Iubirea omului invizibil continuă.

Omul invizibil a uitat pentru câteva clipe că există și a rămas blocat în această uitare până când ninsoarea l-a transformat într-un om vizibil de zăpadă.

Mi-era dor de dragostea omului invizibil. Poate și din acest motiv mi-am luat inima nevăzută în dinți și l-am sunat, ca să-mi mai povestească. „O să încerc, dar tăcerea mea volubilă s-ar putea să nu mai producă un text cu o valoare literară la fel de mare“, mi-a spus, oarecum dezamăgit, deși mi-am dat seama că juca teatru, ca întotdeauna. Chiar și când tace, omul invizibil produce literatură de foarte bună calitate.

„Prietene, știi bine că sunt îndrăgostit iremediabil de aceeași femeie, o tipă la vreo 30 și ceva de ani, project manager, sau ceva de genul, într-o mare companie multinațională, dacă pleonastic mi-e permis s-o numesc așa“. I-am dat voie s-o numească după bunul lui plac. N-a fost nevoie să-mi mulțumească.

„E o tipă nici frumoasă, nici urâtă. E elegantă și discretă și câștigă fix 137 de milioane“, a început el. „I-am văzut fluturașul de salariu“, a adăugat prietenul meu invizibil. În fiecare dimineață, omul invizibil deschide mașina tipei, cu cheia de rezervă, și se așază în spate.

Până la birou, îi ascultă disciplinat muzica, un amestec nostalgic de muzică din anii `60-`70. Apoi, o așteaptă să coboare și o vede cum se îndepărtează. De multe ori, doi-trei bodiguarzi mai vigilenți, dintr-ăia care nu se uită la filme subtitrate pe laptopurile lor de serviciu, mai văd pe monitoarele de supraveghere cum se deschide aiurea ușa unei mașini și se închide la fel de singură. E peste puterea lor de înțelegere, iar bodiguarzii se mulțumesc să-și lase puterea de înțelegere exact așa cum au găsit-o.

„Intru cu ea în birou“, continuă amicul, „și fumăm împreună prima țigară, eu poziționându-mă în direcția în care aerul condiționat împinge fumul“. Zâmbesc la telefon, iar invizibilul meu prieten zâmbește și el. 

„Frumoasa corporatistă pune un picior peste celălalt și deschide primul Excel. E un gest cu un potențial de erotism neîmplinit“, îmi explică prietenul, în mintea căruia intuiesc o fantezie destul de bine pusă la punct. „Am și eu toate complexele oamenilor vizibili“, îmi mărturisește, și asta mă duce cu gândul la faptul că omul invizibil nu ar fi foarte bine dotat.

Trece repede peste acest moment stânjenitor și îmi spune la telefon c-o iubește, dar nu știe cum să-i spună. Aveți idee, voi, dragi cititori, cum ar putea să-i spună omul invizibil acestei femei (aici surprinsă într-o ședință) c-o iubește?
















Altele din vieața omului invizibil.

Ne-am întors în locul acesta.

ne-am întors în locul acesta, în care am inventat această poveste

noi găsim poezie chiar și în scările rulante care urcă la metrou

am trecut pe lângă o bancă din cartier unde se săturau cu naturalețe doi îndrăgostiți, ei s-au oprit încurcați, noi le-am spus să continue

aici, noi am dat cu inimile noastre de pământ și, spre disperarea poeților de mâna a doua, din ele n-a răsărit nimic

am trecut pe lângă o vecină cu cățel, care i-a spus bestiei: „mănâncă-l pe vecinu`!“, eu am râs și am spus „nu încă!“

apoi am ajuns acasă, unde am scris pe blog, total nepoetic, această tentativă de nepoem, puncte-puncte, autentic.

și, evident, că doar nu la mine în casă, Max Richter a recompus „Anotimpurile“, iar eu, de la minutul 6,33 încolo, am încetat să mai respir.




