Să mă țin (rezem) de o promisiune.

Pe 19 septembrie 2007, cititorii mei mă acuzau, pe nedrept, de chelie. Printr-o simplă fotografie demontam toate acuzațiile, dar îmi puneam și o întrebare: va fi sau nu va fi chelie? Și spuneam că, după ultimele previziuni, momentul „zero“ s-ar petrece peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii. Ei, bine, m-am înșelat. Recunosc: am greșit! Cinci ani mai târziu, firul e neclintit și e la fel de viguros ca alte părți ale corpului, dacă mă pot exprima așa, fără să jignesc pe nimeni.

Iată însemnarea de atunci și părul de acum (pentru păr de ultimă oră, scroll down).

„Am fost acuzat pe nedrept de chelie.
Verdict, crimă? Nu! Verdict, păr!


Mai întâi, aud că Alexedi doarme cu mine-n cap noaptea.
Nu îi ţin de cald sub formă de perucă, ci în chip de gând.
Cică a "visat cu blog". Săracu', ce-i mai trebuia încă un coşmar?


Zice el:
"Visul 2. Citesc debutul literar al Dlui Verbiaj, un hibrid intre eseistica si 'Pe drumuri de munte'. Are si multe poze cu calatoriile intreprinse si cu insusi autorul: fata rotunda, deschisa, frunte in expansiune, tuns la maxim 2. Era proaspat iesita de la tipar- lansarea fusese cu cateva ore in urma, deci inainte de vis".


Zic eu: Alex, eu pot debuta cel mult pe un şerveţel când îi scriu numărul meu de telefon unei gagici. Sper.


Atacul mârşav la virilitatea verbiajistică nu încetează.


Pantagruel, la Dede's pe blog:
"Dupa cum se stie, sunt fanul a doua bloguri minunate, dedes si verbiaj.
Ce vreau sa evidentiez este ca… se intrevede de pe acum
condeiul a doi viitori scriitori.


Unul (dedes) - melancolic, influentat de proza ruseasca, cu fraze prelungi,
metafore calde si un ton ceţos, incert, lenes, in relanti,
filtrat prin pieliţa unor pleoape grele de somn.


Altul (verbiaj) - alert, vesel si macabru in acelasi timp, postmodernist din talpi
pana in varful inceputului de chelie… Cu un scris persiflant
(dar mai ales autopersiflant), secondat de o bine ascunsa amaraciune.
Fecund, viu si surprinzator cu fiecare noua propozitie".


Dede's cere lămuriri: "Sa inteleg ca junele Verbiaj a inceput sa-si extinda fruntea?"


Verbiaj oferă lămuriri sub formă de pixeli. Iacătă podoaba! (n.r. păr datat 19 septembrie 2007)

Venele de pe tâmple s-au încordat ca bucile unui jucător care
aşteaptă extragerea 6/49. Stau să plesnească. E de înţeles.


A fost sau n-a fost trădare? Şi tu, Dede's?


Sub păr, chelia face AMR-ul până la clipele de glorie.
După ultimele previziuni, momentul "zero" s-ar petrece
peste 4 ani (de stat peste program), 3 săptămâni şi 2 copii.


Va fi sau nu va fi chelie?


Însemnarea următoare (de scris peste 4 ani).
Titlu: "Cum mi-am petrecut sfârşitul părului?"

Păr datat 22 martie 2012 (foto jos).

Facultatea de admiraţie.

La scurt timp după ce toate posturile de televiziune anunţaseră sfârşitul lumii, m-am înscris la un curs de arta speranţei. Deveniseră foarte la modă, aveau reclame îndeosebi după ora 24.00, când mă simţeam foarte deprimat.

În mica mea nemărginire, de care mă crezusem întotdeauna capabil, făcusem multe lucruri semnificative, dar niciunul care să conteze. Şi mi-am zis că un asemenea curs (ţinut de un profesor care părea destul de convingător, doar avea părul alb), ar putea să mă pună pe drumul cel bun.

După prima oră de curs ne şi gândeam, cei din ultimele bănci, s-o ştergem ostăşeşte. Chiar ne întrebam, de ce ostăşeşte, n-avea nicio logică, dar nu prea mai era timp de explicaţii.

La un moment dat, când şi-a dat seama că plictiseala are toate literele în ordine, profesorul ne-a amintit că au mai rămas doar opt ore din noi (opt ore tandre şi foarte personale, mi-a şoptit o colegă de care nu mă simţeam atras sexual) şi ar fi bine să le folosim cum trebuie.

