Nu-i aşa că Matt Berninger e un visător?

Sunt din ce în ce mai convins că solistul de la The National a scris însemnarea de mai jos cu muzica după-amiezei de atunci, că prea îl văd tolănit prin parc în costumul lui bun sau amorţit prin cafenele, cu privirea zvârcolită pe străzi îndepărtate.

Videoclipul ăsta mă trimite cu gândul la un vis mai vechi pe care încep să-l (re)am: mă văd patron de cafenea, în puţini ani de-acum înainte; mă văd pun muzică după capul meu şi tulburând simţurile cu cafele meşteşugite. O să numesc locul acela chiar aşa: „verbiaj.“, iar primii 1.000 dintre voi care vor veni să vadă minunea vor primi reduceri de 120%, adică toată lumea va bea pe săturate şi va primi şi bani de buzunar.

S. m-a întrebat dacă Matt „nu este cel mai bine bărbat“ pe care l-am văzut vreodată. I-am răspuns pe loc, fără să mai stau la discuţii: „În afară de mine, probabil. Sunt convins că abia aşteaptă să dau ortu' popii“.

Muzica după-amiezei de atunci.

Anul trecut, într-o zi de mai, am reuşit performanţa de a tăcea foarte mult, dacă o după-amiază vi se pare foarte mult.

Având o zi liberă de la serviciu am decis să fac o plimbare prin grădina botanică, înarmat cu un aparat foto compact deloc performant (imaginile de mai jos îmi vor da dreptate). După ce am interpretat delirul de trandafiri ca pe un îndemn la frumuseţe, şi m-am simţit la fel de înţelept ca Ricky Fitts din „American Beauty“, am decis că e mai bine să mă îndepărtez cât mai mult de mistica splendorii (concept la fel de periculos ca insolaţia) şi să mă calmez, căutând o umbră cât mai vizibilă.

Am găsit una mai puţin istovită sub un copac; mi-am convins propria umbră să rămână la soare, asigurând-o că n-o să păţească nimic, şi am intrat în spaţiul răcoros respectiv, redevenind singur. M-am lungit cât sunt de scund pe bancă, mi-am pus sacul sub cap şi am început să visez (fără prea multă imaginaţie) tot ce am găsit la îndemână la ora aceea: vântul blând şi cotropitor, sirenele de pe bulevard şi o imensă stare de bine despre care Kevin Spacey spunea, în acelaşi film, că o ai înaintea morţii.

Aceeaşi stare de bine mi se întâmplă ori de câte ori ascult albumul Midlake - The Courage of Others (2010), suită muzicală care mă urcă pe banca din parc şi mă coboară în visul dulce al unei după-amieze liniştite. Cinci texani mă ajută mereu să fiu în centrul evenimentelor, acolo unde poeziile dorm.

Piesa „Core of Nature“, care îmi place mie, o găsiţi pe trilulilu. Cu albumul, vă descurcaţi voi.

filmuleţul meu din parc



şi zâmbetul lichid al lui Kevin Spacey.

Citatul serii.

Woody Allen, acest frate geamăn al lui Kurt Vonnegut, ne oferă fraza la care vom cugeta în seara asta şi pe care am găsit-o în cartea „Apărarea invocă nebunia“, recent apărută la Humanitas, şi cumpărată de mine, gratuit, prin nişte pile de la editură, în plin Bookfest.

„Cine nu va cădea răpus de sabie sau de foamete va fi răpus de ciumă, deci ce sens mai are să te bărbiereşti“?

Uitaţi-vă la mine, cum stau în faţa atâtor delicii posibile şi bucuraţi-vă, pentru că abia am citit câteva pagini şi începutul lecturii este departe de a se fi terminat.

Kent suedez.

O trupă suedeză de rock alternativ mi-a captat atenţia timp de vreo două piese (pe care le şi anexez, ca dovadă). Una are un aer foarte A-Ha-esc, „Ismael“, cealaltă e o versiune agreabilă a unei melodii („Elegy for Dunkirk“) care m-a făcut praf când am văzut „Atonement“ (film devastator la capitolul „coloană sonoră“).

Deci:



apoi,



şi varianta cu nod în gât.



Albumul celor de la Kent se numeşte „En plats i solen“ (2010).