Să mă țin (rezem) de o promisiune.

Pe 19 septembrie 2007, cititorii mei mă acuzau, pe nedrept, de chelie. Printr-o simplă fotografie demontam toate acuzațiile, dar îmi puneam și o întrebare: va fi sau nu va fi chelie? Și spuneam că, după ultimele previziuni, momentul „zero“ s-ar petrece peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii. Ei, bine, m-am înșelat. Recunosc: am greșit! Cinci ani mai târziu, firul e neclintit și e la fel de viguros ca alte părți ale corpului, dacă mă pot exprima așa, fără să jignesc pe nimeni.

Iată însemnarea de atunci și părul de acum (pentru păr de ultimă oră, scroll down).

„Am fost acuzat pe nedrept de chelie.
Verdict, crimă? Nu! Verdict, păr!


Mai întâi, aud că Alexedi doarme cu mine-n cap noaptea.
Nu îi ţin de cald sub formă de perucă, ci în chip de gând.
Cică a "visat cu blog". Săracu', ce-i mai trebuia încă un coşmar?


Zice el:
"Visul 2. Citesc debutul literar al Dlui Verbiaj, un hibrid intre eseistica si 'Pe drumuri de munte'. Are si multe poze cu calatoriile intreprinse si cu insusi autorul: fata rotunda, deschisa, frunte in expansiune, tuns la maxim 2. Era proaspat iesita de la tipar- lansarea fusese cu cateva ore in urma, deci inainte de vis".


Zic eu: Alex, eu pot debuta cel mult pe un şerveţel când îi scriu numărul meu de telefon unei gagici. Sper.


Atacul mârşav la virilitatea verbiajistică nu încetează.


Pantagruel, la Dede's pe blog:
"Dupa cum se stie, sunt fanul a doua bloguri minunate, dedes si verbiaj.
Ce vreau sa evidentiez este ca… se intrevede de pe acum
condeiul a doi viitori scriitori.


Unul (dedes) - melancolic, influentat de proza ruseasca, cu fraze prelungi,
metafore calde si un ton ceţos, incert, lenes, in relanti,
filtrat prin pieliţa unor pleoape grele de somn.


Altul (verbiaj) - alert, vesel si macabru in acelasi timp, postmodernist din talpi
pana in varful inceputului de chelie… Cu un scris persiflant
(dar mai ales autopersiflant), secondat de o bine ascunsa amaraciune.
Fecund, viu si surprinzator cu fiecare noua propozitie".


Dede's cere lămuriri: "Sa inteleg ca junele Verbiaj a inceput sa-si extinda fruntea?"


Verbiaj oferă lămuriri sub formă de pixeli. Iacătă podoaba! (n.r. păr datat 19 septembrie 2007)








Venele de pe tâmple s-au încordat ca bucile unui jucător care
aşteaptă extragerea 6/49. Stau să plesnească. E de înţeles.


A fost sau n-a fost trădare? Şi tu, Dede's?


Sub păr, chelia face AMR-ul până la clipele de glorie.
După ultimele previziuni, momentul "zero" s-ar petrece
peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii.


Va fi sau nu va fi chelie?


Însemnarea următoare (de scris peste 4 ani).
Titlu: "Cum mi-am petrecut sfârşitul părului?"

Păr datat 22 martie 2012 (foto jos).

Facultatea de admiraţie.

La scurt timp după ce toate posturile de televiziune anunţaseră sfârşitul lumii, m-am înscris la un curs de arta speranţei. Deveniseră foarte la modă, aveau reclame îndeosebi după ora 24.00, când mă simţeam foarte deprimat.

În mica mea nemărginire, de care mă crezusem întotdeauna capabil, făcusem multe lucruri semnificative, dar niciunul care să conteze. Şi mi-am zis că un asemenea curs (ţinut de un profesor care părea destul de convingător, doar avea părul alb), ar putea să mă pună pe drumul cel bun.

