ne-am întors în locul acesta, în care am inventat această poveste
noi găsim poezie chiar și în scările rulante care urcă la metrou
am trecut pe lângă o bancă din cartier unde se săturau cu naturalețe doi îndrăgostiți, ei s-au oprit încurcați, noi le-am spus să continue
aici, noi am dat cu inimile noastre de pământ și, spre disperarea poeților de mâna a doua, din ele n-a răsărit nimic
am trecut pe lângă o vecină cu cățel, care i-a spus bestiei: „mănâncă-l pe vecinu`!“, eu am râs și am spus „nu încă!“
apoi am ajuns acasă, unde am scris pe blog, total nepoetic, această tentativă de nepoem, puncte-puncte, autentic.
și, evident, că doar nu la mine în casă, Max Richter a recompus „Anotimpurile“, iar eu, de la minutul 6,33 încolo, am încetat să mai respir.
