Ólafur Arnalds nu era un om ca oricare altul. Se născuse în 1986, avea cont pe twitter, pagină de myspace, site personal, era islandez. Fără să-şi ascundă timiditatea, el spunea cuvinte mari, în care credea: ceva de genul - ştii ceva, vine sfârşitul lumii dar nu îmi pasă, pentru că ţie îţi stă al naibii de bine în rochia asta. Ólafur Arnalds cântase, cândva, în turneu cu Sigur Rós.
Apoi m-a făcut să spun că la ora actuală nordicii fac cea mai bună muzică. N-am regretat nici până acum ce am spus, deşi trecuseră aproape trei minute de la curajoasa mea afirmaţie.
Combustibil emoţional. Ólafur Arnalds, doamnelor şi domnule.
Un EP free de downloadat (şapte piese), postat gratis de Ólafur, pe pagina lui personală.
Şi două youtuburi pe care le-am văzut, în premieră, la vechiul meu prieten Alex. Primul îţi confiscă de tot privirea, al doilea, preferatul meu, te ia pe sus şi uită să mai dea cu tine de pământ.
marți, ianuarie 19, 2010
joi, ianuarie 14, 2010
Amintiri din redacţia „Dilemei vechi“.
Lucrurile bune nu se termină niciodată. E un adevăr care m-a plesnit cam pe la începutul frazei şi devine din ce în ce mai evident pe măsură ce mă apropii de punct.
„Dacă o rochie îţi vine ca o mănuşă, oare cum îţi vine o mănuşă?“, se întreba o prietenă, acum aproape un an de zile fix.
„Ca o mănuşă“, îi răspundeam, galant.
„Mda. Da-i nedrept pentru rochie. Sau pentru mănuşă?“
Absolut aleatoriu, eu îi răspundeam: „Mai rău e când o bagi pe mânecă“.
Mă îmbăt şi astăzi cu pleonastice amintiri ale trecutului, care îmi fac bine. Trecutul îmi face bine.
Ca o mănuşă mi-au venit de multe ori şi multe gânduri care nu erau ale mele. Le citeam în „Dilema“.
Astăzi, revista împlineşte 17 ani. Am înrămată (pe singurul perete din casă acoperit cu ceva) prima pagină din „Dilema“ - am primit-o cadou atunci când ei au împlinit 14 ani. Nu că aş fi vreun fanatic. Sunt numere pe care doar le răsfoiesc. Câteodată, îl vânam doar pe Leo la 3/14. Din cititor, am ajuns ulterior să şi scriu, de două ori, în paginile revistei.
Am citit „Dilema“ chiar şi când n-o înţelegeam, iar istoria se repetă, de multe ori, şi azi.
Am avut şansa să-i cunosc pe oamenii de la „Dilema“, să stau în aceeaşi bancă cu ei, timp de şase luni, într-o perioadă pe care am ajuns ulterior s-o caracterizez drept cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.
Într-un birou cald, dintr-o vilă din Primăverii, simţeam mirosul înţepător al ironiilor amicale din redacţie şi curenţi de iarbă verde din parcul Bordei de vizavi şi nu-mi mai venea să plec.
Este prima redacţie care m-a primit cu Pâté de foie gras şi vin de Bordeaux, după ce îmi organizasem până atunci stomacul în compartimente de covrigei, grisine, eugenii şi Bake Rolls.
În 1992, mai mulţi oameni s-au aşezat la o masă, ca să găsească un nume pentru revistă. „La un moment dat, domnul Andrei Pleşu a spus: «Suntem în plină dilemă, nu ştim ce nume să alegem!» Şi Radu Cosaşu a replicat: «Păi să-i spunem chiar aşa, «Dilema»", îşi aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef al „Dilemei vechi", într-un ziar de azi.
Am luat masa de Crăciun alături de minunaţii oameni din redacţia „Dilemei“ şi niciodată n-am râs atât de mult, între două muşcături dintr-un şorici şi lingerea botului după o felie de fasole bătută.
Iubindu-l, la desert, pe Pleşu, adoptând o imediată simpatie pentru singurul care îi ţinea piept, Adrian Cioroianu, şi luând notiţe de spontaneitate de la Chivu şi Matei.
