"Mi-aduc aminte că mama mea tocmai făcea nişte bulion într-un cazan mare de tuci pe care mai înainte nişte ţigani scumpi care veniseră la noi pe stradă îl cositoriseră folosind taina ţipirigului, un fel de chimicală stranie, de epocă şi migratoare. Mi-aduc aminte că i-am zis mamei că de ce scoate miezul bun şi verzuliu al roşiilor şi răcoros şi sâmburos şi că de ce tocmai pe el, care este atât de bun, îl azvârle când face bulion.
Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, asta mai la începutul secundei, deodată, cu ochii ei albaştri, cu sperietură, mi-a zis:
- Dacă te prind că eşti poet, te rup în patru bucăţi şi te dau la câine de mâncare şi la găini şi ce mai rămâne din tine dau la cerşetori.
- Mamă, i-am zis, ce e aia un poet?
- Un poet, mi-a răspuns mama, roşie pe mâini de roşii, ca de un sâmbure pe care l-ar fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu şi-l doreşte să şi-l nască o mamă şi nici măcar acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi blesteme zilele.
- Chiar da?, am întrebat-o eu, speriat c-ar putea să fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.
- Chiar da, mi-a răspuns mama, îţi spun eu că aşa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a răspuns mama, că poeţii sunt liberi de parc-ar fi stelele cerului, că dac-ar fi să-i luăm în serios s-ar dubla natura.
- Care natură, mamă?
- Natura lucrurilor, mi-a răspuns prinţesa".
3 comentarii:
merci!
verbiaj, ti-am spus vreodata ca este o placere sa te citesc? :)
nichita, da, a fost si prima mea dragoste. apoi am inceput sa-l uit putin cate putin, pana l-am pierdut de tot.
din cand in cand vine unu ca dumneata si-imi mai aduce aminte de "daimonul ce ma izbeste cu ploi de stele si-mi umfla gleznele si-mi palpaie inima si-mi usuca limba si-mi spulbera ochii ca pe doua spurcaciuni ale vederii"
nu mi-ai zis, panta... doar de vreo 23 de ori, dar nu se pune, ma fac ca nu te-am auzit, ca sa-ti dau un nou imbold. da mai lauda-l si pe nichita, ca-i place si lui :)
Trimiteți un comentariu