Eu, Mr. Nobody.

Nu ştiu ce voi mai scrie aici şi tocmai asta e frumuseţea patetică dintre mine şi voi.

Am 99 de ani, am blogul de fix 68 de ani şi două zile, am ajuns la însemnarea cu numărul 1 milion opt sute de mii şase sute şaişpe virgulă trei, au fost zile în care am scris neîntrerupt, aruncându-mă pe taste ca un adolescent pe revistele porno obscen înfofolite în ţiplă, ţipând de plăcere când trăiam orgasmul unui joc de cuvinte, scriind poezii pentru femeile care treceau pe sub fereastra mea, adâncindu-mi degetele în visurile lor nescrise, tastele începuseră să aibă ticurile din fantasmele lor, eu însumi am trăit câteva vieţi din pixeli, încercând să fiu un anonim nesingur.

Am fost de faţă atunci când soldatul universal valabil i-a tras un glonţ de cuvinte în cap poetului invizibil risipitor, după ce l-a insultat, l-a scuipat şi i-a spus: „dezminţi de îngheţi apele“, poete.

Am 99 de ani şi încă îi mai citesc pe Woody Allen, Kurt Vonnegut, Eugène Ionesco, Panta, Dede şi Djerzinski în ordine aleatorie, ca să nu se supere. Mulţi dintre cei în viaţă au murit de mult dar încă îşi mai ridică statuie în inima mea, prin însemnările pe care le publică datorită serviciului de postări programate, cu ajutorul căruia ne amăgesc zilnic cu peştii pe care i-au prins, pisicile de care se mângâie şi screenshoturile din propriul dormitor, lucru pentru care le mulţumim.

Îmbrăţişări voite vă acord şi să trăiesc o sută de ani!




P.S. Am ascultat albumul ăsta în 311, pe la 11 noaptea, şi m-am simţit foarte bine, chiar şi fără bilet, după o zi grea.