Am învăţat să nu-mi fie frică de Magdalena Boiangiu, de Radu Cosaşu şi de ALŞ, nişte mituri care zâmbeau.
Messengeream, ieri, cu Panta despre „Dilema“, pe care n-o ratăm niciodată, şi Panta îmi vorbea foarte frumos despre simbolul Radu Cosaşu.
Peste 100 de ani o să ajungem toţi în Rai şi poate o să ne cunoaştem mai bine. Cu toate că am auzit de la Kurt Vonnegut că în Rai poti să-ţi alegi orice vârstă vrei. Eu i-am spus lui Panta că sper ca Radu Cosaşu să nu aleagă să fie un ţânc de 7 ani şi să-l vedem cât e ziulica de lungă cum aleargă un cerc prin Lipscaniul din Rai.
Panta speră să se împrietenească cu Cosaşul de 30 de ani, ca să vorbească cu el despre filme, despre fotbal şi despre gagici. Deci şanse ar mai fi.
Cine ştie, poate că dorinţele noastre nu sunt atât de nebuneşti, până la urmă.
La mulţi ani, „Dilema veche“!
Şi şi o o dedicaţie caţie foarte foarte specială cială cială...
Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi?
foto © verbiaj.
„Dacă o rochie îţi vine ca o mănuşă, oare cum îţi vine o mănuşă?“, se întreba o prietenă, acum aproape un an de zile fix.
„Ca o mănuşă“, îi răspundeam, galant.
„Mda. Da-i nedrept pentru rochie. Sau pentru mănuşă?“
Absolut aleatoriu, eu îi răspundeam: „Mai rău e când o bagi pe mânecă“.
Mă îmbăt şi astăzi cu pleonastice amintiri ale trecutului, care îmi fac bine. Trecutul îmi face bine.
Ca o mănuşă mi-au venit de multe ori şi multe gânduri care nu erau ale mele. Le citeam în „Dilema“.
Astăzi, revista împlineşte 17 ani. Am înrămată (pe singurul perete din casă acoperit cu ceva) prima pagină din „Dilema“ - am primit-o cadou atunci când ei au împlinit 14 ani. Nu că aş fi vreun fanatic. Sunt numere pe care doar le răsfoiesc. Câteodată, îl vânam doar pe Leo la 3/14. Din cititor, am ajuns ulterior să şi scriu, de două ori, în paginile revistei.
Am citit „Dilema“ chiar şi când n-o înţelegeam, iar istoria se repetă, de multe ori, şi azi.
Am avut şansa să-i cunosc pe oamenii de la „Dilema“, să stau în aceeaşi bancă cu ei, timp de şase luni, într-o perioadă pe care am ajuns ulterior s-o caracterizez drept cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.
Într-un birou cald, dintr-o vilă din Primăverii, simţeam mirosul înţepător al ironiilor amicale din redacţie şi curenţi de iarbă verde din parcul Bordei de vizavi şi nu-mi mai venea să plec.
Este prima redacţie care m-a primit cu Pâté de foie gras şi vin de Bordeaux, după ce îmi organizasem până atunci stomacul în compartimente de covrigei, grisine, eugenii şi Bake Rolls.
În 1992, mai mulţi oameni s-au aşezat la o masă, ca să găsească un nume pentru revistă. „La un moment dat, domnul Andrei Pleşu a spus: «Suntem în plină dilemă, nu ştim ce nume să alegem!» Şi Radu Cosaşu a replicat: «Păi să-i spunem chiar aşa, «Dilema»", îşi aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef al „Dilemei vechi", într-un ziar de azi.
Am luat masa de Crăciun alături de minunaţii oameni din redacţia „Dilemei“ şi niciodată n-am râs atât de mult, între două muşcături dintr-un şorici şi lingerea botului după o felie de fasole bătută.
Iubindu-l, la desert, pe Pleşu, adoptând o imediată simpatie pentru singurul care îi ţinea piept, Adrian Cioroianu, şi luând notiţe de spontaneitate de la Chivu şi Matei.
Am învăţat să nu-mi fie frică de Magdalena Boiangiu, de Radu Cosaşu şi de ALŞ, nişte mituri care zâmbeau.