Top 3 piese

în piese de teatru (mai exact în spectacole, dar am zis să fac un joc de cuvinte care nu mi-a ieşit).

În ultimii doi ani am văzut mult teatru bun la Odeonul din Bucureşti, teatrul meu preferat, de altfel. Îmi place să aud muzică pe scenă, să plec cu ea acasă şi să caut tot albumul artistului respectiv (lucru care mi s-a şi întâmplat, de trei ori până acum).

Topul trei începe cu poziţia care dă numele topului, ca să păstrăm suspansul intact. E melodia din finalul spectacolului „Jocul de-a vacanţa (opţiune 9)“, regizat de Radu Afrim la Teatrul Municipal din Baia Mare (venit la un moment dat într-un turneu la Bucureşti).

Pe poziţia a doua staţionează o piesă din „Epopeea lui Ghilgamesh“, spectacolul lui Dragoş Galgoţiu.



Şi pe locul întâi a urcat, aseară, o piesă la fel de fabuloasă ca spectacolul pe care l-a încheiat, „Iadul este amintirea“ (regia Mariana Cămărăşan). Melodia se numeşte „Daylight and the Sun“ şi e pe albumul „The Crying Light“, semnat Antony and the Johnsons.

Cum să pui muzică într-un

(aţi ghicit!) trailer (partea 2).

Mai întâi trailerul,



apoi melodia.




Am avut a crush on Matt Damon, tratată prin vizionarea următoarelor filme: trilogia Bourne, „The Informant“ şi „Invictus“ (acasă în HD), „Green Zone“, la cinema şi cam atât. După respectivele doze m-am adâncit şi mai mult în iubire. Adulaţia mea merge foarte departe. Când joc şah îmi place să-i pronunţ numele.

Cum să pui muzică într-un trailer.

Mai întâi melodia,



apoi trailerul



şi cronica unui norocos care a văzut filmul.

„Inception va fi numit în multe feluri, începând cu «hibrid între James Bond şi The Matrix». Poţi să simţi Blade Runner-ul lui Ridley Scott, dar şi elemente din Memento al lui Nolan sau chiar din The Dark Knight. Dar Inception străluceşte cu o intensitate proprie.

Nolan creează o lume de vis pe care vrea ca noi să o umplem cu propriile noastre secrete. Nu-mi pot imagina un ţel mai nimerit pentru un regizor. Desigur, încrederea în inteligenţa publicului s-ar putea să-l coste pe Nolan la box-office, pentru că suntem atât de obişnuiţi să fim luaţi drept idioţi.

Cum să facem faţă unui film epic la o scară atât de mare, filmat în şase ţări cu un buget de 160 de milioane de dolari, care ne suceşte capul?“, se întreabă cronicarul Rolling Stone. (cinemagia)

Premiera şi la noi, în 30 iulie.

Sibiu.

Am făcut o întindere urâtă la umărul drept (când strănut, îmi vine să mor) şi am luat-o cu mine la Sibiu, la festivalul de teatru, amăgindu-mă că o să-mi treacă.

Sibiul e frumos chiar şi când plouă şi mai ales atunci. Câteodată, ploaia se mai şi opreşte, tocmai atunci când trebuie să traversezi prin bălţi Podul Minciunilor şi cocheta lui existenţă, cu un soare venit de nicăieri, deasupra, lucru care te face să spui, pe loc, „opreşte-te clipă, că prea frumoasă eşti!“.

Replică pe care am auzit-o, în sfârşit, rostită de Ilie Gheorghe în „Faustul“ lui Johann Wolfgang Purcărete. Dacă aş fi profesor, i-aş duce pe studenţii la Actorie s-o vadă pe Ofelia Popii cum îşi vinde sufletul diavolului ca să joace perfect rolul lui Mefisto. Le-aş arăta cum arde de tot pe scenă un actor şi apoi i-aş sfătui să uite orice teorie.

Eugenio Barba, teoreticianul italian care mi-a făcut onoarea de a-mi turna vin în pahar într-un spectacol de-al lui, spune că tragedia noastră este că nu putem rupe normele şi că nu putem uita tot ce am învăţat la şcoală. Am zâmbit, norocos, atunci când a spus asta, amintindu-mi că nu mi-a plăcut niciodată teoria.

Se anunţă zile obişnuite zilele următoare şi o revenire la vechile obiceiuri şi la lupta cu ele.