Dureri transformate în lungmetraje.

Vulturii umblă cu dureri sfâşietoare în ciocurile lor lungi şi le mai scapă din când în când, după ce le-au plimbat prin cer ca pe nişte plicuri nedeschise. Durerile sfâşietoare cad de la înălţimi ameţitoare, alunecă pe gâturile unor trecători obişnuiţi, iar aceştia le înghit din greşeală ca pe nişte râme şi merg mai departe.

Nimeni nu ştie ce consecinţe au asemenea gesturi scăpate de sub control ale vulturilor, dar, la un moment dat, un domn şi-a luat teama în dinţi şi a mers pe filiera acestor (să le zicem) dureri (să le zicem) sfâşietoare.

Cu orgoliul sfâşiat de incompetenţă, acest domn a ratat câteva filiere, până să ajungă la cea despre care vom vorbi.

Când oamenii dorm, şi nu mai sunt atenţi. Reformulez: când oamenii dorm, şi nu mai sunt atenţi.

Visele lor recrutează dureri pentru o planetă inexistentă. Nimeni n-a fost acolo, dar toată lumea vorbeşte planeta de bine. Pentru că această planetă aleatorie se pare că are un efect benefic asupra tuturor suferinţelor trimise în exil, din moment ce le transformă cât ai zice „lungmetraj“ în filme de Oscar, din care puteţi viziona bucăţi aici. Iar eseul îl şi puteţi descărca, desigur.

Probabil fără nicio legătură cu rândurile de mai sus, am pus şi o melodie, rugându-vă să ascultaţi împreună cu mine partea mea preferată, de la minutul 3.22 până la minutul 4.00.



Efterklang/Album Magic Chairs, 2010.

Ce vină aveau ele?

când ai plecat ai luat cu tine toată viaţa aia adevărată, în care îmbrăţişările erau mai valoroase decât aurul, timpul ăla dilatat, în care ne vedeam de zece ori pe zi şi suspinam împreună, unde se duseseră toate astea?

toate sentimentele patetice posibile le-ai luat cu tine şi le-ai înfăşurat într-o batistă aproape virgină, în care ai plâns, îţi aminteşti, doar o dată, şi nu ţi-a plăcut.

când ai fugit s-au stins toate luminile în sălile de cinematograf şi iubirile din ultimul rând au rămas în beznă, când te-ai ascuns s-a topit instantaneu cea mai bună îngheţată din lume, iar în copii au încetat să mai crească libere ca pasărea cerului şi ca muşchiul sălbatic toate nostalgiile.

ai luat cu tine toată viaţa aia frumoasă când ai început să te răsteşti la lucrurile neînsemnate, ce vină aveau ele?

O povestire care nu stă în picioare, dar nici aşezată.

E noapte. Şi, chiar dacă nu cunoaşte foarte bine legea aflată în vigoare, îşi asumă spontan orice risc şi stinge lumina doar cu o singură mână.

Peste visul perfect la care tânjeşte deja potriveşte tacticos toate umbrele păturilor care îl aşteptaseră în patul respectiv. Îşi pune mâinile sub cap şi se ascunde pentru câteva clipe în amintirea zilei pe care tocmai a omorât-o. Adoarme împăcat, convins că mâine ea va învia din nou încă o dată.

Noaptea trece fără evenimente notabile.

Se trezeşte şi îşi dă repede cu nişte emoţie rece peste faţă, ca să-şi revină.

Pleacă la drum, îmbrăcat în fular, în mănuşi, şi în toate celelalte. Ajunge la metrou, unde citeşte peste umărul unei domnişoare de care se îndrăgosteşte instantaneu timp de o staţie „stai lângă mine în sufletul meu şi eu îţi voi scrie în fiecare zi o scrisoare, opt ani de-acum înainte. Îţi promit. Cu acelaşi stilou pe care mi l-ai dăruit ca să prind puteri. Îţi mulţumesc, draga mea. Fără stilou parcă nu mai eram eu, eram doar un străin care îţi strecura printre degete...“.

Nu mai apucă să citească şi se face că nu înţelege, deşi chiar nu a înţeles nimic. Coboară îngândurat la o staţie căreia îi urăşte la perfecţie toate treptele.

Pe stradă îşi ţine foarte strâns la piept toate promisiunile pe care le-a făcut cu câteva zile în urmă. Este foarte egoist, în ceea ce le priveşte.

Ajunge într-un loc în care a mai fost şi în care existenţa i se repetă la milimetru.

Aici, găseşte o îmbrăţişare scăpată de cineva pe jos din greşeală. O bagă repede într-unul dintre buzunarele lui rupte şi cusute cu aţă albă, se duce în lift, se blochează între etaje, o scoate şi se uită la ea. E o îmbrăţişare din 2007, model vechi, cu emoţia la 17%. O ţine la piept până la vreo 9%, după care oboseşte sufleteşte şi decide s-o lase acolo.

