Iubirea omului invizibil continuă.

Omul invizibil a uitat pentru câteva clipe că există și a rămas blocat în această uitare până când ninsoarea l-a transformat într-un om vizibil de zăpadă.

Mi-era dor de dragostea omului invizibil. Poate și din acest motiv mi-am luat inima nevăzută în dinți și l-am sunat, ca să-mi mai povestească. „O să încerc, dar tăcerea mea volubilă s-ar putea să nu mai producă un text cu o valoare literară la fel de mare“, mi-a spus, oarecum dezamăgit, deși mi-am dat seama că juca teatru, ca întotdeauna. Chiar și când tace, omul invizibil produce literatură de foarte bună calitate.

„Prietene, știi bine că sunt îndrăgostit iremediabil de aceeași femeie, o tipă la vreo 30 și ceva de ani, project manager, sau ceva de genul, într-o mare companie multinațională, dacă pleonastic mi-e permis s-o numesc așa“. I-am dat voie s-o numească după bunul lui plac. N-a fost nevoie să-mi mulțumească.

„E o tipă nici frumoasă, nici urâtă. E elegantă și discretă și câștigă fix 137 de milioane“, a început el. „I-am văzut fluturașul de salariu“, a adăugat prietenul meu invizibil. În fiecare dimineață, omul invizibil deschide mașina tipei, cu cheia de rezervă, și se așază în spate.

Până la birou, îi ascultă disciplinat muzica, un amestec nostalgic de muzică din anii `60-`70. Apoi, o așteaptă să coboare și o vede cum se îndepărtează. De multe ori, doi-trei bodiguarzi mai vigilenți, dintr-ăia care nu se uită la filme subtitrate pe laptopurile lor de serviciu, mai văd pe monitoarele de supraveghere cum se deschide aiurea ușa unei mașini și se închide la fel de singură. E peste puterea lor de înțelegere, iar bodiguarzii se mulțumesc să-și lase puterea de înțelegere exact așa cum au găsit-o.

„Intru cu ea în birou“, continuă amicul, „și fumăm împreună prima țigară, eu poziționându-mă în direcția în care aerul condiționat împinge fumul“. Zâmbesc la telefon, iar invizibilul meu prieten zâmbește și el. 

„Frumoasa corporatistă pune un picior peste celălalt și deschide primul Excel. E un gest cu un potențial de erotism neîmplinit“, îmi explică prietenul, în mintea căruia intuiesc o fantezie destul de bine pusă la punct. „Am și eu toate complexele oamenilor vizibili“, îmi mărturisește, și asta mă duce cu gândul la faptul că omul invizibil nu ar fi foarte bine dotat.

Trece repede peste acest moment stânjenitor și îmi spune la telefon c-o iubește, dar nu știe cum să-i spună. Aveți idee, voi, dragi cititori, cum ar putea să-i spună omul invizibil acestei femei (aici surprinsă într-o ședință) c-o iubește?
















Altele din vieața omului invizibil.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template