Da, există viaţă şi după Apocalipsă! (IX)

Oraşul acesta diform, cu morţii lui veseli, m-a fascinat gratuit timp de cinci ani. Erau seri în care mâncam chipsuri, cocoţat pe acoperişul Intercontinentalului, ca să văd mai bine cum apusul sângerează peste macarale, peste traficul paralizat, peste lamentabilii oameni bulbucaţi prin bemveuri, prin basculante sau căzuţi sub motorete.

Începusem să iubesc aceşti morţi, aceste stranii fripturi de copane îngheţate, care făceau parte din trecutul meu anost. Pe vremea în care eram un nimeni nu-mi imaginam vreodată că o să cultiv roşii pe terenul lui Dinamo, din Ştefan cel Mare, doar aşa, de poftă.

După cinci ani de solitudine totală, răsesem tot ce era în termenul de valabilitate dintr-un Carrefour din Militari. Devenisem un pic supraponderal, de la semipreparate. Şi uşor nebun. „Un nebun perfect sănătos“ (aveam să scriu în „Memoriile“ nepublicate, la 15 ani după Apocalipsă).

Calculul e simplu: la cinci ani după sughiţul suprem şi nefast al omenirii mă credeam incapabil să salvez lumea, s-o repopulez în vreun fel sau să mă salvez măcar pe mine. Observaţia mea a primit un prim test de credibilitate, peste încă cinci ani.

La 10 ani de la the end of the world as we know it, aflu oarecum stupefiat că există viaţă şi după Apocalipsă.

Adică oameni! Care trăiau bine-mersi la vreo 10.000 de km depărtare. Mai precis două gagici, o chinezoaică şi o franţuzoaică!

Mă trezesc cu ele într-o zi, pe la un şase jumate AM, că-mi aterizează peste roşii, cu un AV-8B Harrier II, avion cu decolare/aterizare pe verticală. Se scutură de praf şi înaintează spre mine, zâmbind acru. În cea mai pură românească posibilă (cu un oarecare accent oltenesc), îmi zic că mă căutau şi ce bine că m-au găsit.

- Cum m-aţi găsit?
- O să-ţi spunem mai încolo.
- Da' ce v-a luat atâta?
- Păi nu ştiam engleză.
- Aaa?
- Nu ne-nţelegeam între noi. Chinezoaica aici de faţă a încercat să înveţe franceza dar i s-a părut prea grea, aşa că a trebuit să învăţ eu chineza.

- Şi ai învăţat-o?
- Da. Mi-a luat cinci ani. Şi apoi, când am reuşit să comunicăm, am căutat un avion şi ne-a mai luat încă vreo cinci ani să învăţăm să-l pilotăm.

- Maaamăă!...
- Aşa am zis şi noi, că nu puteam citi ghidul de utilizare, era în germană. Ne-am catapultat din vreo 200 de avioane până să reuşim să-l stăpânim pe ăsta. Eu eram femeie de serviciu la o şcoală, iar chinezoaica era vânzătoare într-o băcănie.

- Băăi, ce tare! Dar voi cum naiba aţi supravieţuit. Cred că a fost prea tare poanta, de a murit toată lumea de râs.
Franţuzoaica: Păi eu nu am simţul umorului.
Chinezoaica: Nici eu.

Iată-mă, deci, aruncat în faţa noţiunii de „repopulare a planetei“, alături de două fete fără simţul umorului, care mă întreabă ce am de mâncare. Roşii stropite cu kerosen, le zic.

Fantezie: Cină la lumina lumânărilor, priviri galeşe, masaj, şi un desert în trei, sper eu.

Realitate: Roşie muşcată în fugă, eu legat fedeleş şi aruncat într-un portbagaj, dormit cu ele două în cameră, eu într-un dulap, cu un ciorap în gură, ele în pat, îmbrăţişate.

Aud pupături de noapte bună. Gem (eu, din dulap). Ele sforăie.

Urmează o nouă zi. Apocalipsa e pe sfârşite. Sau pe începute. După caz.

background
.

3 predispoziţii la dialog.:

Luō bīn spunea...

A, pai esti norocos. O chinezoaica?
Repopularea unui continent(cel putin) e asigurata.
Depinde de tine s-o convingi sa te scoata din dulap. :)

pantacruel spunea...

nu e norocos. n-ai vazut ca chinezoaica are activat decat simtul omorului?

Doamna D. spunea...

mă, începi să semeni cu Uelbec(Houellebecq)!! ai grijă! multe guri au sărit să-l latre. sau doar să hănţăne, clănţăne, clefăie! depinde...

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template