astăzi, când degetele mele miros a crenvurşti mâncaţi cu mâna
am rămas fără săpun, dragă, fără săpun
apa goală nu funcţionează împotriva mirosului
astăzi dimineaţă s-ar putea să rămâi neiubită, iubito.
The Veils - The Letter
sâmbătă, aprilie 11, 2009
joi, aprilie 09, 2009
Mi-am început excelent viaţa de azi
cu articolul ăsta.
„Necinste, rea-credinţă, lipsă totală de fair play, asta am văzut la acest tânăr care scuipă constant pe regulile morale ale profesiei de jurnalist şi nu numai“.
„Necinste, rea-credinţă, lipsă totală de fair play, asta am văzut la acest tânăr care scuipă constant pe regulile morale ale profesiei de jurnalist şi nu numai“.
miercuri, aprilie 08, 2009
Ea există.
Am intrat în bibliotecă strecurându-mă printre zăbrele. Acolo, eu am aflat că liniştea există, stătea ascunsă într-un colţ, când am intrat.
Am scos aparatul ca s-o imortalizez. Uneori chiar aş fi reuşit, dacă nu m-ar fi sabotat sughiţul unui scaun.
La ieşire, zgomotul m-a primit înapoi, pe un covor roşu special întins pentru mine, ca să nu mă rătăcesc.
Adânc în stradă, ceva mi-a atras atenţia.
Am scos aparatul ca s-o imortalizez. Uneori chiar aş fi reuşit, dacă nu m-ar fi sabotat sughiţul unui scaun.
La ieşire, zgomotul m-a primit înapoi, pe un covor roşu special întins pentru mine, ca să nu mă rătăcesc.
Adânc în stradă, ceva mi-a atras atenţia.
marți, aprilie 07, 2009
Am ajuns şi coş de gunoi.
„Am zis să-ţi dăruiesc un zâmbet, că oricum nu mai aveam ce face cu el. Ştii că-ţi ofer resturile“, mi-a zis un prieten.
Ce ar fi trebuit să-i răspund?
Ce ar fi trebuit să-i răspund?
miercuri, aprilie 01, 2009
Lezioni per le donne. Cum să ţineţi agrafa în gură.
Agrafa din gura ei era renumită, agrafele dintre buzele voastre vor fi, ca şi până acum, anonime.
Monica Bellucci vă învaţă cum să muşcaţi din ele cu graţie, cu discernământ erotic, suav şi năbădăios. O bucăţică de fier pe o bucăţică de limbă, un aur negru în imaginaţia unui bărbat.
marți, martie 31, 2009
Bucureştiul e altfel dimineaţa.
azi dimineaţă, până să plec la serviciu, am filmat cu aparatul foto câteva aspecte din viaţa mea, pe care l-am pus aici, în dublu exemplar: cu o coloană sonoră pe care am găsit-o întâmplător, în timp ce învăţam să meşteresc iutubul
Filmuleţele nu sunt montate prin vreun program, totul e filmat dintr-o singură mână (am filmat cadre de trei secunde, am pus pauză şi am trecut la următorul), prin urmare, vă rog să-mi scuzaţi emoţiile, măi!
şi delicioasa variantă cu sunet original.
UPDATE pentru Dede, domnul cu observaţia blajină şi părintească, preocupat de oralitatea igienei mele.
Filmuleţele nu sunt montate prin vreun program, totul e filmat dintr-o singură mână (am filmat cadre de trei secunde, am pus pauză şi am trecut la următorul), prin urmare, vă rog să-mi scuzaţi emoţiile, măi!
şi delicioasa variantă cu sunet original.
UPDATE pentru Dede, domnul cu observaţia blajină şi părintească, preocupat de oralitatea igienei mele.
luni, martie 30, 2009
Bucureştiul e altfel noaptea.
Bucureştiul de la 22.35 e plin de balele de lumină ale metroului care mă poartă prin tunelul necunoscut.
