Pute.

Noaptea îşi pune oraşul sub cap ca pe o pernă.

La Antena 3, Omar Hayssam vorbeşte româneşte.

Vagabonzi cu patru picioare latră în somn
şi se visează animale de companie.

În Titan, morţi nevăzuţi şi-au scos la plimbare mirosurile.
Pute a cadavru. Poluarea redevine certitudine.

Week-end-ul e la fel de aproape ca sfârşitul lumii.

Armonii din legume.

Yanni, efeminat pe raft, prin forţa împrejurărilor.

Enigma, Yanni, Kitaro, Mike Oldfield, Tori Amos
mi-au scos sufletul din beznă de multe ori,
când umbra mea se proiecta amorţită în perete.
Imagine anostă, un cap prins în căşti, ca într-un cleşte,
fără scăpare.

Când scriu, ascult muzică.

Am găsit un lucru fabulos, chiar aici, la doi paşi,
pe internet. O orchestră care obţine armonii din legume.
Artiştii se duc la piaţă, îşi cumpără morcovi, îi scobesc
cu şurubelniţa şi obţin sunete. Cine ar fi crezut?

Simpatica bestie.

Aş vrea să fiu această bucăţică de carne.
Pentru câteva secunde să trăiesc intens,
cu adrenalina sub sprânceană, să clipesc agresiv,
să respir haotic şi să simt că sunt viu. Şi apoi mort.

Sau mai bine nu.

Pisicilor mici sau mari nu le place apa, dar
Odin e un simpatic de şase ani, excelent înotător,
care se ambiţionează să sfideze regula.

Fotografiat de Daily Mail şi filmat în timpul şedinţei
foto. Merită un click.

Ceilalţi 6 miliarde.

E cald. Oraşul nu spune nimic nou.

www şi apoi hai să ne culcăm.

Am găsit pe cele trei litere de la coada alfabetului
câteva zeci de vieţi, mai multe zâmbete, mai multe
fericiri, lucruri serioase.

Pare ieftin, dar oamenii iubesc. O negresă vrea
a fancy car şi a fancy house. O chinezoaică i-a şocat
pe toţi din jurul ei, zâmbind.

"De ce zâmbeşti?", au întrebat-o. Pentru că o să am un copil.

Cel mai fericit moment din viaţa mea? "A, da, nu pot uita
când mi-am luat carnetul de conducere!" spune un francez.

O iraniancă bătrână a cunoscut fericirea mergând la Mecca.

Bancul cu sentimente continuă cu tanzanianul care s-a întors acasă după
şapte ani printre străini şi şi-a găsit rudele sănătoase şi în viaţă.

Banalităţi fericite.

"6 billion Others" e un alt proiect al lui Yann Arthus-Bertrand (Earth from Above).
Pe site, oameni obişnuiţi din toată lumea povestesc o întâmplare care le-a umplut inima
de bucurie. E atâta calmitate şi bucurie aici, unde fericirea sfidează sărăcia şi culoarea pielii.

Coloană sonoră, "Tata", Timpuri Noi. Superb.

Specia 6-6.

Drogul lor de sâmbătă.

Direct pe bancă. În plină zi,
la vedere.

Părinţii de cartier trag pe nas nu o linie,
ci un marţi.

Bărbaţii s-au înrolat în armata
pululilor alb-negru.
În agora, 6-6 valorează cât un adevăr
fundamental pentru care merită să lupţi.

Titan. Într-un univers paralel cu fericirea,
nevestele poartă-n casă vechea deprindere
a spălatului de rufe. Îşi aşteaptă vitejii cu
ofrande culinare şi alte recompense din carne.

Pe frontul din faţa blocului, oştirile atacă
la baionetă nişte sticle de bere. Duşmanul lichid
trebuie învins. E rănit de moarte din două înghiţituri.

Tablagiii joacă şah. Tablagiii joacă table.
Providenţa e făcută poştă de mânuitorii de zaruri.

Fericirea de week-end e acut românească.

Tatăl tău şi tatăl meu s-au întâlnit în parc.

Leapşa de la Oana şi de la Oana.

Pornită de la Oana, ajunsă la Oana şi
apoi pasată Verbiajoana, leapşa dorinţelor
trece graniţa blogului de faţă.

Greii spaţiului virtual, printre care mă situez şi eu,
sunt năpădiţi de o epidemie de frustrări. Ei nu au ceva.
Ceva ce îşi doresc, dar la care nu au acces.
Şi ei vorbesc despre acel ceva.

Pentru mine, năzuinţa neîmplinită în România,
pentru că ea nu există spaţiul imediat, este reprezentată de

hainele de la H&M, acel magazin în care mi-am petrecut câteva
zile de turism pe încercatelea în Stuttgart, anul trecut.

Haine care îţi vin bine, pentru că sunt pe orice măsură de
om sau extraterestru din univers. Îmi lipsesc reducerile pe bune,
de 60% sau 75% la ţoale incredibile. Nu găsesc în România nici
zâmbetele vânzătoarelor, atunci când le aduci hainele mototolite
înapoi şi îţi promit ele că le vor împături cu propriile mânuţe.

Conform Oanei Dobre, leapşa funcţionează aşa:
A se scrie despre "lucrurile pe care vi le doriţi şi pe
care nu le găsiţi în minunata proximitate".

Să se ducă mai departe la Djerzinsky şi Vidal.

Gramatică şi misoginism. Sau Girl Power.

"Profesorul" Necromanc
ne arată puterea semnelor de punctuaţie.

Sexele discern diferit gramatica vieţii.

Demonstraţia e agreabilă.