Ca s-o scurtăm, ne-a pus de pe youtube un lied al lui Mahler, cântat de Magdalena Kozena, femeie după care eu sunt chiar şi acum în limbă, deşi nu vorbesc ceha. De lied nici nu mai vorbim, sunt cu adevărat topit după el.

Pagină de Facebook, na!

verbiaj, adică eu, și-a tras, adică mi-am tras și pagină de Facebook!

Ce dor mi-a fost de textul ăsta!

și, când vii,

să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care sunt iubit, în care nimeni nu a auzit vreodată de bani, în care cărțile zboară ca niște gânduri galbene pe cer, în care muzele adorm goale pe unicorni, în pădurile alea în care toate frunzele vibrează, foșnesc a tine, să-mi aduci viața aia frumoasă în care autobuzele sunt pline cu umbrele desfăcute - unele mai firave, altele umflate, grase, pline de vânt, umezeală și întâmplări îmbrățișate, în timp ce oamenii aleargă prin ploaie, orbecăind de atâta dragoste, da, viața aia în care elefanții sunt niște munți de ciocolată, iar munții sunt din înghețată, sânii sunt de catifea, copiii nu îmbătrânesc, bătrânii nu mor, zâmbetele nu apun, soarele îl purtăm pe degete, poate chiar prin păr dacă ar fi viața pe care mi-ai promis-o, să nu uiți să-mi aduci viața aia în care poezia se administrează intravenos, în care nimfele vor deschide școli de eroism, curvele școli de teatru, hoții academii de astronomie și haiducii săli de fitness, viața aia în care ne vom bea cu toții speranțele din cești fine de china, vom purta peruci împletite de păianjeni sătui, și o să aștept autobuzul cu 105 umbrele să mă ducă prin munții în formă de cozonac, viața aia în care urșii de pluș cresc în grădină și apar după felia rece de pepene din august, în care oboseala are gust de vată de zahăr, sau chiar de ananas, că e mai ușor de făcut, vor veni trenuri pline de ananas pentru stadioane, orașe întregi de oameni obosiți și o să vii să le spui ‘treceți-vă ananasul ăsta peste frunte, domnule, și dumneavoastră, doamnă’ și ei și-l trec și viața are gust de plăcintă cu mere, caldă, cu puțină crustă la marginea tăvii, cu miros de scorțișoară și omăt de zahăr deasupra și când o să mă muști de buză, cum făceai înainte să pleci cu autobuzul cu 22 de umbrele, o să țășnească apă minerală, pe buzele mele o să se așeze bătrânii cu artroză, ah, da’ ce bine vă stă cu mofetele alea atârnate la urechi! vai, mulțumesc pentru compliment, să-mi aduci viața aia în care plecăm trei luni pe an în jurul lumii la vânătoare de furnici, numai noi doi și trilioane de furnici cu suflet alb, sau e atât de mic că nu există? să nu uiți să-mi aduci viața aia frumoasă în care vii, bine?

via pushthebutton.ro
în rest, nici eu nu m-am schimbat prea mult, ceea ce sper să fie, totuși, bine.

Câteva fotografii din Barcelona

oraș în care, cu mândrie, am fost săptămâna trecută.

Doi prieteni dragi

Doi bibani, Dede și Pantacruel, lăsați cu gura căscată de aceeași femeie.

Sunt în concediu

şi, cum n-am plecat încă pe nicăieri, stau acasă, dar şi la cinema, şi văd multe filme. Umplu lacune cu lopata, mulţumită/datorită/din cauza numiţilor cinesseur şi pantacruel. Pe ei îi ştiu, cu ei merg până la capăt.

A mai început un an.

Şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm, din nou, primăvara.

Jurnalul lui Radu Beligan.

Serată mondenă la un amic al unui alt amic. Insistenţa cu care aceste persoane mă invită „să spun ceva“ îmi aminteşte de o replică a lui George Vraca, răzbunând o dată pentru totdeauna breasla socotită mereu „în reprezentaţie“.

Eram împreună la o masă cu lume multă şi Vraca fusese intens solicitat să spună - între două feluri - „ceva“ din „Scrisoarea a III-a“. Un personaj foarte tenace nu-l slăbea, în special, deloc.

- Zău, maestre, fă-ne plăcerea şi recită ceva. Excedat, Vraca îl întreabă:
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră ce meserie aveţi?
- Colonel de artilerie, răspunde cu aplomb convivul.
- Atunci, zău, fă-mi plăcerea şi trage niţel cu tunul...

