Suferinţele tânărului Werbiaj.

Am buze second-hand. Amintirea primei perechi
stă falnic lipită de o bordură din Berceni Street.

O insidioasă minge de 15 lei, un picior schimonosit în aer,
o mişcare greşită, un dribling pe smoala topită.

Cerul s-a transformat în pământ şi invers.
Buzele mele dulci au muşcat strident din asfaltul sărat.

Eram în spatele blocului, pe vremea lui Ceauşescu. Îmi amintesc şi acum
cum m-am prăbuşit în arena marilor căderi. Locul nostru de joacă se prelungise
inconştient către intrarea din spate de la Alimentara, acolo unde părinţi cu bunici
în braţe cuceriseră redute de brânză telemea, câştigaseră războaie de ouă în asedii de
tacâmuri.

Da, îmi amintesc şi acum gustul de zoaie şi sânge, mirosul dinţilor polizaţi
în urmele cauciucurilor de Dacie. La intrarea din spate.
Aş fi putut fi actualul Adi Mutu, dar glezna mea neascultătoare a făcut pasul
greşit la offsaid, în afara unei cariere analfabete.

Am zăcut câteva secunde înecat în sânge, privindu-mi dinţii care-şi driblau umbra.
Înecat în râsul echipei de ţânci. Vecinul de la opt (sau de la şapte) m-a luat în braţe şi m-a dus la vecina de la cinci (de ce la cinci şi nu la opt, mă întreb acum, după 20 de ani?). Mi-am ţinut buzele sub robinet, în durerea rece.
Leşinam.

Din tot blocul, doar vecinul de la trei avea maşină, evident o Dacie 1300. Evident, gri.
M-a dus la Urgenţă. Leşinam. Doctorii mi-au trecut suferinţa prin urechile acului.
Nu mai era timp pentru anestezie (sau au vrut să facă economie?). M-au cusut pe viu.
Aţa sârmoasă, părul de la subsuoara asistentei (adevărata anestezie), mâna butucănoasă a doctoriţei cu mustaţă. E tot ce am mai apucat să văd.
Am leşinat.

Au urmat săptămâni de supe sorbite cu paiul, printre dinţii cruţaţi.
Oglinzi ocolite. Coşmaruri cu moroi râzânzi.

Am aflat, mai târziu, că dacă ajungeam mai târziu, puteam să mor.
Hemoragie roşie.
Comunismul mi-a spart buza.