Gafi.

El este Gafi.

Mi-a fost cel mai bun prieten încă de pe când aveam 5 ani. Împreună cu el am învins armate de indieni din plastic, am adormit de sute de ori îmbrățișați; el este cel care mi-a șters lacrimile atunci când am luat prima notă din viața mea, un 9 la Română.

L-am iubit enorm. Eu am crescut, dar Gafi a rămas copil, uitat în podul casei bunicilor mei, timp de 30 de ani. Acum două săptămâni, frații mei l-au găsit într-o cutie și mi l-au adus. S-a întors în viața mea, oferindu-mi aceeași iubire. Știu, e un maimuțoi din pluș, dar e făcut din amintirile mele. Iar acum e cel mai bun prieten al fiicei mele.

Vom face Sărbătorile împreună, după atâta timp.

Bine ai revenit acasă, Gafi!

Trei surori.

Ies frumos de la spectacolul „Trei surori“ al lui Radu Afrim, de la TNB, și nu-mi aprind o țigară, pentru că nu fumez, dar o idee tot îmi vine. Mă gândesc ce l-ar întreba cele trei surori pe Cehov dacă, printr-un miracol al existenței, ar putea face asta.

Dar stai, îmi zic, avem miracol și aici, la noi, în acest frumos orășel de provincie care este Capitala. Cele trei surori trăiesc, prin cine știe ce cartiere bucureștene, cu apă caldă sau nu, dramaturgul e în viață, bine-mersi, Cehov trage și el cu ochiul, probabil. Fără să dau măcar pe la bibliotecă, reușesc să iau urma celor trei surori. Olga (Natalia Calin), Mașa (Raluca Aprodu) și Irina (Flavia Giurgiu) intră în joc și îi pun fiecare câte o întrebare lui Radu, iar Radu, aici în rolul vieții lui, adică al lui Radu Afrim, le oferă reporterițelor noastre acest interviu ne(firesc) de liber.

Olgăi îi spune: „Sorry, am negociat multe cu Cehov, dar nu mi-a trecut prin minte să-l combin să mă lase să te fac fericită.“

Irinei îi spune: „Nu m-am gândit nicio secundă să vă plimb printr-o pădure de simboluri, ci mai degrabă să vă părăsesc într-un cosmos de simțuri. Pe voi și pe spectatorii deschiși la această aventură.“

Mașăi îi spune: „Ești ca spectatorii care vor să înțeleagă. Totul, dacă se poate! Mai mult decât regizorul. Mai mult decât autorul piesei“.

Când merg la un spectacol de Radu Afrim mă simt chill, pentru că nu mă duc cu mintea blocată. Și mi-e foarte ușor să înțeleg, pentru că știu că poezia traduce întotdeauna totul.

Și melodia din finalul spectacolului (Jessica Pratt - As the World Turns)

Marriage Story.

Voi doi sunteți indestructibili.
Tu îi legi lui șireturile și îl îmbrățișezi pentru totdeauna.
El îți spune că îți stă tare bine cu noua tunsoare și asta te face fericită pentru două secunde.
Tu știi să te joci, tu crezi în oameni.
El știe să parieze pe propriile orgolii, de fiecare dată cu mize din ce în ce mai mari. Dar Banca întotdeauna câștigă, asta știe oricine.

De ce te adoră el?
Pentru că asculți cu adevărat atunci când vorbește cineva.
Mereu știi ce e de făcut când vine vorba de căcaturi de familie.
Îi tunzi pe amândoi.
Mereu, inexplicabil, ai o ceașcă de ceai din care nu bei.
Întotdeauna știi să faci niște cadouri grozave.

De ce te adoră ea?
Pentru că nu te privești prea des în oglindă.
Plângi la filme. Știi să gătești și să îți calci hainele. Știi cum să îi spui dacă are mâncare între dinți sau ceva pe față fără să o stânjenești.
Rareori te simți înfrânt. Știi să îi absorbi toanele proaste, nu i le agravezi și nici nu i le reproșezi.

Tu ești Charlie, ea e Nicole, și asta ar trebui să fie suficient.
Voi doi ar trebui să fiți indestructibili.
Dar viața, care se scurge printre atâtea și atâtea detalii, a decis să își facă alte planuri de data asta.

