Pentru că ziua de azi este incorectă din punct de vedere meteorologic vă invit la o plimbare luminoasă prin Grădina Botanică.
Nu trebuie să daţi nici măcar cei 5 lei pe biletul întreg. Le spuneţi că veniţi din partea mea. Iar ei o să zică: din partea ăluia care a aţipit pe banca verde şi a visat în dungi? Insecta aia care ne-a polenizat cu privirea toată oastea de trandafiri?
Şi voi veţi răspunde: „Da, ăla. Şi acum, lăsaţi-ne să intrăm!"
Nu credea s-o mai audă spunând, după 22 de ani de căsnicie, aceste cuvinte lichide: „Jean, sunt udă!“ Se repezi învârtoşat spre sufragerie şi o găsi îmbibată, plutind printre bibelouri-peşti, mileuri vintage şi amintiri. Se îneca. „Viorica!“ „Jean! Get me out of here!“ mai apucă ea să spună.
Înainte să intre în apă, Jean îşi scoase papucii şi maieul. Viorica îl aştepta cu gândul la o respiraţie gură la gură ca la carte. Îşi aminti, totuşi, că nu aveau cărţi în casă, dar Jean ştia să pupe cu limba. O pupase în urmă cu cinci ani, într-o noapte, la un botez, când o confundase cu alta, dar acum se pare că nu prea era cazul.
În timp ce aştepta să fie salvată, gândul că Jean ar putea s-o sărute salvator mai că o şi plictisi de moarte. Şi totuşi, iubea viaţa, aşa că încercă să facă vreo cinci secunde pluta, până se lovi cu capul de calorifer şi aţipi inertă. Jean îşi dădu seama că n-o mai iubeşte, şi, pe când înota pe deasupra covorului, se gândi să n-o mai găsească, din greşeală, s-o lase acolo şi, la naiba, să-şi refacă viaţa.
Cu toate astea, pentru că lui Jean îi stătea în fire una să zică şi alta să facă, o ajunse din urmă pe sub apă şi o trase spre lustră.
Cam asta s-a întâmplat în ficţiune, care nu e deloc departe de realitate. Chiar am auzit că unii de la 4 s-au trezit inundaţi, nu conform normelor europene, de sus în jos, ci de jos în sus, ca în discurile cu Vasile Tomazian.
Pentru că pe blogul meu fac ce vreau, dau timpul înapoi cu vreo săptămână, până în clipa în care mă văd mergând cu maşina la serviciu, pe bulevardul Chişinău, cartier Pantelimon. Tot atunci îmi atrage atenţia o nălucă de apă. Şi, cum am aparatul foto la mine, trag imediat pe dreapta, traversez în fugă tot bulevardul şi imortalizez chixul apanova.
Rar mi-a fost dat să văd aşa ceva. Adică, ce exagerez aici? Niciodată n-am văzut aşa ceva.
Ofelia se întoarce fierbinte şi îşi şopteşte ceva, eşti o dulce, se apropie de oglinda rece, închide ochii, se sărută, atinge geamul alunecos cu limba, linge aburul, se îndepărtează ameţită şi se priveşte în ochi, se iubeşte, noi două suntem împotriva tuturor, îşi spune, draga mea, noi ştim să pierdem, noi nu ştim să alegem, noi greşim întotdeauna, noi suntem împreună, te iubesc, draga mea, doar pe tine te am, o să fie bine, îţi promit, aşa cum îmi promiteai că o să mă duci până la capătul Universului, eram o copilă, nu ştiam ce vorbesc, şi eu eram o copilă, nu ştiam ce ascult, am fost până la capătul Universului, am ajuns cu o oră mai devreme, cam pe la două şi jumătate şi nu era nimic acolo, decât un hău negru, în care nu ştiu dacă ţi-ar fi plăcut să trăieşti, aşa că, mai bine, stai aici cu mine, o să stau şi o să te ţin de mână, la o adică, da, e tot ce ţi-a mai rămas, dar să nu fim triste, categoric, să fim vesele, cât se poate de acord, n-a fost o idee prea bună asta cu capătul lumii, era singura care mi-a venit atunci, trebuia să-ţi spun ceva, tăcerile erau prea stânjenitoare, iar acum, dragostea mea, în viaţa ta sunt doar eu, ofelia se priveşte în oglindă şi plânge, o sparge cu mâinile goale, 1.000 de ani de ghinion, ofelia şi-a omorât imaginea din oglindă şi a rămas cu adevărat singură, acum poate să se sinucidă în linişte, nu mai e nimeni care s-o convingă că e rău ce face, nu mai e nimeni pe care să creadă.
- Mai poţi? - Mai pot o dată, stai să-mi revin. - Hai că mie mi-a plăcut! - Şi mie mi-a plăcut. - Aş fuma chiar şi o ţigară. - Îţi iau ţigara ca pe un compliment.
- Nu mă aşteptam să fie aşa de bine. - Nici eu. Au trecut câţiva ani de când era atât de bine. - Eram mai tineri, puteam altfel. - Cam câţi ani ar fi de atunci? - Să tot fie. - Oho, cam mulţi!