După prima oră de curs ne şi gândeam, cei din ultimele bănci, s-o ştergem ostăşeşte. Chiar ne întrebam, de ce ostăşeşte, n-avea nicio logică, dar nu prea mai era timp de explicaţii.

La un moment dat, când şi-a dat seama că plictiseala are toate literele în ordine, profesorul ne-a amintit că au mai rămas doar opt ore din noi (opt ore tandre şi foarte personale, mi-a şoptit o colegă de care nu mă simţeam atras sexual) şi ar fi bine să le folosim cum trebuie.

Ca s-o scurtăm, ne-a pus de pe youtube un lied al lui Mahler, cântat de Magdalena Kozena, femeie după care eu sunt chiar şi acum în limbă, deşi nu vorbesc ceha. De lied nici nu mai vorbim, sunt cu adevărat topit după el.

Pagină de Facebook, na!

verbiaj, adică eu, și-a tras, adică mi-am tras și pagină de Facebook!

Woody Allen de la scara 3.

Notă: public un draft din 12.02.2010, ca să vedeți și voi ce-mi trecea mie prin cap și prin viață în momentul ăla.

Deşi stau de doi ani şi două luni în scara în care stau, nu l-am văzut niciodată pe omul ăsta. Până în seara asta.


Am fost până la Billa să iau nişte pâine şi am sfârşit prin a cheltui vreo 75 de lei. Nu m-am ales doar cu două plase pline, ci şi cu două întâmplări pe care îmi place să le intitulez suprarealiste, deşi locuiesc în cartierul Sălăjan.

Mă ajunge din urmă.
Woody: Pfuu, pute a cauciuc.
Eu: Da, a dat cineva foc.

20 de metri mai încolo
Woody: Tu câţi ani ai?
Eu: Cât îmi dai?

El: Vreo 16.
Eu: Ohoho, chiar aşa tânăr crezi că sunt?
El: Cum, ai mai mulţi?
Eu: Mai pune.
El: Păi...
Eu: Da' tu câţi ani ai?
El: 30.
Eu: Şi eu tot 30 am.
El: Vezi, de ce ne-o fi lăsat Mântuitorul aşa mici? (cred că voia să spună „mignoni“)

Woody e îmbrăcat subţire, are ochelari cu rame mari şi dioptrii, merge puţin cocoşat, are un aer de intelectual ratat şi inadaptat social, ce mai, Woody întreg, deși mi-e doar vecin și nici nu locuim în New York. Încerc să-l ispitesc, crezând că o s-o ia pe panta cu religia.

Eu: Am şi un copil, sunt şi însurat...
El: Aa, să-ţi trăiască.
Eu: Tu eşti însurat?
El: Anul trecut, prin vară, am fost prin parcul Titan, pe la ţiganii ăia care vând fier vechi pe acolo. Mă plimbam pe acolo şi vine la mine o ţigancă şi îmi cere o ţigară.

Nu vedeam legătura între întrebarea mea şi digresiunea lui, dar, fie, mai aveam un pic până acasă şi l-am ascultat. Aveam să aflu în scurt timp ce maestru al suspansului mergea în dreapta mea.

El: I-am spus că îi dau o ţigară dacă mă lasă s-o fut. Şi acuma, în martie, o să nască. O să devin şi eu tată.
Eu (deloc surprins): Păi trebuie să te apuci să strângi bani de pampers, de nuntă...
El: A, păi nu mă însor cu ea. Nu-i suport pe ţigani.
Eu: Păi ba îi suporţi, ba nu îi suporţi.
El: Da, da şi ei i-a plăcut. Am făcut asta ca să mă răzbun. De fapt, eu o iubesc pe alta.
Eu: Şi asta ştie de cealaltă?
El: Asta crede că sunt handicapat, mă înjură, dar eu o iubesc.
Eu: Dar tu lucrezi?
El: Nu, nu lucrez.
Eu: Dar ai lucrat vreodată?
El: Nu, n-am lucrat.
Eu: Şi din ce trăieşti.
El: Mă ţine soacră-mea.
Eu: Bine, sănătate, la revedere.
El: Salut.