Cine poate fi acest străin care bântuie străzile, blogurile şi vieţile sale nenumărate? Indicii: puţinul lui trecut îi prinde din urmă toate amintirile; sforăitul lui are un somn foarte liniştit; în fiecare seară mănâncă trei jumătăţi de portocală şi în general umblă cu foarte multe jumătăţi de măsură asupra lui, riscând în orice clipă să fie arestat.

Puteţi să băgaţi mâna în foc că ar fi chiar el?

Îi mănâncă amintirea cu iaurt, închizând ochii ca în reclame.

Se îndrăgosteşte în fiecare duminică dimineaţă, pe stomacul gol, de aceeaşi femeie.

Iubeşte repede tot ce a mai rămas din ea, bucurându-se de fiecare firimitură căzută lângă pat. Aseară a devorat-o, s-a ospătat din ea, ca întotdeauna. Astăzi, ca în fiecare duminică dimineaţă, adună cu o linguriţă ce mai găseşte pe sub cearceaf - cam o jumătate de linguriţă - şi o amestecă prin iaurtul cu fructe.

Ea doarme râzând, iar el îi dă voie să facă asta.

E multă tăcere în demnitatea lui. E mult abur în ceaiul perfect. E multă dimineaţă în ora 5. Ea se va trezi, ca de obicei, la ora 10.00. El va avea, ca întotdeauna, cinci ore doar pentru el.

Cum e oraşul la ora cinci dimineaţa? Nimeni nu poate şti. Dar ne putem imagina, îşi spune el, privind celelalte ferestre de la fereastră. Şi îşi imaginează.

Se mişcă între baie şi bucătărie cu 100 de metri pe oră şi cu viteza luminii stinsă, ca să n-o deranjeze. Dimineaţa e mai întâi întunecată.

În cele cinci ore pline îşi odihneşte foarte atent aşteptarea. Cu timpul, a devenit foarte politicos.

E 9.59, uite-l cum dă năvală în camera ei, în stilul pe care i-l cunoaştem deja, fără să mişte din loc nici măcar un corpuscul de aer. Îi strecoară pe pernă două croissante cu unt şi o cafea. În 60 de secunde, duminica absolută îşi recâştigă aroma de duminica trecută.

Nu, după cum v-aţi imaginat deja, el nu e un psihopat care umblă aiurea vreo cinci ore prin casă, umplând un text cu o aşteptare aparent studiată. E doar un amărât de criminal în serie (inventatorul crimei perfecte) care îşi omoară somnul în fiecare duminică.





şi cele mai minunate versuri.

Un clip la care m-am uitat azi de cinci ori.

Umor vonnegutian.

EA: Cum îndrăzneşti să mă săruţi în felul ăsta?
EL: Voiam doar să aflu cine a mâncat toate macaroanele.

- Chelner, zise ea, ce caută musca asta în supa mea?
- Cred că înoată pe spate, doamnă, i-am răspuns.

- Chelner, continuă ea, văd că am şi o ţeapă în supă.
- Regret, doamnă, i-am dat eu replica, e o greşeală de tipar. Ar trebui să fie o ceapă.

- De ce costă atât de mult smântâna? mă întrebă ea.
- Pentru că vacilor nu le place să se ghemuiască pe sticluţele alea mici.

- Spuneţi-mi, serviţi clătite? se interesă ea.
- Nu sunt în meniul de azi.
- Astă-noapte am visat că mâncam clătite, mi-a spus ea.
- Trebuie să fi fost o senzaţie foarte plăcută.
- Nu, a fost oribil, m-a contrazis ea. Când m-am trezit, îmi dispăruse pătura.

- Mă gândesc să mă apuc de o cură de slăbire, îmi mărturisi Sarah.
- Ştiu cum poţi să pierzi pe loc zece kilograme de grăsime oribilă, i-am spus eu.
- Cum? mă întrebă ea.
- Pune pe cineva să-ţi taie capul.

(şi, ca să se închidă cercul - paranteza mea)

- Ce-ai făcut înainte să devii chelner?
- Curăţam găinaţul din ceasurile cu cuc, i-am răspuns.
- M-am întrebat adesea ce-i chestia aia albă din găinaţ.
- E tot găinaţ, am lămurit-o.

Baroc electronic, tată.

Ólafur Arnalds nu era un om ca oricare altul. Se născuse în 1986, avea cont pe twitter, pagină de myspace, site personal, era islandez. Fără să-şi ascundă timiditatea, el spunea cuvinte mari, în care credea: ceva de genul - ştii ceva, vine sfârşitul lumii dar nu îmi pasă, pentru că ţie îţi stă al naibii de bine în rochia asta. Ólafur Arnalds cântase, cândva, în turneu cu Sigur Rós.

