Declaraţie luată de mine mie.

"Am auzit astăzi (ieri n.r.) un cuvânt care mi-a săturat
vocabularul, l-a hrănit, lui fiindu-i foame. Cuvântul cu pricina
era «ecumenic», dar cu referire la oameni, la persoane. Prin definiţie,
acest cuvânt alăturat unui nume dă numelui respectiv valenţe nobile.
În context, cuvântul era enunţat în felul următor: «Dan C. Mihăilescu e
un ecumenic prin excelenţă»" (persoană împăciuitoare, adânc
comunicativă, care ratează ostentativ polemicile inflamate de tip naţionalist-şovin n.tr).

Vreau şi eu să fiu un «ecumenic», dar nu mă lasă baba care-mi tot măreşte
chiria.

Noutăţi din trecut.

Dialog al soţiei mele frumoase şi deştepte cu o doamnă urâtă, bătrână
şi proastă, dar care n-are nicio vină:

- Alo, bună ziua! Mă numesc A.T. şi deţin un salon de frumuseţe
pe Calea Floreasca. Vă rog să-mi spuneţi cât mai durează pana
de curent, ca să ştiu, îi trimit pe clienţi acasă, îi rog să mai aştepte,
le mai fac o cafea?

- Păi de unde să ştiu eu?

- Păi nu sunteţi de la Electrica?

- Ba da, dar nu ştim doamnă, şi noi suntem în beznă aici”.

Voiam să scriu

iubesc

doar cuvântul ăsta, într-o însemnare
fără titlu, dar mi s-a părut o idee prea siropoasă,
aşa că n-am mai scris.

Oricum, acum că tot n-am comis GAFA asta,
aş putea, totuşi, să spun că

iubesc

e unul dintre puţinele cuvinte
care poate folosi la ceva din toată gramatica
limbii române.

Sunt convins că dl George Pruteanu care
mi-a fost profesor şi mi-a dat nota 6
la examen ar fi de acord.

Unii care gândeşte.

Două însemnări care îţi fac creierii să bubuie de plăcere.

"Momente şi schije", Djerzinski.
"Planeta Superstar", Kolonelul.

Ce păţeşti dacă

vorbeşti la telefon în timpul concertului.

Curăţenie în rate.

Foto © Verbiaj.

Fanii serialului "România neterminată" au astăzi parte de încă
un episod previzibil, lipsit de răsturnări de situaţie, după
scenariul ştiut.

Pomul prăvălit lângă staţia de benzină şi metrou Timpuri Noi
a fost, în sfârşit, eliberat din mormântul lui de ciment.
A fost dus undeva, nu se ştie unde.

Dar criminalii au lăsat la locul
faptei amprenta unui dezinteres arborescent,
specific societăţii posttotalitare care ne trăieşte vieţile.

Aventura a început pe 27 iunie. Au trecut 19 de zile
de când copacul prăbuşit trebuia dus la cimitirul de foc.
Aventura continuă.

Parisul trăieşte din sloganul de mai jos.

Foto © Verbiaj.

Asfaltul parizian e plămădit din truisme care contrazic
însăşi esenţa acestui colosal oraş.

Boutique-uri, cafenele, librării, suveniruri cu simbolurile
Franţei, vândute la colţ de stradă de cei mai autentici
indieni şi chinezi pe care i-am văzut vreodată.

Totul e de vânzare, zâmbetul, istoria şi croissantul.

Într-o staţie de metrou mai scria: "Imaginez un metro
sans publicite". Accept metroul cu publicitate, accept
fondurile suplimentare care le pot aduce angajaţilor salarii
mai mari şi din care se poate subvenţiona preţul biletelor.
8 euro călătoria... fără publicitate - 16 euro?

Accept, pentru că există metode eficiente de apărare
împotriva publicităţii agresive: poţi sta cu ochii
înecaţi în paginile unei cărţi; poţi asculta Tori Amos
la iPod.

Cea mai tare invenţie.

Oana îmi dă o leapşa tehnologică.
Să spun eu, cu cuvintele mele, care
e cea mai importantă invenţie din istoria
omenirii.

Şi zic: roata.

Roata lepşei se-nvârteşte la Alex.

România neterminată.

27 iunie. Furtuna a scos un copac din rădăcini. Frunzele
au bolit două zile pe asfalt.



29 iunie. Oameni cu braţe vânjoase au elevat în tractor
crăcile învinse de vânt şi batjocorite de rozătoare.
Dar, n-au uitat nimic?





11 iulie. Pe lângă hoitul adormit s-a făcut curat. Doar trăim într-o
ţară civilizată. Dar măreţul cadavru, debranşat de la
fotosinteză a fost lăsat să putrezească în mormântul lui
urban. Trupul lui n-a fost îngropat sub teiul lui Eminescu,
aşa cum îşi scrisese în testament, ci la un pas de benzinărie,
direct sub soare, pradă rafalelor unui probabil incendiu.



Cu două săptămâni în urmă, borduri megalomane se ridicau
pe trotuarele din Timpuri Noi. De două ori mai înalte decât
cele obişnuite, au fost vopsite ca pe circuitul de formula 1;
să nu se împiedice de ele bătrâne şontoroage care vin de la piaţă
cu bastonul în viteza a doua şi cu gura în viteza a cincea.

Vremurile de restrişte ale patriei noastre
le-au frustrat de vopsea. Sau poate e chiar o formă
de artă această mostră de Românie incompletă.

