Îi mănâncă amintirea cu iaurt, închizând ochii ca în reclame.

Se îndrăgosteşte în fiecare duminică dimineaţă, pe stomacul gol, de aceeaşi femeie.

Iubeşte repede tot ce a mai rămas din ea, bucurându-se de fiecare firimitură căzută lângă pat. Aseară a devorat-o, s-a ospătat din ea, ca întotdeauna. Astăzi, ca în fiecare duminică dimineaţă, adună cu o linguriţă ce mai găseşte pe sub cearceaf - cam o jumătate de linguriţă - şi o amestecă prin iaurtul cu fructe.

Ea doarme râzând, iar el îi dă voie să facă asta.

E multă tăcere în demnitatea lui. E mult abur în ceaiul perfect. E multă dimineaţă în ora 5. Ea se va trezi, ca de obicei, la ora 10.00. El va avea, ca întotdeauna, cinci ore doar pentru el.

Cum e oraşul la ora cinci dimineaţa? Nimeni nu poate şti. Dar ne putem imagina, îşi spune el, privind celelalte ferestre de la fereastră. Şi îşi imaginează.

Se mişcă între baie şi bucătărie cu 100 de metri pe oră şi cu viteza luminii stinsă, ca să n-o deranjeze. Dimineaţa e mai întâi întunecată.

În cele cinci ore pline îşi odihneşte foarte atent aşteptarea. Cu timpul, a devenit foarte politicos.

E 9.59, uite-l cum dă năvală în camera ei, în stilul pe care i-l cunoaştem deja, fără să mişte din loc nici măcar un corpuscul de aer. Îi strecoară pe pernă două croissante cu unt şi o cafea. În 60 de secunde, duminica absolută îşi recâştigă aroma de duminica trecută.

Nu, după cum v-aţi imaginat deja, el nu e un psihopat care umblă aiurea vreo cinci ore prin casă, umplând un text cu o aşteptare aparent studiată. E doar un amărât de criminal în serie (inventatorul crimei perfecte) care îşi omoară somnul în fiecare duminică.





şi cele mai minunate versuri.