Apoi m-a făcut să spun că la ora actuală nordicii fac cea mai bună muzică. N-am regretat nici până acum ce am spus, deşi trecuseră aproape trei minute de la curajoasa mea afirmaţie.

Combustibil emoţional. Ólafur Arnalds, doamnelor şi domnule.

Un EP free de downloadat (şapte piese), postat gratis de Ólafur, pe pagina lui personală.

Şi două youtuburi pe care le-am văzut, în premieră, la vechiul meu prieten Alex. Primul îţi confiscă de tot privirea, al doilea, preferatul meu, te ia pe sus şi uită să mai dea cu tine de pământ.

Amintiri din redacţia „Dilemei vechi“.

Lucrurile bune nu se termină niciodată. E un adevăr care m-a plesnit cam pe la începutul frazei şi devine din ce în ce mai evident pe măsură ce mă apropii de punct.

„Dacă o rochie îţi vine ca o mănuşă, oare cum îţi vine o mănuşă?“, se întreba o prietenă, acum aproape un an de zile fix.
„Ca o mănuşă“, îi răspundeam, galant.
„Mda. Da-i nedrept pentru rochie. Sau pentru mănuşă?“
Absolut aleatoriu, eu îi răspundeam: „Mai rău e când o bagi pe mânecă“.

Mă îmbăt şi astăzi cu pleonastice amintiri ale trecutului, care îmi fac bine. Trecutul îmi face bine.

Ca o mănuşă mi-au venit de multe ori şi multe gânduri care nu erau ale mele. Le citeam în „Dilema“.

Astăzi, revista împlineşte 17 ani. Am înrămată (pe singurul perete din casă acoperit cu ceva) prima pagină din „Dilema“ - am primit-o cadou atunci când ei au împlinit 14 ani. Nu că aş fi vreun fanatic. Sunt numere pe care doar le răsfoiesc. Câteodată, îl vânam doar pe Leo la 3/14. Din cititor, am ajuns ulterior să şi scriu, de două ori, în paginile revistei.

Am citit „Dilema“ chiar şi când n-o înţelegeam, iar istoria se repetă, de multe ori, şi azi.

Am avut şansa să-i cunosc pe oamenii de la „Dilema“, să stau în aceeaşi bancă cu ei, timp de şase luni, într-o perioadă pe care am ajuns ulterior s-o caracterizez drept cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.

Într-un birou cald, dintr-o vilă din Primăverii, simţeam mirosul înţepător al ironiilor amicale din redacţie şi curenţi de iarbă verde din parcul Bordei de vizavi şi nu-mi mai venea să plec.

Este prima redacţie care m-a primit cu Pâté de foie gras şi vin de Bordeaux, după ce îmi organizasem până atunci stomacul în compartimente de covrigei, grisine, eugenii şi Bake Rolls.

În 1992, mai mulţi oameni s-au aşezat la o masă, ca să găsească un nume pentru revistă. „La un moment dat, domnul Andrei Pleşu a spus: «Suntem în plină dilemă, nu ştim ce nume să alegem!» Şi Radu Cosaşu a replicat: «Păi să-i spunem chiar aşa, «Dilema»", îşi aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef al „Dilemei vechi", într-un ziar de azi.

Am luat masa de Crăciun alături de minunaţii oameni din redacţia „Dilemei“ şi niciodată n-am râs atât de mult, între două muşcături dintr-un şorici şi lingerea botului după o felie de fasole bătută.

Iubindu-l, la desert, pe Pleşu, adoptând o imediată simpatie pentru singurul care îi ţinea piept, Adrian Cioroianu, şi luând notiţe de spontaneitate de la Chivu şi Matei.

Am învăţat să nu-mi fie frică de Magdalena Boiangiu, de Radu Cosaşu şi de ALŞ, nişte mituri care zâmbeau.

Messengeream, ieri, cu Panta despre „Dilema“, pe care n-o ratăm niciodată, şi Panta îmi vorbea foarte frumos despre simbolul Radu Cosaşu.

Peste 100 de ani o să ajungem toţi în Rai şi poate o să ne cunoaştem mai bine. Cu toate că am auzit de la Kurt Vonnegut că în Rai poti să-ţi alegi orice vârstă vrei. Eu i-am spus lui Panta că sper ca Radu Cosaşu să nu aleagă să fie un ţânc de 7 ani şi să-l vedem cât e ziulica de lungă cum aleargă un cerc prin Lipscaniul din Rai.

