Când se face întuneric într-o mână, în mâna dreaptă sau în mâna stângă, nici nu mai contează, un actor urcă pe un ponton care îi e scenă și joacă în “Iona”, de Marin Sorescu.
Actorul e Lari Giorgescu, spectatorii suntem noi. Scena e Amfiteatrul sub cerul liber de la TNB (sau sub marea liberă, pentru că Lari pare că joacă direct cu marea deasupra).
Actori pe lângă el sunt și doi pești dintr-un acvariu, dar par atât de mulți, pentru că avem o mare bogată, cât de mulți? Foarte mulți, doi, și cu Lari trei, atât de mulți, oricum, mai mulți de o sută, pentru că trei e mai mult decât 100. Mai mulți decât ai număra o viață întreagă? Mai mulți! Mai mulți decât ai număra o moarte întreagă? Mai mulți, mai ales că moartea e lungă.
Iar Lari, deoarece are toate mijloacele la îndemână, doar a făcut o facultate și el (se spune că Lari a fost un om obișnuit înainte să fie actor), doar din cuvinte face repede o bancă de lemn în mijlocul mării. Ești la teatru, dar și în mijlocul mării. E o construcţie grandioasă de stejar geluit, făcută direct în sufletul lui Lari, iar tu intri direct în sufletul lui Lari ca în burta peștelui din “Iona” lui Sorescu.
Pe banca aia de lemn din mijlocul mării, lovită de valuri uriașe de teatru și de spaimă, te așezi tu, spectatorul cu mască, exact ca un pescăruș mai laș, oprit acolo să se odihnească în timpul furtunii.
Acolo, și numai acolo, masca stă și ea și respiră deasupra feței tale, sătulă de tine, și toate măștile tale îi urmează exemplul și fac imediat același lucru, cunoscându-te prea bine, dar și pentru că au și ele nevoie de o pauză, să le înțelegem și pe ele, au și ele demnitatea lor.
Lari va rămâne mereu acolo, îl vei găsi mereu în amintirile tale, în rolul vieții tale de spectator, stând pe o bancă în mijlocul cuvintelor, ca și cum ar sta cu capul în mâini în mijlocul sufletului, după cum bine zice poetul.
Textul de mai sus poate fi citit într-o singură cheie: “Iona”, spectacolul-concert montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Dramaturgilor Români s-a jucat pentru o singură seară pe scena Amfiteatrului de la TNB, în Gala HOP. Spectacolul a fost sofisticat de simplu și de emoționant.
Cândva, într-o vacanță de vară, doi puști de 7-8 ani au sărit peste un gard și s-au cățărat într-un piersic bătrân. I-a alungat repede o coadă de mătură mânuită abil de o vrăjitoare care locuia acolo. Și puștii ăia au luat-o la fugă, peste drumuri prăfuite, și dealuri, și câmpii, de frică să nu fie mâncați de cotoroanță. Când s-au oprit sub un copac, însetați și cu inima în gât, unul dintre ei a băgat mâna în buzunar și a găsit acolo o piersică care i se strecurase miraculos în buzunar. Și când a mușcat din piersica aia, ochii i s-au dilatat și imediat a simțit că parcă a trăit într-o clipă o viață întreagă.
Cam așa a mușcat Lari din textul lui Sorescu. Cu voluptatea copilului care credea că va mânca pentru prima și ultima dată în viață o piersică uriașă și minunat de zemoasă.
Nu-i așa că te întrebi când mai poți vedea vreodată un actor care să devoreze într-un asemenea fel un text, ca și cum ar înfuleca o piersică unică, dulce și cărnoasă? Nu, normal că nu te întrebi.
Dar sufletul de spectator poate duce multe. Și te îndemn și pe tine să duci și această povară. Lari va fi acolo și o va duce împreună cu tine.