Bucureştiul de la 22.45 trece pe lângă un cabinet de tautologie, deschis non-stop, într-o latură ingrată a cartierului Sălăjan, se strecoară pe sub un corcoduş înflorit, ca gâsca prin apă, atent să nu-şi păteze graţia lui murdară.
La ora 22.55, Bucureştiul intră în casă şi înghite rapid o pastilă de max grip, tocmai l-a tras curentul pe sub maşini, îl doare o ureche, e umflat în gât, are muci şi dă publish la ora 23.02.
Bucureştiul de la 22.45 trece pe lângă un cabinet de tautologie, deschis non-stop, într-o latură ingrată a cartierului Sălăjan, se strecoară pe sub un corcoduş înflorit, ca gâsca prin apă, atent să nu-şi păteze graţia lui murdară.
La ora 22.55, Bucureştiul intră în casă şi înghite rapid o pastilă de max grip, tocmai l-a tras curentul pe sub maşini, îl doare o ureche, e umflat în gât, are muci şi dă publish la ora 23.02.
Hai să repopulăm planeta! (X)
Descăluşaţi-mă, le zic, din dulap, stând pe ciuci în panica întunericului.
Aşa mi-a venit la gură să spun. Uitasem să vorbesc româneşte. De fapt, după ce am văzut vreo 100.000 de bucureşteni întinşi pe jos, peste tot în oraş, am avut un şoc şi am început să vorbesc chineza. Chineză cu accent oltenesc. Iar când m-am întâlnit prima oară cu fetele şi am început să am impresii, de fapt nu aveam, chiar aşa era. Nu ele grăiau româneşte, eu o rupeam pe chineză bine de tot.
Prin urmare, vorbesc chineza cu chinezoaica şi franţuzoaica, încercând să le îmbârlig ca să-mi dea drumul.
Afară, câinii îşi ling iarăşi străzile lor cunoscute. Bătătorită de limbi, intersecţia Ştefan cel Mare cu Barbu Văcărescu e greu de recunoscut. Răzleţe cioturi umanoide mai amintesc că în urmă cu mulţi ani, acolo s-au certat pe un loc de parcare două doamne grase.
Cât a trecut de la moartea unora? Zece ani.
În dulapul care musteşte de beznă sunt numai urechi, că de ochi nu poate fi vorba. Aud şuşoteli, scaunul care-mi blochează uşile este dat la o parte şi mă trezesc faţă în faţă cu două decolteuri, unul de austeritate şi unul mai acătării. Priveliştea mă înduioşează. N-am mai văzut sâni vii de vreo zece ani.
- Ce faci mă în dulap
- Vă aşteptam
- Ca să ce
- Ca să stăm de vorbă
- Despre ce
- Despre noi
- Care noi
- Noi, voi
- Mă, noi am venit la tine ca să repopulăm planeta
- Cum
- Păi cum se repopulează
- Păi cum se repopulează
Emoţiile mă împiedică să vorbesc cu semne de ortografie şi de punctuaţie. Mă exprim liniar, dandiaconescian, ambiguu, volatil şi preponderent surmenat.
- Măi băiete, tu ştii cum se face amor, măi
- Am văzut la televizor
- Color
- Color, diagonală de 37
- Bine, hai că nu mai avem timp de pierdut, treci la fapte
- Ce fapte
- Fapte
- Păi, deci, cum
- Începi cu chinezoaica
- Aoleu
- Adică
- Am o problemă
- Ce problemă
- Nu-mi plac asiaticele
Un Kalaşnikov scos de sub fusta Dior îmi schimbă imediat convingerea. Trec să pun în practică ceea ce am văzut doar în filme, să fiu actor, în rolul vieţii mele.
Chinezoaica mă aşteaptă rece, fixându-mă cu ochii ei îndoiţi la colţuri. Mă dezbrac. Şi, deşi spusese că nu are simţul umorului, începe să râdă în hohote când mă vede strecurându-mă în pat, timid, în toată splendoarea mea măruntă.
10 secunde mi-a luat să trag câteva gloanţe oarbe şi un foc de avertisment în sus. Eu mă simţisem foarte bine, ea nici nu apucase să se dezbrace.