Radu Beligan - „Luni, marţi, miercuri“, Editura Eminescu, 1978.

Răsfăţ.

O insolubilă plăcere, dacă mai ştim ce este o plăcere
de Radu Cosaşu

Una dintre cele mai voluptuoase plăceri ale fiinţei umane - dintre puţinele care nu pot fi contestate de nimeni, nicăieri, indiferent de sistemul nervos sau de cel social în care trăieşte fiinţa, indiferent de sexul ei, de credinţa religioasă sau politică -, una dintre cele mai intime, mai credincioase şi mai durabile plăceri - acceptată şi respectată ca atare, în cele mai grele condiţii, chiar şi în război, chiar şi în stări de asediu sau de detenţie, pe secetă, în spitale şi, se zice, chiar în iad, una dintre cele mai inofensive, mai benigne şi mai lejere porniri, dar devenind - prin caracterul imperios cu care se impune judecăţii - extrem de presantă, de agresivă, de cuprinzătoare (ca durerea de măsele deodată ostoită, ca nevoia de somn care-şi găseşte imediat un pat şi o pernă, ca visul de a-ţi putea descălţa o pereche de pantofi care te strîng îngrozitor sau te bat violent în vîrf sau îţi încing laba piciorului de-ţi piere pofta mersului), în sfîrşit, una dintre cele mai normale şi mai incandescente bucurii strict personale rămîne aceea de a face duş, vara, pe caniculă, nu foarte rece, dar nici fierbinte, nu unul, dar nici zece, pentru a nu-mi bagateliza plăcerea,
de a-mi potrivi apa din cele două robinete,
de a-i găsi exactul dozaj,
de a mă potrivi sub şuvoi,
de a-l simţi din creştet pînă în tălpi, puternic, vital, sănătos, ca un allegro con brio beethovenian,
de a mă săpuni bine, liniştit, mîndru, dar nu vanitos, optimist, dar nu pînă la a-mi pierde mintea sceptică, liber, dar nu lipsit de gînduri, chemînd de obicei, sub şfichiuirea apei, ultimele probleme insolubile care m-au asaltat,
ca apoi, nerezolvîndu-le, căci de aia le zice şi insolubile, adică imposibil de a se dizolva sau topi în apă, sub duş, să alung - e un fel de a spune... - săpunul de pe corp,
să las apa să curgă pe mine minute întregi, pentru a mă pătrunde ca de un farmec sfînt,
să închid într-un sfîrşit apa şi să ies din cadă,
să mă uit bine dacă nu am făcut lac pe jos - privire realistă, încordată ca la o cădere din paradis în contingent -
şi să simt clipa mozartiană a brizei care te cuprinde după duş, înainte de a te şterge intens cu prosopul.
Atunci am senzaţia - scurtă, foarte scurtă - că sînt pur într-un univers torid în care a avea iluzii e mai important, mai crud şi mai grav decît a le pierde. Îmi consolidez această senzaţie aplecîndu-mă peste chiuvetă şi spălîndu-mi doar pleoapele cu apă rece, încă o dată; e o claritate în plus la care ţin, nu ştiu de ce. După aceea iau tubul de "Dentodent" şi îmi pun pastă pe periuţa de dinţi; de mult îmi place să mă identific şi cu tubul de pastă dentifrică pe care cineva din afara mea îl apasă extrăgînd tot ce are mai bun în el, adică din mine; e replica mea la omul-trestie gînditoare; de ce nu şi un tub de pastă "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? Mai arunc o privire în oglinda băii, aud acel Vivaldi cu care începe fiecare dimineaţă a regizorului din All that jazz şi îmi anunţ - prefăcîndu-mă serios vigilent şi sever, ca bătrînul mustăcios James Finlayson - de cum îi apar prin preajmă Stan şi Bran... -
că viaţa poate reîncepe feerică,
murdară,
parfumată,
barocă, după cum îi este felul.

Din întrebările insolubile sub duşul de ieri-dimineaţă: Prometeu sau trestie gînditoare, omul de ce nu ar fi - între degetele unui necunoscut foarte grijuliu cu higiena matinală - şi un tub "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? E prea minimalizator? Nu e îndeajuns de măreţ? Dimineaţa, în baie, mai ştie cineva, de este inteligent, ce e măreţ?

Dilema veche, nr.130, 20 Iul 2006

plus încă 25 de secunde.



şi sursa.