Facultatea de admiraţie.

La scurt timp după ce toate posturile de televiziune anunţaseră sfârşitul lumii, m-am înscris la un curs de arta speranţei. Deveniseră foarte la modă, aveau reclame îndeosebi după ora 24.00, când mă simţeam foarte deprimat.

În mica mea nemărginire, de care mă crezusem întotdeauna capabil, făcusem multe lucruri semnificative, dar niciunul care să conteze. Şi mi-am zis că un asemenea curs (ţinut de un profesor care părea destul de convingător, doar avea părul alb), ar putea să mă pună pe drumul cel bun.

După prima oră de curs ne şi gândeam, cei din ultimele bănci, s-o ştergem ostăşeşte. Chiar ne întrebam, de ce ostăşeşte, n-avea nicio logică, dar nu prea mai era timp de explicaţii.

La un moment dat, când şi-a dat seama că plictiseala are toate literele în ordine, profesorul ne-a amintit că au mai rămas doar opt ore din noi (opt ore tandre şi foarte personale, mi-a şoptit o colegă de care nu mă simţeam atras sexual) şi ar fi bine să le folosim cum trebuie.

Ca s-o scurtăm, ne-a pus de pe youtube un lied al lui Mahler, cântat de Magdalena Kozena, femeie după care eu sunt chiar şi acum în limbă, deşi nu vorbesc ceha. De lied nici nu mai vorbim, sunt cu adevărat topit după el.

0 predispoziţii la dialog.:

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template