Eram copil în toată firea acum 10 ani. Aveam 18. Atunci, prima pereche de sâni pe bune mi s-a strecurat în palme şi nu mai voia să plece. Împreună cu ea, la ofertă, mă pricopsisem şi cu promisiunea că voi avea şi restul. A doua zi, însă, se nimerise să fie Apocalipsă.
Iată-l, deci, zece ani mai târziu, pe singurul supravieţuitor de sex masculin încercând să repopuleze planeta. Priviţi acest virgin remarcabil, această labă tristă cu ochi dulci, blajinul nevolnic, salvatorul îndoielnic. De el depinde viitorul omenirii.
istoricul începutului sfârşitului.
Aşa mi-a venit la gură să spun. Uitasem să vorbesc româneşte. De fapt, după ce am văzut vreo 100.000 de bucureşteni întinşi pe jos, peste tot în oraş, am avut un şoc şi am început să vorbesc chineza. Chineză cu accent oltenesc. Iar când m-am întâlnit prima oară cu fetele şi am început să am impresii, de fapt nu aveam, chiar aşa era. Nu ele grăiau româneşte, eu o rupeam pe chineză bine de tot.
Prin urmare, vorbesc chineza cu chinezoaica şi franţuzoaica, încercând să le îmbârlig ca să-mi dea drumul.
Afară, câinii îşi ling iarăşi străzile lor cunoscute. Bătătorită de limbi, intersecţia Ştefan cel Mare cu Barbu Văcărescu e greu de recunoscut. Răzleţe cioturi umanoide mai amintesc că în urmă cu mulţi ani, acolo s-au certat pe un loc de parcare două doamne grase.
Cât a trecut de la moartea unora? Zece ani.
În dulapul care musteşte de beznă sunt numai urechi, că de ochi nu poate fi vorba. Aud şuşoteli, scaunul care-mi blochează uşile este dat la o parte şi mă trezesc faţă în faţă cu două decolteuri, unul de austeritate şi unul mai acătării. Priveliştea mă înduioşează. N-am mai văzut sâni vii de vreo zece ani.
- Ce faci mă în dulap
- Vă aşteptam
- Ca să ce
- Ca să stăm de vorbă
- Despre ce
- Despre noi
- Care noi
- Noi, voi
- Mă, noi am venit la tine ca să repopulăm planeta
- Cum
- Păi cum se repopulează
- Păi cum se repopulează
Emoţiile mă împiedică să vorbesc cu semne de ortografie şi de punctuaţie. Mă exprim liniar, dandiaconescian, ambiguu, volatil şi preponderent surmenat.
- Măi băiete, tu ştii cum se face amor, măi
- Am văzut la televizor
- Color
- Color, diagonală de 37
- Bine, hai că nu mai avem timp de pierdut, treci la fapte
- Ce fapte
- Fapte
- Păi, deci, cum
- Începi cu chinezoaica
- Aoleu
- Adică
- Am o problemă
- Ce problemă
- Nu-mi plac asiaticele
Un Kalaşnikov scos de sub fusta Dior îmi schimbă imediat convingerea. Trec să pun în practică ceea ce am văzut doar în filme, să fiu actor, în rolul vieţii mele.
Chinezoaica mă aşteaptă rece, fixându-mă cu ochii ei îndoiţi la colţuri. Mă dezbrac. Şi, deşi spusese că nu are simţul umorului, începe să râdă în hohote când mă vede strecurându-mă în pat, timid, în toată splendoarea mea măruntă.
10 secunde mi-a luat să trag câteva gloanţe oarbe şi un foc de avertisment în sus. Eu mă simţisem foarte bine, ea nici nu apucase să se dezbrace.
Eram copil în toată firea acum 10 ani. Aveam 18. Atunci, prima pereche de sâni pe bune mi s-a strecurat în palme şi nu mai voia să plece. Împreună cu ea, la ofertă, mă pricopsisem şi cu promisiunea că voi avea şi restul. A doua zi, însă, se nimerise să fie Apocalipsă.