Foto © Verbiaj.

Apropo de ce e afară.

Investiţi eficient două minute din viaţa voastră,
urmărind această reclamă.

Djerzinski zice că e genială. Eu zic să-l credem.

Paris.

Fericirea şi-a luat câteva zile libere de la serviciu şi ne-a dus
la Paris. Ne-a încleştat mâinile, una în alta şi ne-a pedepsit
să ne iubim prin cafenele cochete. Ne-a alungat pe străduţe
strâmte şi fermecătoare. Ne-a abandonat prin catedrale.
Pur şi simplu n-am avut ce să facem, nu ne-am putut opune.
A trebuit să stăm faţă în faţă cu Dumnezeu.



Duminică dimineaţa. 8.30 AM. 16 grade. Cafeaua noastră
espresso de 2,70 euro, croissante cu gust de unt, măsuţă cu
vedere la şosea. Linişte dulce de Paris.
Străzile sunt tăiate în două de alergători boemi, îmbrăcaţi
în tricouri mulate, aspiratoare de transpiraţie. Două tricouri
din trei sunt accesorizate cu fulare.




Jardin du Luxembourg. Natura are poftă de viaţă.
Statuile respiră aer curat. Pietrişul freamătă sub paşi lenţi.
E iarăşi linişte.



Bere cu tequilla, răcoroasă şi servită cu un zâmbet sincer.
Se lasă cu bacşiş la fel de sincer. Chelneriţele sunt frumoase
şi îţi dau informaţii turistice pe gratis. Te fac să crezi că
vii în fiecare zi acolo, de 20 de ani, neîntrerupt.




Sena, vaporaşe, siluetă dură de oţel. Nu ne lăsăm până
nu le facem cu mâna turiştilor care se plimbă. Obţinem
prima reacţie. O mamă şi un copil îşi asortează braţele în aer,
cu ale noastre.



Sub turnul Eiffel îţi vine să îţi sapi o groapă şi să te întinzi în ea.
Pare un loc bun să mori fericit. Împrejur, toate naţiile pământului
vorbesc limba lenei. Stăm întinşi pe gazonul proaspăt tuns şi visăm.
În faţa noastră, un tip scoate un inel şi îşi cere în căsătorie logodnica.
Ea râde şi îl sărută. Apoi, turnul este eclipsat. Noul ei obiectiv turistic
este, de acum, inelul.



Seara înnobilează restaurantele cu lumini blânde. Fermecător.
Luăm la pas străduţele pitoreşti. Nu ne mai săturăm să-i
privim înăuntru pe francezii care beau vin roşu şi vorbesc tare.
Curând, le devenim tovarăşi de băutură. Îi cerem picoliţei
vin dulce, în engleză. Ne spune că are, râzând cu toată dantura.
Ne aduce cel mai sec şi amar vin franţuzesc care poate exista.
Suntem mulţumiţi. Preţul celei mai frumoase seri de la Paris:
60 euro patru persoane. Ne vom aminti cina asta toujours.



Jardin du Luxembourg, take 2. Multe scaune, multă odihnă.
Plăcerea din haos domneşte la Palat.





Promenadă, tihnă. Zgomotul maşinilor nu mai ajunge printre
copacii coafaţi de stilişti-grădinari.



Din Biserica Ortodoxă Română, sfinţii trag cu ochiul la Parisul
adormit. Străzile le vor aduce oameni care vor vrea să-şi tragă
sufletul pe băncuţele de lângă altar.



Străzile se prăbuşesc sub lumina soarelui. În restaurante,
mâncărurile au ieşit să facă parada modei. Sunt chic chiar
şi atunci când se amestecă prin stomac.



În faţă la Louvre. Patiseriile se umplu de poftele oamenilor,
iar iarba de trupuri obosite. Toată lumea mănâncă. Sandvişurile
sunt vedetele momentului. Apa Evian are gust de apă românească
de la robinet. Izvorul Alb îi dă clasă la orice oră.


Foto © Verbiaj.

Vrăbiuţele astea sunt din România... mari mâncătoare de pâine.
Pentru că au înţeles limba când le-am spus: "Hai la tata să vă
dea baghete franţuzeşti". E plăcut să auzi româneşte
în adâncul aerului cosmopolit.

Salutări de la "Agigea"!

Minivacanţă până marţi, ceea ce vă doresc şi vouă.
Ne reauzimicitim atunci. O să am ce povesti.

Mostră de însemnare specifică:
"De pe meleaguri însorite, bla bla bla".

Scrumiere, paradoxuri şi oximoroane.

Foto © Verbiaj.

Într-o terasă bucureşteană de pe lângă tribunal (zona Unirii),
onoarea, legea şi adevărul sunt făcute scrum.

Natura meseriei de consilier juridic face cinste cu vicii.


Oximoronul de-a fuma, lăsându-te. Am doar varianta
"înainte", nu şi varianta "după".
Depunerile ulterioare au sabotat, probabil, virulenţa
interdicţiei.

Puzzle.

Ironie fără cuvinte. Piese lipsă.
Via.

Chitara, un pian mai mic.

Din nou, fabulos.

Erik Mongrain s-a născut la Montreal, în 1980.
Influenţat de Metallica, Jimi Hendrix, Kurt Cobain
şi Bach a învăţat să cânte singur la chitară,
apoi şi-a compus propriile cântece.

Apoi, a învăţat cum să ne lase mască pe noi,
oamenii obişnuiţi.
Via.