Aky a văzut "Rencontres",

Aky a fost aseară la teatru. Ce a văzut acolo întrece
orice imaginaţie. Nu e o piesă, e o aşchie de Paradis,
care mi-a sărit şi mie în ochi la un moment dat.

Iar Aky şi-a scris apoi minunea. Şi mi-a dat-o mie, să v-o dau
vouă.

"În Lipscaniul de altă dată (nu e cel frumos de început de veac, dar respiră totuşi aerul altui timp, care încă mai are, parcă, răbdare), în sala Rapsodia ce are complet altă vibraţie decât celelalte săli de teatru (ce vibraţie? Iţi răspunde Iorga: "Fiecare loc de pe pământ are o poveste [şi o energie, spune aky] a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi, şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi"), m-am aşezat în primele rânduri, unde îngerul a făcut să fie locuri libere. Tot el l-a făcut pe Marele Mic (Puric) să se aşeze la mică distanţă de mine. Un om simplu, puţin şters, tăcut şi obosit. Un om frumos, care a găsit totuşi un zâmbet pentru câţiva care l-au oprit.

Odată cu începerea spectacolului am simţit că reîncep să respir alt aer, cu alţi plămâni (că e balsam pentru mine teatrul am mai spus, îmi asum diagnosticul). Un bărbat şi o femeie, în alb şi negru, căutându-se, fugindu-se şi împletindu-se în diferite ipostaze şi episoade de viaţă, film, istorie. Creaţie doar cu câteva schimbări de costume şi două scaune. Simplu, curat şi luminos. Ca fericirea, şi ca lucrurile cele frumoase ale vieţii.

Câteva episoade din Marea Istorisire pe care o narează Bărbatul şi Femeia (mi-a amintit de Gjellerup şi a lui "Călători în eternitate") mi-au ridicat colţurile sufletului ca rufele întinse să se zvânte la soare. Nu exagerez. M-am simţit limpezit şi fericit. Una din cele mai debordante scene arată cam aşa (iertare, tare sărace îs cuvintele în faţa bogăţiilor dintr-un simplu gest, privire, mişcare lină..): El, profesor britanic constipat şi cu morgă, explică academic publicului (prin bălmăjeala savuroasă tipică stilului puricean de a vorbi-imita limbi străineze, după tipicul şi clişeele culturale respective) cum bărbatul e fiinţa superioară, dotată cu toate cele, iar feme(l)a o specie pe lângă curtea bărbatului, "just a woman".

Spre exemplificare, intră în scenă Ea, obedientă/ plictisită ca un manechin. El exemplifică atotştiutor: voila, are mâini, chişioare, ca bărbatul, numa ca e o fiinţă inferioară, o "chestie". În timp ce Ea se roteşte mecanic, ca El să poată exemplifica publicului părţile ei componente şi teoriile sale de spiţă superioară, "întâmplător", alene, măna Ei atinge în treacăt pieptul lui.. după care, tot alene, rămâne acolo, şi începe să coboare lent.. uşooor.. de-a lungul jiletcii.. şi pe măsură ce coboară, vocea lui se schimbă.. englezeasca devine franţuzească, vocea se înmoaie, ochi devin umezi.. Ea începe să zâmbească uşor, galeş, apoi tot mai evident seducător, dar liniştit, ca o farmazoană ce-şi cunoaşte farmecele până acum ocultate.. mâna ei coboară uşor.. vocea lui se pierde, i se văd nodurile din gât..

Trece la nemţească, culminând cu sugrumat ciripit de vorbe italieneşti "d'amore" când mâna Ei (Ea, devenită, pe nesimţite, din Instrument - Mânuitor de Instrument) ajunge delicat deasupra zonei X a Bărbatului, pe care el o acoperă pudic şi terorizat de farmecul care îl narcotizează şi l-a făcut de mămăligă.. El, superiorul, e plastilină sub atingerea uşoară a unei singure mâini de Femeie...

În final, cuceritorul iese din scenă complet subjugat de o Forţă fără forţă, târându-se în genunchi în urma Ei, adevărata cuceritoare, atât de ştearsă şi supusă la început. Limbuţia unuia e puternică precum un balon de săpun, tăcerea celuilalt e grăitoare şi puternică. Nimic vulgar, totul lin şi firesc, un umor teribil şi o eliberatoare uşurătate a fiinţei.

... sau scena Îngerului. Ea (nu cunosc sexul îngerilor, dar cred tare că au cu siguranţă o foarte accentuată latură maternă, una din splendidele însuşiri feminine în faţa cărora bărbaţii pot doar pleca genunchiul) îi e Înger, dar El e orb la eforturile ei de a răspunde tuturor nevoilor sale. În final, o despoaie (fără să ştie) de aripi, se înfruptă din darurile aduse şi pleacă precum un ingrat. Ca noi toţi, faţă de propriul Înger (sau omul iubit), prea des.

El şi Ea, sufletele pereche sau sufletele care se întâlnesc "întâmplător" şi merg o bucată de Drum împreună. Tăcerea celor doi e splendidă, tăcerea vorbeşte fără să urle, linişteşte, înduioşează, amuză copios, te spală de mâzga prea multelor vorbe fără sens de peste zi, reaminteşte că dincolo de cuvinte ne putem regăsi, eu cu mine şi cu tine.

P.S Închin şi pentru debordantul Huluba-dirijorul, care dirijează şi dansează step pe muzici din cele mai diferite, în fracul regulamentar. Stimabilul stă în faţa unei orchestre, pe care o acordează, ca orice muzician profesionist, doar că reglajele le face.. la proprii pantofi. Mai suceşte "o coardă" la unul, mai ajustează la celălalt. În mine asta a născut ideea că fiecare pas al vieţii noastre ar trebui să sune frumos, să creăm o muzică plină de sens cu fiecare pas parcurs, oricare ar fi muzica. Să devenim noi înşine muzici frumoase, dansuri armonioase, pentru cei din jur, aşa cum Dragoş interpretează muzica cu proprii paşi de step.

Ce naşte în tine această scenă, şi celelalte... poate fi un alt univers, în orice caz însă unul frumos. Doar să ştii să priveşti cu sufletul şi să auzi cu ochii larg deschişi".

Aky.