Iată-l, deci, zece ani mai târziu, pe singurul supravieţuitor de sex masculin încercând să repopuleze planeta. Priviţi acest virgin remarcabil, această labă tristă cu ochi dulci, blajinul nevolnic, salvatorul îndoielnic. De el depinde viitorul omenirii.
istoricul începutului sfârşitului.
miercuri, martie 25, 2009
Da, există viaţă şi după Apocalipsă! (IX)
Oraşul acesta diform, cu morţii lui veseli, m-a fascinat gratuit timp de cinci ani. Erau seri în care mâncam chipsuri, cocoţat pe acoperişul Intercontinentalului, ca să văd mai bine cum apusul sângerează peste macarale, peste traficul paralizat, peste lamentabilii oameni bulbucaţi prin bemveuri, prin basculante sau căzuţi sub motorete.
Începusem să iubesc aceşti morţi, aceste stranii fripturi de copane îngheţate, care făceau parte din trecutul meu anost. Pe vremea în care eram un nimeni nu-mi imaginam vreodată că o să cultiv roşii pe terenul lui Dinamo, din Ştefan cel Mare, doar aşa, de poftă.
După cinci ani de solitudine totală, răsesem tot ce era în termenul de valabilitate dintr-un Carrefour din Militari. Devenisem un pic supraponderal, de la semipreparate. Şi uşor nebun. „Un nebun perfect sănătos“ (aveam să scriu în „Memoriile“ nepublicate, la 15 ani după Apocalipsă).
Calculul e simplu: la cinci ani după sughiţul suprem şi nefast al omenirii mă credeam incapabil să salvez lumea, s-o repopulez în vreun fel sau să mă salvez măcar pe mine. Observaţia mea a primit un prim test de credibilitate, peste încă cinci ani.
La 10 ani de la the end of the world as we know it, aflu oarecum stupefiat că există viaţă şi după Apocalipsă.
Adică oameni! Care trăiau bine-mersi la vreo 10.000 de km depărtare. Mai precis două gagici, o chinezoaică şi o franţuzoaică!
Mă trezesc cu ele într-o zi, pe la un şase jumate AM, că-mi aterizează peste roşii, cu un AV-8B Harrier II, avion cu decolare/aterizare pe verticală. Se scutură de praf şi înaintează spre mine, zâmbind acru. În cea mai pură românească posibilă (cu un oarecare accent oltenesc), îmi zic că mă căutau şi ce bine că m-au găsit.
- Cum m-aţi găsit?
- O să-ţi spunem mai încolo.
- Da' ce v-a luat atâta?
- Păi nu ştiam engleză.
- Aaa?
- Nu ne-nţelegeam între noi. Chinezoaica aici de faţă a încercat să înveţe franceza dar i s-a părut prea grea, aşa că a trebuit să învăţ eu chineza.
- Şi ai învăţat-o?
- Da. Mi-a luat cinci ani. Şi apoi, când am reuşit să comunicăm, am căutat un avion şi ne-a mai luat încă vreo cinci ani să învăţăm să-l pilotăm.
- Maaamăă!...
- Aşa am zis şi noi, că nu puteam citi ghidul de utilizare, era în germană. Ne-am catapultat din vreo 200 de avioane până să reuşim să-l stăpânim pe ăsta. Eu eram femeie de serviciu la o şcoală, iar chinezoaica era vânzătoare într-o băcănie.
- Băăi, ce tare! Dar voi cum naiba aţi supravieţuit. Cred că a fost prea tare poanta, de a murit toată lumea de râs.
Franţuzoaica: Păi eu nu am simţul umorului.
Chinezoaica: Nici eu.
Iată-mă, deci, aruncat în faţa noţiunii de „repopulare a planetei“, alături de două fete fără simţul umorului, care mă întreabă ce am de mâncare. Roşii stropite cu kerosen, le zic.
Fantezie: Cină la lumina lumânărilor, priviri galeşe, masaj, şi un desert în trei, sper eu.
