Ce vină aveau ele?

când ai plecat ai luat cu tine toată viaţa aia adevărată, în care îmbrăţişările erau mai valoroase decât aurul, timpul ăla dilatat, în care ne vedeam de zece ori pe zi şi suspinam împreună, unde se duseseră toate astea?

toate sentimentele patetice posibile le-ai luat cu tine şi le-ai înfăşurat într-o batistă aproape virgină, în care ai plâns, îţi aminteşti, doar o dată, şi nu ţi-a plăcut.

când ai fugit s-au stins toate luminile în sălile de cinematograf şi iubirile din ultimul rând au rămas în beznă, când te-ai ascuns s-a topit instantaneu cea mai bună îngheţată din lume, iar în copii au încetat să mai crească libere ca pasărea cerului şi ca muşchiul sălbatic toate nostalgiile.

ai luat cu tine toată viaţa aia frumoasă când ai început să te răsteşti la lucrurile neînsemnate, ce vină aveau ele?

O povestire care nu stă în picioare, dar nici aşezată.

E noapte. Şi, chiar dacă nu cunoaşte foarte bine legea aflată în vigoare, îşi asumă spontan orice risc şi stinge lumina doar cu o singură mână.

Peste visul perfect la care tânjeşte deja potriveşte tacticos toate umbrele păturilor care îl aşteptaseră în patul respectiv. Îşi pune mâinile sub cap şi se ascunde pentru câteva clipe în amintirea zilei pe care tocmai a omorât-o. Adoarme împăcat, convins că mâine ea va învia din nou încă o dată.

Noaptea trece fără evenimente notabile.

Se trezeşte şi îşi dă repede cu nişte emoţie rece peste faţă, ca să-şi revină.

Pleacă la drum, îmbrăcat în fular, în mănuşi, şi în toate celelalte. Ajunge la metrou, unde citeşte peste umărul unei domnişoare de care se îndrăgosteşte instantaneu timp de o staţie „stai lângă mine în sufletul meu şi eu îţi voi scrie în fiecare zi o scrisoare, opt ani de-acum înainte. Îţi promit. Cu acelaşi stilou pe care mi l-ai dăruit ca să prind puteri. Îţi mulţumesc, draga mea. Fără stilou parcă nu mai eram eu, eram doar un străin care îţi strecura printre degete...“.

Nu mai apucă să citească şi se face că nu înţelege, deşi chiar nu a înţeles nimic. Coboară îngândurat la o staţie căreia îi urăşte la perfecţie toate treptele.

Pe stradă îşi ţine foarte strâns la piept toate promisiunile pe care le-a făcut cu câteva zile în urmă. Este foarte egoist, în ceea ce le priveşte.

Ajunge într-un loc în care a mai fost şi în care existenţa i se repetă la milimetru.

Aici, găseşte o îmbrăţişare scăpată de cineva pe jos din greşeală. O bagă repede într-unul dintre buzunarele lui rupte şi cusute cu aţă albă, se duce în lift, se blochează între etaje, o scoate şi se uită la ea. E o îmbrăţişare din 2007, model vechi, cu emoţia la 17%. O ţine la piept până la vreo 9%, după care oboseşte sufleteşte şi decide s-o lase acolo.

Cine poate fi acest străin care bântuie străzile, blogurile şi vieţile sale nenumărate? Indicii: puţinul lui trecut îi prinde din urmă toate amintirile; sforăitul lui are un somn foarte liniştit; în fiecare seară mănâncă trei jumătăţi de portocală şi în general umblă cu foarte multe jumătăţi de măsură asupra lui, riscând în orice clipă să fie arestat.

Puteţi să băgaţi mâna în foc că ar fi chiar el?

Îi mănâncă amintirea cu iaurt, închizând ochii ca în reclame.

Se îndrăgosteşte în fiecare duminică dimineaţă, pe stomacul gol, de aceeaşi femeie.

Iubeşte repede tot ce a mai rămas din ea, bucurându-se de fiecare firimitură căzută lângă pat. Aseară a devorat-o, s-a ospătat din ea, ca întotdeauna. Astăzi, ca în fiecare duminică dimineaţă, adună cu o linguriţă ce mai găseşte pe sub cearceaf - cam o jumătate de linguriţă - şi o amestecă prin iaurtul cu fructe.

Ea doarme râzând, iar el îi dă voie să facă asta.

E multă tăcere în demnitatea lui. E mult abur în ceaiul perfect. E multă dimineaţă în ora 5. Ea se va trezi, ca de obicei, la ora 10.00. El va avea, ca întotdeauna, cinci ore doar pentru el.

Cum e oraşul la ora cinci dimineaţa? Nimeni nu poate şti. Dar ne putem imagina, îşi spune el, privind celelalte ferestre de la fereastră. Şi îşi imaginează.

Se mişcă între baie şi bucătărie cu 100 de metri pe oră şi cu viteza luminii stinsă, ca să n-o deranjeze. Dimineaţa e mai întâi întunecată.

În cele cinci ore pline îşi odihneşte foarte atent aşteptarea. Cu timpul, a devenit foarte politicos.

E 9.59, uite-l cum dă năvală în camera ei, în stilul pe care i-l cunoaştem deja, fără să mişte din loc nici măcar un corpuscul de aer. Îi strecoară pe pernă două croissante cu unt şi o cafea. În 60 de secunde, duminica absolută îşi recâştigă aroma de duminica trecută.

Nu, după cum v-aţi imaginat deja, el nu e un psihopat care umblă aiurea vreo cinci ore prin casă, umplând un text cu o aşteptare aparent studiată. E doar un amărât de criminal în serie (inventatorul crimei perfecte) care îşi omoară somnul în fiecare duminică.





şi cele mai minunate versuri.