 

Analfabeții sentimentali erau foarte supărați.

Analfabeții sentimentali erau foarte supărați pe analfabeții subliminali

analfabeții subliminali se ghidau după principiul luxocrației, cuvânt neinventat încă, dar pe care îl trăiau deja

analfabeții sentimentali se ghidau după principiul hazotragismului, cuvânt inventat deja de un autor necunoscut, pe coperta patru a cărții lui Radu Cosașu, Anti-damblale

Analfabeții sentimentali erau foarte supărați pentru că erau denumiți așa, cu un i în plus la sentimentali

Analfabeții subliminali erau foarte mândri că li se dăduse un i în plus la salariul lor subliminal

Analfabeții sentimentali erau triști că nu pot iubi definitiv și subliminal

Analfabeții subliminali erau foarte veseli. Fără motiv.

Ceea ce denotă că a fi subliminal e un gest minimal de optimism. Iar a fi sentimental e, cum să îi spunem... dar mai bine s-o lăsăm așa, ca nu cumva să îi rănim suplimentar.

 

Cum a mai trăit poetul invizibil.

Poetul invizibil risipitor a trăit niște ani goi
în care nu și-a mai putut vedea gândurile.
Tot ce a simțit a fost invizibil.
Tot ce a sperat a fost invizibil.
Tot ce a iubit a fost invizibil.

Muzica pe care a tresărit a fost inexistentă.
Florile pe care le-a mirosit au fost lipsite de sens.
Pașii pe care i-a făcut aleatoriu pe stradă nu l-au dus nicăieri.
Poetul invizibil a uitat să se mai privească până și în oglindă.
Întrebarea lui preferată, de ce?, l-a părăsit până și ea.

Poetul invizibil a alunecat printre propriile versuri și a dispărut într-un neant
pe care l-a putut atinge.

A fost la teatru acest poet?
Da, acest poet a fost pentru a doua oară la spectacolul
„Despre oameni și cartofi“, zburând dinadins 500 de kilometri
pentru a încerca din nou să înțeleagă.
Și de data asta a înțeles mai bine.

A văzut vreun film bun acest poet?
Da, acest poet a descoperit rețelele de streaming online
și a căzut de multe ori într-o uitare genială.

A ascultat vreo melodie frumoasă acest poet?
Da, acest poet a încercat să se mai redreseze un pic
și a reușit să asculte o melodie frumoasă
până la o aproape epuizare. 

altele din vieața omului invizibil.

Ce minunat ar fi.

“Ce minunat ar fi ca, la moartea unui om, să aibă loc, în afara parastasului, şi un fel de adunare comemorativă la care să vină numai sacoşele din viaţa lui. Să se înfăţişeze toate care au fost, din fragedă copilărie şi până-n pragul morţii, şi să povestească fiecare sacoşă ce lucruri a ţinut pentru acel om. Să se bucure, să glumească, să râdă, să bocească, să se certe pe amintiri, să se bucure şi să-l regrete. Toate sacoşele. Mi-ar plăcea, de exemplu, ca sacoşa mea galbenă să pomenească la acest ipotetic parastas că a ţinut într-însa, vreme de vreo două săptămâni, romanul „Idiotul" de F.M. Dostoievski, pe care-l citeam în metrou, în drum spre serviciu. Iar în cartea asta era unul ciudat, prinţul Mîşkin, care ţinea în mâini o bocceluţă. Şi în acea bocceluţă, ce credeţi că se afla? Frumuseţea! Frumusețea va salva lumea”.

#cartiredescoperite / Petre Barbu, “Iubitele noastre sacoșe” (“Până la capătul liniei”, Editura Cartea Românească, 2012).

Mult mai bine.