Revelion.

Poate că înregistrarea e veche, dar rămâne
impresionantă.

Respect pentru cameraman.

Detalii despre cea mai mare explozie
la o fabrică olandeză de artificii.

Gheorghe Hagi preşedinte!

Avem nevoie de un preşedinte-jucător care să nu-şi dea
cu stângul în dreptul.

Avem nevoie de un virtuoz care
să ştie să dribleze fără să faulteze.

Avem nevoie de un atacant care să facă şi faza
de apărare pentru România.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume...

El este Hagi. Ghiţă Hagi.
Vreau să-mi fac vilă pe strada Speranţei.

Uluitoare puterea tehnologiei.

Rămâi mască.

O cameră de luat vederi care înregistrează
de 1.000 de ori mai încet decât în mod obişnuit.
Poate dilata o singură secundă în 15 minute de imagine.

Mai că ţi se face poftă să-ţi spargi un balon în cap.

Via.

77% chelie.

Bărbatul castrat de şuviţă ne va conduce din nou.

Ce se ascunde în capul lui Băsescu? În niciun caz păr.

Dacă ar fi marinar până la capăt, preşedintele ar
gândi în dungi. Dungi de fier pentru colegii lui de partid.

Dragă, te rog să laşi prostiile şi să începi cu oligarhii
din propria ogradă, ca să te credem din nou.

Astăzi, te voi lovi cu ştampila până nu vei mai avea aer.
Te voi înghesui într-un colţ şi te voi învineţi cu tuşul
umed. Să nu te speli pe faţă în următorii doi ani.
Să nu uiţi de votul ăsta nici când dormi. Să visezi bine
pentru România. Că de nu...

Nu te ameninţ cu bătaia, te ameninţ cu ignoranţa.

Sursa foto.

Homo traficus.

Bolidul cu un cal putere la propriu şi nu la figurat
trece pe lângă noi cu o viteză vexantă.

Pe DN-ul înecat în plictiseli la viteza întâia,
căluţii cabraţi se oftică pe calul lui nea jean,
condus magistral de un vizitiu cu haine made in china.

Aşteptăm în coloană neoficială. Degeţelele caută
instinctiv năsucurile de macho sau de lady. Chiar şi
doamnele îşi accesorizează aşteptarea
cu o biluţă. Nu e de la Meli Melo, da' merge.
Se vorbeşte mult la mobil.
Buzele se mişcă în sus şi în jos, spunând taine
pe care nu le pot desluşi.

Aproape ciclic,
ritualic, mulţi conducători auto îşi bagă.
Poţi să fii în spate, în faţă, left or right,
nu scapi neblagoslovit. Media cu care ajungi acasă
e în jur de 2-3 băgări la 10 km parcurşi. În ordinea numerelor
de pe tricou, persoanele care au de suferit sunt mamele,
gura şi morţii.

Refren 1: "Aceasta este ţara mea şi neamul meu cel românesc.
Acolo eu să mor aş vrea. Acolo vreau eu să trăiesc".

Omului modern nu-i trebuie mult ca să răbufnească de plăcere.
Fericirea vine când schimbi a doua. Euforia! Pedala
până la fund, pe un spaţiu de manevră de 30 de cm.

Când merg prin Bucureşti, în maşina mea "scumpă"
de 5.000 de euro, mă simt sărac, pentru că
mă aud şi pe mine înjurând; o voce străină, care spune cuvinte
în care nu cred.

Refren 2: "Doamne, nu uita de noi
Suntem săraci, plini de nevoi..."

De fapt, suntem peticiţi,
pe sub hainele noastre bogate.

Dar nu trebuie să luăm chestiile astea chiar aşa în
tragic, ce naiba. Mai bine hai să
dăm uşor din cap dinspre dreapta spre stânga şi
înapoi şi să ne bucurăm. Şi în horă vom juca,
de necazuri vom uita.

O lecţie de istorie.

300. Un film care pe unii i-a făcut milionari.
Iar altora le-a îmbogăţit sufletele cu scene de
violenţă filmate impecabil. M-a urmărit nopţi de-a rândul,
prin vis, imaginea maţelor însângerate
scoase la promenadă din burţi.

Un film agreabil, cu scene de vitejie mişto.

Vizitând acest link, am râs în hohote câteva ore!
Sunt vreo şapte pagini de parodie, toate merită
clickuite.

Filosofii momentului.

Îi întâlneşti peste tot. Când le citeşti înjurăturile pe bloguri,
când îi vezi opintindu-se să scoată un lol filosofic, în spatele
căruia nu mai e nimic. Sau când te uiţi în oglindă.
Asta e mai grav.

Via.

Moartea amuzamentului.

Nu intru în vizorul campaniei “Cancan”.

De când mă ştiu, am statut de
prizonier în zona ziarelor de calitate – Adevărul, Cotidianul, EvZ.
Nu contest nici nevoia devoratorului de mondenităţi umflate cu pixul.
Acest public există. Dar, în anumite momente, pun la îndoială
fantezia publicitarilor şi curajul lor nejustificat.

Există un spot care foloseşte moartea unui simbol
ca punct de plecare pentru amuzament.

Printul cu Dodi, pasajul şi Lady Diana inclusă subliminal în text
reprezintă combinaţia între grotescul perfect şi chixul imuabil.

Dispariţia violentă a prinţesei Diana a fost o lovitură sub centură
pe care moartea a dat-o umanităţii.

Mi se pare prea mult ca un ziar care intră
cu picioarele în intimitatea vedetelor să-şi facă publicitate
în oglinda acestei morţi celebre.

Nu e nimic de râs.