- Mai ştii când îţi citeam poezii, înainte şi după? - Mai ştiu. - Era frumos. - Da' ce-mi citeai? - Îţi citeam Minulescu şi mă gândeam la George Ţărnea. - Credeam că te gândeşti la mine. - N-aveam cum să mă gândesc la tine, te iubeam, nu-mi mai rămânea timp pentru altceva. - A, da, când îmi ziceai că trec separat prin noi aceleaşi zile. - Nu eram eu în stare să zic aşa ceva, citeam dintr-o carte. - Da, îmi citeai din cărţi gândurile tale.
Dialogul acesta nu a avut loc în realitate, dar nu e timpul pierdut.
rafalele blânde. ale dorului de cafea. se agaţă de sublim. cu o neruşinare voioasă. când stai în pat, bobul prăjit. fiert. şi îndesat în ibric de altcineva. îţi violează. grăbit. somnul.
***
cunosc un tip. care a făcut greşeala. să-şi iubească nevasta. înainte ca ea să-şi bea cafeaua. s-o iubească, să zicem, nu fizic, ci s-o adore. din toate punctele de vedere. mai întâi, a admirat-o din pat. în timp ce ea. îşi îmbrăca. un căscat. prelung. într-o palmă. apoi.
***
„din proprie experienţă îţi spun“. mi-a spus. „nu sta în calea unei femei. care nu şi-a băut cafeaua. dimineaţa. nu încerca. încă. s-o adori. te va refuza. şi mai e ceva. machiată. te va iubi din nou. cu faţa la oglindă. cu mâinile alunecate. în părul ei lung. proaspăt. nehotărât. între nuanţe. te va iubi din nou“.
***
ies iarăşi. în Bucureştiul despre care v-am vorbit. e ceva în el. care mă atrage. astăzi. şi poate numai astăzi. străzile senile au un rost.
***
îl veţi găsi pe străzi. gândind cu gesturi ample. care nu sunt ale lui. le-a împrumutat. de la cineva. dintr-o cafenea. de la un om. care stătea. cu capul în mâini. şi adulmeca. cu privirea. eternitatea. dintr-o ceaşcă.
***
un pian. te bate uşor. pe umărul stâng. şi îţi spune. vino cu mine.
- De băut, aş vrea nimic. - Nu mai avem. - Cum nu mai aveţi, că domnul de lângă mine nu bea nimic. - Vă rugăm să ne scuzaţi, dar s-a terminat, se vinde foarte bine. - Domnişoară, vă bateţi joc de clienţi. Măcar nu-l mai puneţi în meniu! - Iertaţi-ne, este greşeala noastră. - Dar ce gust are? Puteţi să-mi spuneţi, că n-am băut niciodată. - N-are nici un gust. - Aaahhh, cred că e incredibil. Cât de mult mi-aş dori să beau, dar nu face nimic acum, vă iert. Dar nici nu primiţi nimic bacşiş! - A, vă mulţumesc, sunteţi foarte generos.
Epopeea nimicului continuă în episoadele trecute, aici şi aici.
Astăzi împlinesc 30 de ani, tocmai în ziua în care o coincidenţă fericită s-a întâmplat. „Dilema veche“ a scos un număr special, cu tema “30, portretul unei generaţii”. Un cadou nesperat pentru mine. Voi păstra acest exemplar încă vreo 30 de ani, când vor scoate un număr cu tema: “Generaţia 60. Ce au făcut cei din generaţia 30 în fix 30 de ani”. Şi poate mă vor invita să scriu şi eu vreo două rânduri.
Tot astăzi am făcut şi două cadouri spontane şi banale. I-am dat soră-mii ton de ocupat şi am sunat-o înapoi, pentru că am primit 20 de minute cadou de la Orange şi am zis să le folosesc pentru a mi se face complimente.
La Kaufland, în parcare, o doamnă elegantă, la vreo 50 şi de ani se scormonea în portofel ca să-mi dea cei 50 de bani regulamentari şi să-mi preia căruţul. Am uşurat căruciorul de sacoşe şi am îndemnat-o să-l ia pe gratis. „Fac cinste, e ziua mea de naştere“. Foarte încântată, m-a potopit cu o tonă de complimente, mi-a urat „La mulţi ani, sănătate şi altele“. Şi, în timp ce trânteam portiera C4-ului, am auzit-o, pe fundal, adăugând încă ceva: „Şi ce băiat frumos“. Vedeţi, dragilor, cât de mult poţi primi doar cu 50 de bani?
Îmi urez „La mulţi ani“ cu ajutorul lui Joe Dassin, al Dilemei şi al tuturor oamenilor necunoscuţi, cărora le-am cunoscut zâmbetele.
Am întrebat-o şi pe Anca şi aştept să-mi răspundă. La 30 trebuie să-ţi faci vreo revizie, ceva? Să schimbi uleiul, bucşele, cureaua de distribuţie, să faci vreun test psihologic?
UPDATE aky: cum te simţi boierule? Verbiaj: împlinit Verbiaj: şi fără chef de muncă aky: faină alăturare Verbiaj: umor involuntar.
