Prins în zâmbetul unei actriţe.

La festival am apucat să văd cinci filme, trei bune, două rele. Trei bune: "12" de Mihalkov, "I'm Not There", de Todd Haynes şi "The Guitar", de Amy Redford (fata lui Robert Redford). Pe celelate două n-are rost să le menţionez.

Cert este că.
Am locuit într-o mansardă luminoasă, hotel vechi, cu mici fantome bântuinde, de treabă, de altfel, de prin părţile locului. Cred. Pentru că erau momente în care deliram conştient, pentru că aşa mi se părea incitant şi boem, să fiu într-un oraş necunoscut şi să mă răsfăţ cu închipuiri străvezii.

Am încheiat capitolul delirului şi deschid capitolul lucidului, lucrului pe bune, aievea întâmplat.

"The Guitar" era la 10, m-am trezit la opt, am mâncat ou fiert cu şuncă de Praga cu gust de Bucureşti şi mici formule nutritive intitulate brânzoaică şi împletitură de cremă de vanilie în schelet de croissant. Aşadar hrănit am purces la film. Apoi am văzut-o pe Saffron Burrows jucând impecabil o scenă în care străbătea goală puşcă o cameră aşijderea.

Iar mai pe seară, la o petrecere diamantină, pe ritmuri de latino live band, Saffron m-a claustrat pentru 10 secunde în privirea ei. S-a uitat drept şi stâng în ochii mei. Mi-a zâmbit splendid, ca şi cum ar fi fost îndrăgostită de o amintire a unui eu al meu mult mai apetisant. I-am mulţumit zâmbind fâstâcit în româneşte.

Cum e să te aproape amorezezi de o actriţă într-un film şi seara ea să vină la tine cu tot cu arsenalul ei bubuitor de feminin şi să-ţi zâmbească în realitate? Vă zic eu: Převážná!