Straniu.

E prea noapte şi mă îndrept spre casă.
Conduc neatent.
Amortizoarele de pe spate înjură metalic gropile din şosea.

E prea noapte.
Spasme vulgare traversează neregulamentar tăcerea.
Un bou trage de căpăstru 200 de cai, la 2 cm
de oglinda mea dreaptă. Îl iert în mă-sa.

Semnalizez stânga. O iau uşor pe lângă Penny Market
(l-am rebranduit "penis market"; nu găseşti nimic acolo,
în afară de prezervative Maximus XXXL cu care oricum n-ai ce face).

În fine, ajung pe străduţa pe care doarme blocul meu de pensionari.
Blocată.
Hopaaa. Cine îndrăzneşte să-mi obstrucţioneze mie străduţaaa?
O furgonetă. Aştept. Doi băieţi în faţa mea, lângă ea.
Nu schiţează niciun gest. Dau un flash dezagreabil.

Yes! Obţin o reacţie. Unul dintre ei saltă din umeri. Eu cobor geamul. El
ridică dintr-o sprânceană. Supralicitez cu un claxon.

Şi totuşi, se mişcă! Face un pas nehotărât spre uşa din spate, care scârţâie
liric. O deschide. Şi!... Nu văd nimic.
Trec ostentativ pe fază lungă şi spulber hăul negru cu o baionetă de lumină.

Pupilele se dilată. Pulsul se accelerează. Bag hipnotizat
în marşalier. Nici nu mă mai uit la ce e în spate. 20 la oră. Copacii cad
sub secera vitezei.

Ajung la bulevard, intru pe principală, schimb străduţa, ocolesc, tac şi apoi îmi revin.

Din negura acum îndepărtată, amintirea unui mort îmi face cu mâna.
Un sicriu plin îmi blocase mie accesul. Un om pe avarii.

Îi sosise ceasul să schimbe banda. Şi eu mă încăpăţânam să nu-i acord prioritate.
L-am lăsat să scape de toate ambuteiajele din fosta lui viaţă.
Acum probabil se dă cu Lamborghiniul pe şosele numai cu semafoare verzi.