Îl las în urmă şi mă îndrept spre scara 4. Parcurg spaţiul dintre ele până la jumătate, dar sunt ajuns din nou din urmă de Woody.

El: Auzi, eu pregătesc acuma un serial despre dragostea mea pentru tipa asta pe care o iubesc.
Eu: Cum adică, un serial, nu înţeleg.
El: Un serial de televiziune.
Eu: Da? Şi unde o să-l faci, la Mediapro?
El: Da, la Buftea. Dacă vrei, pot să-ţi găsesc ceva de lucru acolo, un rol, ceva.
Eu: Nu mersi, nu am nevoie. Sănătate, pa!
El: Pa.

Ce dor mi-a fost de textul ăsta!

și, când vii,

să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care sunt iubit, în care nimeni nu a auzit vreodată de bani, în care cărțile zboară ca niște gânduri galbene pe cer, în care muzele adorm goale pe unicorni, în pădurile alea în care toate frunzele vibrează, foșnesc a tine, să-mi aduci viața aia frumoasă în care autobuzele sunt pline cu umbrele desfăcute - unele mai firave, altele umflate, grase, pline de vânt, umezeală și întâmplări îmbrățișate, în timp ce oamenii aleargă prin ploaie, orbecăind de atâta dragoste, da, viața aia în care elefanții sunt niște munți de ciocolată, iar munții sunt din înghețată, sânii sunt de catifea, copiii nu îmbătrânesc, bătrânii nu mor, zâmbetele nu apun, soarele îl purtăm pe degete, poate chiar prin păr dacă ar fi viața pe care mi-ai promis-o, să nu uiți să-mi aduci viața aia în care poezia se administrează intravenos, în care nimfele vor deschide școli de eroism, curvele școli de teatru, hoții academii de astronomie și haiducii săli de fitness, viața aia în care ne vom bea cu toții speranțele din cești fine de china, vom purta peruci împletite de păianjeni sătui, și o să aștept autobuzul cu 105 umbrele să mă ducă prin munții în formă de cozonac, viața aia în care urșii de pluș cresc în grădină și apar după felia rece de pepene din august, în care oboseala are gust de vată de zahăr, sau chiar de ananas, că e mai ușor de făcut, vor veni trenuri pline de ananas pentru stadioane, orașe întregi de oameni obosiți și o să vii să le spui ‘treceți-vă ananasul ăsta peste frunte, domnule, și dumneavoastră, doamnă’ și ei și-l trec și viața are gust de plăcintă cu mere, caldă, cu puțină crustă la marginea tăvii, cu miros de scorțișoară și omăt de zahăr deasupra și când o să mă muști de buză, cum făceai înainte să pleci cu autobuzul cu 22 de umbrele, o să țășnească apă minerală, pe buzele mele o să se așeze bătrânii cu artroză, ah, da’ ce bine vă stă cu mofetele alea atârnate la urechi! vai, mulțumesc pentru compliment, să-mi aduci viața aia în care plecăm trei luni pe an în jurul lumii la vânătoare de furnici, numai noi doi și trilioane de furnici cu suflet alb, sau e atât de mic că nu există? să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care vii, bine?

via pushthebutton.ro



în rest, nici eu nu m-am schimbat prea mult, ceea ce sper să fie, totuși, bine.

Câteva fotografii din Barcelona

oraș în care, cu mândrie, am fost săptămâna trecută.

Doi prieteni dragi

Doi bibani, Dede și Pantacruel, lăsați cu gura căscată de aceeași femeie.

Atenţie!

Vă întrerup zborul zilnic pentru a vă semnala apariţia acestui album.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template