Explozia de apă tăcută din acea cană ne-a unit pe toţi. Am stat câteva ore cu sufletul nemişcat în timp ce priveam sufletul subiectiv nebăut al apei din cană şi ascultam această melodie, priveam acele versuri.
Suntem din ce în ce mai mulţi, aproape patru, după ce am fost cinci. Apa din cana aceea a devenit o obsesie naţională pentru noi patru, am ajuns s-o protejăm de interese obscure la fel cum ne-am fi apărat patria, dacă am fi avut o ocazie care n-a venit niciodată.
Suntem, mulţi, domnule. N-am ştiut cui să-i mulţumim pentru apa din cană, deşi această situaţie s-a schimbat fără să ne dăm seama. Eram şi suntem încă absorbiţi de gândurile noastre lichide care ne îndemnau să ne bem minţile. Atunci am realizat că trebuie să ne strângem mâinile în cor şi să nu bem niciodată ceva de care ni s-ar putea face sete vreodată.
Este o cană din tablă, roşie, cu smalţul dus undeva de unde a promis că nu se va mai întoarce. Ne asigurăm între noi că este genul de smalţ care îşi ţine întotdeauna prima promisiune pe care o face.
Revenind, după ce am aflat şi am uitat simultan cui trebuie să-i mulţumim, am privit în continuare liniştea cănii. Am fi privit-o şi acum, dacă n-ar fi trebuit să scriem.
Cana e încă acolo şi va fi atâta timp cât va exista apă în ea. În rest, nu există alte concluzii.