Messengeream, ieri, cu Panta despre „Dilema“, pe care n-o ratăm niciodată, şi Panta îmi vorbea foarte frumos despre simbolul Radu Cosaşu.
Peste 100 de ani o să ajungem toţi în Rai şi poate o să ne cunoaştem mai bine. Cu toate că am auzit de la Kurt Vonnegut că în Rai poti să-ţi alegi orice vârstă vrei. Eu i-am spus lui Panta că sper ca Radu Cosaşu să nu aleagă să fie un ţânc de 7 ani şi să-l vedem cât e ziulica de lungă cum aleargă un cerc prin Lipscaniul din Rai.
Panta speră să se împrietenească cu Cosaşul de 30 de ani, ca să vorbească cu el despre filme, despre fotbal şi despre gagici. Deci şanse ar mai fi.
Cine ştie, poate că dorinţele noastre nu sunt atât de nebuneşti, până la urmă.
La mulţi ani, „Dilema veche“!
Şi şi o o dedicaţie caţie foarte foarte specială cială cială...
Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi?
foto © verbiaj.
luni, ianuarie 11, 2010
Începeţi ziua de astăzi ca şi cum aţi avea timp, ca să nu ajungeţi ca alţii.
Vonnegut s-a întors cu mine în metrou, intrăm amândoi cu aceeaşi cartelă şi paznicii nu se prind niciodată. Kurt, îi zic, treci în faţa mea şi împinge bara cu şliţul, şi el se conformează.
Coborâm la 1 Decembrie, ne sprijinim amândoi de un stâlp şi ne hlizim la o carte, Kurt, îi zic, eşti bolnav, poate că ai şi murit între timp, dar sigur nu eşti sănătos. Altfel cum ai fi putut citi, după ce ai scris, povestea asta?
„Dar, zice el, pe Vicuna li s-a terminat timpul. Tragedia planetei consta în faptul că oamenii ei de ştiinţă au descoperit modalităţi de extracţie a timpului din stratul superior al solului, din oceane şi din atmosferă - să-şi încălzească locuinţele şi să-şi alimenteze bărcile cu motor, să-şi fertilizeze recoltele cu el; să-l mănânce; să-şi facă haine din el; şi aşa mai departe.
Mâncau timp la fiecare masă, îşi hrăneau cu el animăluţele de casă, doar ca să demonstreze ce bogaţi şi deştepţi sunt. Lăsau o mulţime de fărâme să putrezească uitate în pubelele care dădeau pe-afară.
«Pe Vicuna», spune judecătorul, «trăiam de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat».
Focurile patriotice aprinse cu timp erau cele mai nefaste, zice el. În copilărie, părinţii îl ridicau în braţe, să uguie şi să gângurească de încântare când milioane de ani din viitor erau aprinşi cu torţa în cinstea zilei de naştere a reginei. Până să împlinească vârsta de cincizeci de ani, rămăseseră doar câteva săptămâni din viitor“.
Închei aici ceva ce s-ar putea transforma în transcrierea unui roman întreg, şi revin la o piesă care mi-a fost amantă la sfârşitul anului trecut şi pe care am uitat s-o strecor în playlist.
Fanfarlo - Finish Line
Ştiu că pe Luiza nu prea a dat-o pe spate „Reservoir“-ul tipilor de la Fanfarlo, dar pe mine nu m-a lăsat deloc rece, sunt nişte piese foarte tari acolo. Mi-ar plăcea să mai scoată şi anul ăsta ceva, la întrecere cu Beirut şi Arcade Fire.
Coborâm la 1 Decembrie, ne sprijinim amândoi de un stâlp şi ne hlizim la o carte, Kurt, îi zic, eşti bolnav, poate că ai şi murit între timp, dar sigur nu eşti sănătos. Altfel cum ai fi putut citi, după ce ai scris, povestea asta?
„Dar, zice el, pe Vicuna li s-a terminat timpul. Tragedia planetei consta în faptul că oamenii ei de ştiinţă au descoperit modalităţi de extracţie a timpului din stratul superior al solului, din oceane şi din atmosferă - să-şi încălzească locuinţele şi să-şi alimenteze bărcile cu motor, să-şi fertilizeze recoltele cu el; să-l mănânce; să-şi facă haine din el; şi aşa mai departe.