Realitate: Roşie muşcată în fugă, eu legat fedeleş şi aruncat într-un portbagaj, dormit cu ele două în cameră, eu într-un dulap, cu un ciorap în gură, ele în pat, îmbrăţişate.
Aud pupături de noapte bună. Gem (eu, din dulap). Ele sforăie.
Urmează o nouă zi. Apocalipsa e pe sfârşite. Sau pe începute. După caz.
background.
Începusem să iubesc aceşti morţi, aceste stranii fripturi de copane îngheţate, care făceau parte din trecutul meu anost. Pe vremea în care eram un nimeni nu-mi imaginam vreodată că o să cultiv roşii pe terenul lui Dinamo, din Ştefan cel Mare, doar aşa, de poftă.
După cinci ani de solitudine totală, răsesem tot ce era în termenul de valabilitate dintr-un Carrefour din Militari. Devenisem un pic supraponderal, de la semipreparate. Şi uşor nebun. „Un nebun perfect sănătos“ (aveam să scriu în „Memoriile“ nepublicate, la 15 ani după Apocalipsă).
Calculul e simplu: la cinci ani după sughiţul suprem şi nefast al omenirii mă credeam incapabil să salvez lumea, s-o repopulez în vreun fel sau să mă salvez măcar pe mine. Observaţia mea a primit un prim test de credibilitate, peste încă cinci ani.
La 10 ani de la the end of the world as we know it, aflu oarecum stupefiat că există viaţă şi după Apocalipsă.
Adică oameni! Care trăiau bine-mersi la vreo 10.000 de km depărtare. Mai precis două gagici, o chinezoaică şi o franţuzoaică!
Mă trezesc cu ele într-o zi, pe la un şase jumate AM, că-mi aterizează peste roşii, cu un AV-8B Harrier II, avion cu decolare/aterizare pe verticală. Se scutură de praf şi înaintează spre mine, zâmbind acru. În cea mai pură românească posibilă (cu un oarecare accent oltenesc), îmi zic că mă căutau şi ce bine că m-au găsit.
- Cum m-aţi găsit?
- O să-ţi spunem mai încolo.
- Da' ce v-a luat atâta?
- Păi nu ştiam engleză.
- Aaa?
- Nu ne-nţelegeam între noi. Chinezoaica aici de faţă a încercat să înveţe franceza dar i s-a părut prea grea, aşa că a trebuit să învăţ eu chineza.
- Şi ai învăţat-o?
- Da. Mi-a luat cinci ani. Şi apoi, când am reuşit să comunicăm, am căutat un avion şi ne-a mai luat încă vreo cinci ani să învăţăm să-l pilotăm.
- Maaamăă!...
- Aşa am zis şi noi, că nu puteam citi ghidul de utilizare, era în germană. Ne-am catapultat din vreo 200 de avioane până să reuşim să-l stăpânim pe ăsta. Eu eram femeie de serviciu la o şcoală, iar chinezoaica era vânzătoare într-o băcănie.
- Băăi, ce tare! Dar voi cum naiba aţi supravieţuit. Cred că a fost prea tare poanta, de a murit toată lumea de râs.
Franţuzoaica: Păi eu nu am simţul umorului.
Chinezoaica: Nici eu.
Iată-mă, deci, aruncat în faţa noţiunii de „repopulare a planetei“, alături de două fete fără simţul umorului, care mă întreabă ce am de mâncare. Roşii stropite cu kerosen, le zic.
Fantezie: Cină la lumina lumânărilor, priviri galeşe, masaj, şi un desert în trei, sper eu.
Realitate: Roşie muşcată în fugă, eu legat fedeleş şi aruncat într-un portbagaj, dormit cu ele două în cameră, eu într-un dulap, cu un ciorap în gură, ele în pat, îmbrăţişate.
Aud pupături de noapte bună. Gem (eu, din dulap). Ele sforăie.
Urmează o nouă zi. Apocalipsa e pe sfârşite. Sau pe începute. După caz.
background.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)