Panta speră să se împrietenească cu Cosaşul de 30 de ani, ca să vorbească cu el despre filme, despre fotbal şi despre gagici. Deci şanse ar mai fi.

Cine ştie, poate că dorinţele noastre nu sunt atât de nebuneşti, până la urmă.

La mulţi ani, „Dilema veche“!

Şi şi o o dedicaţie caţie foarte foarte specială cială cială...



Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi?



foto © verbiaj.

Începeţi ziua de astăzi ca şi cum aţi avea timp, ca să nu ajungeţi ca alţii.

Vonnegut s-a întors cu mine în metrou, intrăm amândoi cu aceeaşi cartelă şi paznicii nu se prind niciodată. Kurt, îi zic, treci în faţa mea şi împinge bara cu şliţul, şi el se conformează.

Coborâm la 1 Decembrie, ne sprijinim amândoi de un stâlp şi ne hlizim la o carte, Kurt, îi zic, eşti bolnav, poate că ai şi murit între timp, dar sigur nu eşti sănătos. Altfel cum ai fi putut citi, după ce ai scris, povestea asta?

„Dar, zice el, pe Vicuna li s-a terminat timpul. Tragedia planetei consta în faptul că oamenii ei de ştiinţă au descoperit modalităţi de extracţie a timpului din stratul superior al solului, din oceane şi din atmosferă - să-şi încălzească locuinţele şi să-şi alimenteze bărcile cu motor, să-şi fertilizeze recoltele cu el; să-l mănânce; să-şi facă haine din el; şi aşa mai departe.

Mâncau timp la fiecare masă, îşi hrăneau cu el animăluţele de casă, doar ca să demonstreze ce bogaţi şi deştepţi sunt. Lăsau o mulţime de fărâme să putrezească uitate în pubelele care dădeau pe-afară.

«Pe Vicuna», spune judecătorul, «trăiam de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat».

Focurile patriotice aprinse cu timp erau cele mai nefaste, zice el. În copilărie, părinţii îl ridicau în braţe, să uguie şi să gângurească de încântare când milioane de ani din viitor erau aprinşi cu torţa în cinstea zilei de naştere a reginei. Până să împlinească vârsta de cincizeci de ani, rămăseseră doar câteva săptămâni din viitor“.

Închei aici ceva ce s-ar putea transforma în transcrierea unui roman întreg, şi revin la o piesă care mi-a fost amantă la sfârşitul anului trecut şi pe care am uitat s-o strecor în playlist.



Fanfarlo - Finish Line

Ştiu că pe Luiza nu prea a dat-o pe spate „Reservoir“-ul tipilor de la Fanfarlo, dar pe mine nu m-a lăsat deloc rece, sunt nişte piese foarte tari acolo. Mi-ar plăcea să mai scoată şi anul ăsta ceva, la întrecere cu Beirut şi Arcade Fire.

Bine v-am.

N-o să spun deocamdată nimic memorabil la întoarcerea mea. Cu greu mi s-a făcut dor de mine, şi foarte uşor mi-a fost să ezit să revin. Dar se pare că redevin egoist, din moment ce scriu din nou în mare parte gânduri care îmi aparţin. Altruismul intră în ecuaţie atunci când voi le citiţi.

Am scris, aşadar, zeci de pagini albe, nici nu e greu, ar trebui să încercaţi, treaba are efect terapeutic. Sunt foarte uşor de citit după, în diagonală, în braille, în ce vreţi voi.

N-am văzut filme, poate că am ascultat nişte muzică, am citit cărţi până la jumătate şi am luat altele de la capăt. Am terminat anul cu „Viaţa începe vineri“, de Ioana Pârvulescu (şi un autograf delicios) şi l-am început cu „Puşcăriaşul“ lui Vonnegut (din care o să vă asaltez cu nişte fraze, sper). Mă pregătesc psihologic să văd „Viskningar och rop“ al lui Bergman, că tot face Andrei Şerban spectacolul la Cluj după scenariul lui şi, cine ştie, poate chiar o să trag o fugă până acolo.

Încerc să văd multe, să ascult şi mai multe, să spun şi mai puţine.

În 2o10 mi-am propus doar două lucruri:
1. să primesc cadou toate cărţile lui Vonnegut (când îl citesc încep să gândesc ca el şi nu mă simt deloc dezavantajat de chestia asta).
2. să văd, în sfârşit, toate filmele care s-au strâns în calculator.

Aici puteţi downloada muzica pe care am pus-o pe blog în 2009, am strâns-o special pentru voi. Cam 95% tot ce mi-a plăcut de pe albumele din 2009, restul piese mai vechi.

Aşadar, sigur o să ne mai întâlnim pe aici.

P.S. Dacă nu mi-aţi dus dorul, nu vă condamn. Se mai întâmplă.