E mult mai bine să ai frunze mult mai bine
să rămâi undeva plin de frunze
undeva în conturul tău de răcoare

sigur nu mai poți să citești cărți portocalii
nici să te așezi picior peste picior pe o bancă
nici să-ți pui pălăria alături și nici
să desenezi cu creta pe asfalt

dar când ploile te îngreunează prea tare
poți să te scuturi încet și să pornești pe străzi
și în urma ta rămâne o pată imensă în centrul căreia
poți să-ți lași pălăria ca pe un fruct ud
GELLU NAUM

I`ll be back!

news, soon.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Marţi, 27 ianuarie 2015, la ora 12.58 PM, Invizibilitatea Sa a plâns cu lacrimi imperceptibile. A plâns pleonastic, a plâns înnăbuşitor, a plâns în cel mai invizibil mod cu putinţă. Dacă ar fi existat un concurs de plâns lacrimi invizibile ar fi luat măcar menţiune, asta poate şi pentru că în toată viaţa lui anterioară de om normal cu carne, corp, haine şi zâmbete se comportase ca un om invizibil, tratat cu invizibilitate de majoritatea convivilor şi conmorţilor săi.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor?

Acesta ar fi putut fi un justificat titlu de site tabloid, dacă un asemenea site ar fi ales să facă trafic cu o asemenea informaţie emoţională.

De ce a plâns omul invizibil rătăcitor, vă întrebăm şi pe voi, dragi cititori, cu promisiunea că vom da răspunsul, oricare ar fi acela, într-una din postările ulterioare, cât şi anterioare, de pe acest blog.

Vă mulţumim pentru fidelitate, atenţie, înţelegere şi bunăvoinţă.

Iubirea omului invizibil continuă.

Omul invizibil a uitat pentru câteva clipe că există și a rămas blocat în această uitare până când ninsoarea l-a transformat într-un om vizibil de zăpadă.

Mi-era dor de dragostea omului invizibil. Poate și din acest motiv mi-am luat inima nevăzută în dinți și l-am sunat, ca să-mi mai povestească. „O să încerc, dar tăcerea mea volubilă s-ar putea să nu mai producă un text cu o valoare literară la fel de mare“, mi-a spus, oarecum dezamăgit, deși mi-am dat seama că juca teatru, ca întotdeauna. Chiar și când tace, omul invizibil produce literatură de foarte bună calitate.

„Prietene, știi bine că sunt îndrăgostit iremediabil de aceeași femeie, o tipă la vreo 30 și ceva de ani, project manager, sau ceva de genul, într-o mare companie multinațională, dacă pleonastic mi-e permis s-o numesc așa“. I-am dat voie s-o numească după bunul lui plac. N-a fost nevoie să-mi mulțumească.

„E o tipă nici frumoasă, nici urâtă. E elegantă și discretă și câștigă fix 137 de milioane“, a început el. „I-am văzut fluturașul de salariu“, a adăugat prietenul meu invizibil. În fiecare dimineață, omul invizibil deschide mașina tipei, cu cheia de rezervă, și se așază în spate.

Până la birou, îi ascultă disciplinat muzica, un amestec nostalgic de muzică din anii `60-`70. Apoi, o așteaptă să coboare și o vede cum se îndepărtează. De multe ori, doi-trei bodiguarzi mai vigilenți, dintr-ăia care nu se uită la filme subtitrate pe laptopurile lor de serviciu, mai văd pe monitoarele de supraveghere cum se deschide aiurea ușa unei mașini și se închide la fel de singură. E peste puterea lor de înțelegere, iar bodiguarzii se mulțumesc să-și lase puterea de înțelegere exact așa cum au găsit-o.

„Intru cu ea în birou“, continuă amicul, „și fumăm împreună prima țigară, eu poziționându-mă în direcția în care aerul condiționat împinge fumul“. Zâmbesc la telefon, iar invizibilul meu prieten zâmbește și el. 

„Frumoasa corporatistă pune un picior peste celălalt și deschide primul Excel. E un gest cu un potențial de erotism neîmplinit“, îmi explică prietenul, în mintea căruia intuiesc o fantezie destul de bine pusă la punct. „Am și eu toate complexele oamenilor vizibili“, îmi mărturisește, și asta mă duce cu gândul la faptul că omul invizibil nu ar fi foarte bine dotat.

Trece repede peste acest moment stânjenitor și îmi spune la telefon c-o iubește, dar nu știe cum să-i spună. Aveți idee, voi, dragi cititori, cum ar putea să-i spună omul invizibil acestei femei (aici surprinsă într-o ședință) c-o iubește?

Altele din vieața omului invizibil.