Fără cap şi fără coadă în două acte.

O umbră de creier amorţit. Un soare de pixeli care răsare peste.
Şi blogul meu îşi reia saltul său necesar elucubrant.

Pretextul nu este decât seara aceasta. Şi în ea, dar şi în irisul meu drept
s-a năclăit subit imaginea imposturii.

O falangă de gunoieri, gata să disloce cu o aruncătură de mătură
dezmăţul gunoaielor de cartier.
Par mobilizaţi până la lacrimi. Ce actori buni! Cât de bine mimează avântul muncitoresc!

Da, această imagine mi-a făcut din nou poftă de scris.
În realitate, comandamentele Mr. Proper se pregătesc să atace bordurile lui Videanu cu curul.
Îi aşteaptă o noapte lungă de stat, pe bani privaţi.

Mă uit la cerul de pe cer. Îi sugerez lui
Dumnezeu să ne ierte că trăim în mizerie şi mă fac imediat nevăzut sub pământ.


(Brainstormingul măturilor. Ora 22.30, zona Primăverii.)

Mizeria de la metrou e redundantă, zâmbetele nu.

Mi se întâmplă o fază care mă genializează instant trăind-o.
La staţia Dristor 1 se urcă o femeie obositor de frumoasă.
Albul ochilor ei e superb.

Asaltul vinovat al sprayului Rexona trimite înspre mine sute de feromoni.
Sunt fără apărare.

Glezna lucidă glisează de-a lungul privirii cu o precizie brutală,
predominant blondă.
Pe la tâmple îmi zboară îngeri cu miros de fornetti. de mere.
Nu mai ştiu ce să fac.

Atentă şi alene, diafana mă ocoleşte. Se aşază pe scaunul rezervat femeilor
cu copii în braţe. Instantaneu, îmi doresc să fiu copil.