Mâncau timp la fiecare masă, îşi hrăneau cu el animăluţele de casă, doar ca să demonstreze ce bogaţi şi deştepţi sunt. Lăsau o mulţime de fărâme să putrezească uitate în pubelele care dădeau pe-afară.
«Pe Vicuna», spune judecătorul, «trăiam de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat».
Focurile patriotice aprinse cu timp erau cele mai nefaste, zice el. În copilărie, părinţii îl ridicau în braţe, să uguie şi să gângurească de încântare când milioane de ani din viitor erau aprinşi cu torţa în cinstea zilei de naştere a reginei. Până să împlinească vârsta de cincizeci de ani, rămăseseră doar câteva săptămâni din viitor“.
Închei aici ceva ce s-ar putea transforma în transcrierea unui roman întreg, şi revin la o piesă care mi-a fost amantă la sfârşitul anului trecut şi pe care am uitat s-o strecor în playlist.
Fanfarlo - Finish Line
Ştiu că pe Luiza nu prea a dat-o pe spate „Reservoir“-ul tipilor de la Fanfarlo, dar pe mine nu m-a lăsat deloc rece, sunt nişte piese foarte tari acolo. Mi-ar plăcea să mai scoată şi anul ăsta ceva, la întrecere cu Beirut şi Arcade Fire.
duminică, ianuarie 10, 2010
Bine v-am.
N-o să spun deocamdată nimic memorabil la întoarcerea mea. Cu greu mi s-a făcut dor de mine, şi foarte uşor mi-a fost să ezit să revin. Dar se pare că redevin egoist, din moment ce scriu din nou în mare parte gânduri care îmi aparţin. Altruismul intră în ecuaţie atunci când voi le citiţi.
Am scris, aşadar, zeci de pagini albe, nici nu e greu, ar trebui să încercaţi, treaba are efect terapeutic. Sunt foarte uşor de citit după, în diagonală, în braille, în ce vreţi voi.
N-am văzut filme, poate că am ascultat nişte muzică, am citit cărţi până la jumătate şi am luat altele de la capăt. Am terminat anul cu „Viaţa începe vineri“, de Ioana Pârvulescu (şi un autograf delicios) şi l-am început cu „Puşcăriaşul“ lui Vonnegut (din care o să vă asaltez cu nişte fraze, sper). Mă pregătesc psihologic să văd „Viskningar och rop“ al lui Bergman, că tot face Andrei Şerban spectacolul la Cluj după scenariul lui şi, cine ştie, poate chiar o să trag o fugă până acolo.
Încerc să văd multe, să ascult şi mai multe, să spun şi mai puţine.
În 2o10 mi-am propus doar două lucruri:
1. să primesc cadou toate cărţile lui Vonnegut (când îl citesc încep să gândesc ca el şi nu mă simt deloc dezavantajat de chestia asta).
2. să văd, în sfârşit, toate filmele care s-au strâns în calculator.
Aici puteţi downloada muzica pe care am pus-o pe blog în 2009, am strâns-o special pentru voi. Cam 95% tot ce mi-a plăcut de pe albumele din 2009, restul piese mai vechi.
Aşadar, sigur o să ne mai întâlnim pe aici.
P.S. Dacă nu mi-aţi dus dorul, nu vă condamn. Se mai întâmplă.
Am scris, aşadar, zeci de pagini albe, nici nu e greu, ar trebui să încercaţi, treaba are efect terapeutic. Sunt foarte uşor de citit după, în diagonală, în braille, în ce vreţi voi.
N-am văzut filme, poate că am ascultat nişte muzică, am citit cărţi până la jumătate şi am luat altele de la capăt. Am terminat anul cu „Viaţa începe vineri“, de Ioana Pârvulescu (şi un autograf delicios) şi l-am început cu „Puşcăriaşul“ lui Vonnegut (din care o să vă asaltez cu nişte fraze, sper). Mă pregătesc psihologic să văd „Viskningar och rop“ al lui Bergman, că tot face Andrei Şerban spectacolul la Cluj după scenariul lui şi, cine ştie, poate chiar o să trag o fugă până acolo.
Încerc să văd multe, să ascult şi mai multe, să spun şi mai puţine.
