Apocalipsa a avut loc în momentul în care visam un film cu Benny Hill, pentru că ştiam că dacă visezi gaguri eşti în siguranţă, nu se inventase deocamdată softul care să-ţi sugă visele şi să le dea pe mâna Poliţiei.

Abia după trei ore după Apocalipsă m-am trezit şi eu. Pierdusem deja trei ore din sfârşitul lumii. Mi-am luat deja cunoscutul maieu alb, mulat, bermudele şi papucii şi am coborât direct în stradă.

Prima frază pe care am spus-o cu voce tare a fost următoarea: „Fratee, ăştia au murit de râs. Care o fi fost poanta?” Din momentul ăla, singurul meu ţel a fost să aflu gluma care a ras dintr-un hohot toată populaţia de pe glob. Era singura mea şansă ca să mor şi eu. Altfel, mă gândeam eu, o să mor doar de plictiseală.

urmare din numărul trecut.

Angelina Jolie nu-mi citeşte blogul.

Angelina Jolie nu a mai avut ocazia să ajungă pe blogul meu. Am găsit-o înţepenită la un birou, cu mâna pe mouse şi cu ochii ei ca două frumoase căcăreze perfect egale scurşi pe un monitor pe care trona imbatabil următorul link: http://pantacruel.blogspot.com. Am sperat să ajungă din acest link şi pe blogul meu. N-a mai apucat.

Apocalipsa a avut loc exact aşa cum s-a zis la televizor. Pe tăcute, în timp ce eu dormeam. Mă întorceam în vis pe partea cealaltă, iar sfârşitul era în plină desfăşurare. Marea foială, marea mâncărime în cur a lumii.

M-am sculat din pat şi am ieşit direct pe stradă, în bermude, papuci şi maieu alb, mulat, aşa cum îmi dorisem întotdeauna, dar fusesem ţinut în loc de aparenţe. Putem învăţa din asta că micile plăceri ale vieţii le poţi împlini chiar şi după sfârşitul lumii.

Lumea întreagă e o insulă pustie.

Am mers puţin, până la primul colţ, am buzunărit un cadavru. Lucruri pe care în mod obişnuit nu le poţi face.
M-am dus la un supermarket, mi-am luat nişte sticksuri, o cola şi un pachet de gumă, pentru care am plătit.
Am intrat într-o librărie, ca să par şmecher.

Mă gândesc dacă mâine să mă duc la serviciu sau nu.

Am revenit acasă, unde am scris postul ăsta pe blog, pe care nu sunt sigur dacă îl va citi cineva, din moment ce toţi sunteţi morţi.

UPDATE.

Sunt un pic mort acum, m-am tăiat într-un ciob de Apocalipsă, dar revin la viaţă şi la serviciu imediat. Gata, am revenit, nu ştiu ce mă apucase. Deci. Sunt la serviciu, tocmai am stat la biroul şefului, să văd cum e. Mi-am semnat o mărire de salariu cu mâna lui. Sper să fi nimerit şi semnătura originală. Mă duc la superiorul lui ierarhic să mi-o aprobe.

Vă anunţ pe cele care poate aţi înviat între timp că am în prezent un salariu de 12 milioane RON (mărire de 2 milioane, m-am simţit generos)! Vreo amatoare de distracţie pe aici, cât sunt încă în bani?