În 2o10 mi-am propus doar două lucruri:
1. să primesc cadou toate cărţile lui Vonnegut (când îl citesc încep să gândesc ca el şi nu mă simt deloc dezavantajat de chestia asta).
2. să văd, în sfârşit, toate filmele care s-au strâns în calculator.
Aici puteţi downloada muzica pe care am pus-o pe blog în 2009, am strâns-o special pentru voi. Cam 95% tot ce mi-a plăcut de pe albumele din 2009, restul piese mai vechi.
Aşadar, sigur o să ne mai întâlnim pe aici.
P.S. Dacă nu mi-aţi dus dorul, nu vă condamn. Se mai întâmplă.
miercuri, decembrie 02, 2009
Adu-mi un rând
misiunea ei pe pământ era să fie chelneriţă într-o piesă de teatru
foarte proastă
cam o dată la două săptămâni, pe la ora 7 fix
începea să-şi frământe mâinile în culise
fără să dospească nimic
altceva
decât
o teribilă aşteptare
era o chelneriţă foarte bună, într-o piesă foarte proastă,
deşi regizorul îi atrăsese în repetate rânduri atenţia că apa nu se toarnă în pahar ca berea
dragă, ţi-am mai spus, la bacşiş nu trebuie să dai niciodată rest
dar prestanţa ei era uluitoare, ţi se făcea sete când o vedeai
în copilărie îşi jurase să fie întotdeauna cea mai bună în ceea ce face
deocamdată este doar o chelneriţă într-o piesă de teatru
dar, cine ştie...
eu zic
s-o urmărim
este o tânără speranţă cu un şorţ admirabil
s-o încurajăm
şi să-i sărutăm toată apa din paharele mânjite cu ruj.
The Clientele - Never Saw Them Before
foarte proastă
cam o dată la două săptămâni, pe la ora 7 fix
începea să-şi frământe mâinile în culise
fără să dospească nimic
altceva
decât
o teribilă aşteptare
era o chelneriţă foarte bună, într-o piesă foarte proastă,
deşi regizorul îi atrăsese în repetate rânduri atenţia că apa nu se toarnă în pahar ca berea
dragă, ţi-am mai spus, la bacşiş nu trebuie să dai niciodată rest
dar prestanţa ei era uluitoare, ţi se făcea sete când o vedeai
în copilărie îşi jurase să fie întotdeauna cea mai bună în ceea ce face
deocamdată este doar o chelneriţă într-o piesă de teatru
dar, cine ştie...
eu zic
s-o urmărim
este o tânără speranţă cu un şorţ admirabil
s-o încurajăm
şi să-i sărutăm toată apa din paharele mânjite cu ruj.
The Clientele - Never Saw Them Before
şi încă un rând.
toate gândurile mele murdare îţi sărută sânii prin pulover.
Kings Of Convenience - Me In You
Kings Of Convenience - Me In You
miercuri, noiembrie 18, 2009
Christmas preview.
„Mie îmi place de mor, Tori Amos“, spuse încet Georgia. Apoi îşi şterse palmele de fusta verde, pentru că tocmai mâncase nişte ciocolată şi-l pupă pe obraz, pe Moş Crăciun.
„Mie îmi place de trăiesc, Tori Amos“, zise Dan, ştergându-se de mail pe la gură.
Tori Amos - What Child, Nowell
Georgiei i-am trimis orbeşte noul album Tori, „Midwinter Graces“ înainte să-l ascult, şi bine am făcut. E un album agreabil, căruia eu i-am dat fix 3 stele (sau trei reni, dacă e să fiu în ton cu ce va să vină).
„Mie îmi place de trăiesc, Tori Amos“, zise Dan, ştergându-se de mail pe la gură.
Tori Amos - What Child, Nowell
Georgiei i-am trimis orbeşte noul album Tori, „Midwinter Graces“ înainte să-l ascult, şi bine am făcut. E un album agreabil, căruia eu i-am dat fix 3 stele (sau trei reni, dacă e să fiu în ton cu ce va să vină).
marți, noiembrie 17, 2009
Herta.
„Pieptănăturile femeilor erau pisici şezând în fund, văzute din spate“.
Within Temptation - Caged
Within Temptation - Caged
luni, noiembrie 16, 2009
trista tzara.
la coadă la moarte nimeni nu se băga în faţă nimeni nu sărea peste rând bestializarea în sfârşit încetase toţi stăteau aliniaţi în ordine cronologică cu sufertaşele lor de metal coclit mai luau câte un polonic câte o boală câte un rând de carne în ţara aceea aparte oamenii nu aveau caiete de lectură când citeau nu se îmbrăcau frumos bătrânii aveau aceleaşi vise sclerotice standard nefinalizate în adolescenţă era o ţară urâtă care se uita de multe ori peste umăr şi nu cred că vreţi să vă scriu aici despre ţări urâte sunt aproape convins că nu dar câteodată n-aveţi încotro.
UPDATE
se mai moare în şir indiano-dâmboviţean şi prin alte părţi.
Mew - Silas The Magic Car
UPDATE
se mai moare în şir indiano-dâmboviţean şi prin alte părţi.
Mew - Silas The Magic Car
sâmbătă, noiembrie 14, 2009
Şi ajunge.
Îşi printează lacrimile pe o foaie A4, păstrată special pentru asemenea ocazii, şi pleacă.
Deschide ezitant uşa compartimentului. „Ne pare rău, doamnă, dar toate locurile comune sunt ocupate“.
Trenul pune câte un pas rotund înaintea celuilalt şi ajunge. Acolo unde liniştea devenise de mult literatură.
Tristeţea obosită din ochii ei coboară prima, atentă la treapta lipsă, care o poate arunca imediat între şine. Drumul a fost lung. Kilometri de eternitate. Nici nu ştie câte ore au trecut. A stat mult pe coridor, în semiîntunericul sacadat. Deloc atentă, respirând nonşalanţa ţigărilor nestinse. Umbra trenului a doborât fără excepţie toţi copacii.
Pasul ei atinge peronul pe care nu o aşteaptă nimeni. E o primăvară de-ţi vine s-o tai cu cuţitul, iar marea nu e deloc departe. Atât îşi mai doreşte. Marea îi priveşte cu un ochi critic nemărginirea şi o lasă să ajungă în ţara de nicăieri.
Aici, banalitatea e doar o urmă târzie, cuvintele demonetizate nu-şi pierd niciodată valoarea, umbra avioanelor ocoleşte de data asta toţi copacii, primăvara are o traiectorie precisă, mergând în mai multe direcţii deodată, frumuseţea pământului devine ca niciodată eternă, şniţelele gudurate sunt noile animale de casă şi aşteaptă să fie bătute prieteneşte pe umăr, iar lacrimile sunt printate direct pe obraz.
Aici unde liniştea devine, între timp, literatură.
Lady & Bird - Malmo Livs
Deschide ezitant uşa compartimentului. „Ne pare rău, doamnă, dar toate locurile comune sunt ocupate“.
Trenul pune câte un pas rotund înaintea celuilalt şi ajunge. Acolo unde liniştea devenise de mult literatură.
Tristeţea obosită din ochii ei coboară prima, atentă la treapta lipsă, care o poate arunca imediat între şine. Drumul a fost lung. Kilometri de eternitate. Nici nu ştie câte ore au trecut. A stat mult pe coridor, în semiîntunericul sacadat. Deloc atentă, respirând nonşalanţa ţigărilor nestinse. Umbra trenului a doborât fără excepţie toţi copacii.
Pasul ei atinge peronul pe care nu o aşteaptă nimeni. E o primăvară de-ţi vine s-o tai cu cuţitul, iar marea nu e deloc departe. Atât îşi mai doreşte. Marea îi priveşte cu un ochi critic nemărginirea şi o lasă să ajungă în ţara de nicăieri.
Aici, banalitatea e doar o urmă târzie, cuvintele demonetizate nu-şi pierd niciodată valoarea, umbra avioanelor ocoleşte de data asta toţi copacii, primăvara are o traiectorie precisă, mergând în mai multe direcţii deodată, frumuseţea pământului devine ca niciodată eternă, şniţelele gudurate sunt noile animale de casă şi aşteaptă să fie bătute prieteneşte pe umăr, iar lacrimile sunt printate direct pe obraz.
Aici unde liniştea devine, între timp, literatură.
Lady & Bird - Malmo Livs
Abonați-vă la:
Postări (Atom)