Un clip la care m-am uitat azi de cinci ori.

Umor vonnegutian.

EA: Cum îndrăzneşti să mă săruţi în felul ăsta?
EL: Voiam doar să aflu cine a mâncat toate macaroanele.

- Chelner, zise ea, ce caută musca asta în supa mea?
- Cred că înoată pe spate, doamnă, i-am răspuns.

- Chelner, continuă ea, văd că am şi o ţeapă în supă.
- Regret, doamnă, i-am dat eu replica, e o greşeală de tipar. Ar trebui să fie o ceapă.

- De ce costă atât de mult smântâna? mă întrebă ea.
- Pentru că vacilor nu le place să se ghemuiască pe sticluţele alea mici.

- Spuneţi-mi, serviţi clătite? se interesă ea.
- Nu sunt în meniul de azi.
- Astă-noapte am visat că mâncam clătite, mi-a spus ea.
- Trebuie să fi fost o senzaţie foarte plăcută.
- Nu, a fost oribil, m-a contrazis ea. Când m-am trezit, îmi dispăruse pătura.

- Mă gândesc să mă apuc de o cură de slăbire, îmi mărturisi Sarah.
- Ştiu cum poţi să pierzi pe loc zece kilograme de grăsime oribilă, i-am spus eu.
- Cum? mă întrebă ea.
- Pune pe cineva să-ţi taie capul.

(şi, ca să se închidă cercul - paranteza mea)

- Ce-ai făcut înainte să devii chelner?
- Curăţam găinaţul din ceasurile cu cuc, i-am răspuns.
- M-am întrebat adesea ce-i chestia aia albă din găinaţ.
- E tot găinaţ, am lămurit-o.

Baroc electronic, tată.

Ólafur Arnalds nu era un om ca oricare altul. Se născuse în 1986, avea cont pe twitter, pagină de myspace, site personal, era islandez. Fără să-şi ascundă timiditatea, el spunea cuvinte mari, în care credea: ceva de genul - ştii ceva, vine sfârşitul lumii dar nu îmi pasă, pentru că ţie îţi stă al naibii de bine în rochia asta. Ólafur Arnalds cântase, cândva, în turneu cu Sigur Rós.

Apoi m-a făcut să spun că la ora actuală nordicii fac cea mai bună muzică. N-am regretat nici până acum ce am spus, deşi trecuseră aproape trei minute de la curajoasa mea afirmaţie.

Combustibil emoţional. Ólafur Arnalds, doamnelor şi domnule.

Un EP free de downloadat (şapte piese), postat gratis de Ólafur, pe pagina lui personală.

Şi două youtuburi pe care le-am văzut, în premieră, la vechiul meu prieten Alex. Primul îţi confiscă de tot privirea, al doilea, preferatul meu, te ia pe sus şi uită să mai dea cu tine de pământ.


Amintiri din redacţia „Dilemei vechi“.

Lucrurile bune nu se termină niciodată. E un adevăr care m-a plesnit cam pe la începutul frazei şi devine din ce în ce mai evident pe măsură ce mă apropii de punct.

„Dacă o rochie îţi vine ca o mănuşă, oare cum îţi vine o mănuşă?“, se întreba o prietenă, acum aproape un an de zile fix.
„Ca o mănuşă“, îi răspundeam, galant.
„Mda. Da-i nedrept pentru rochie. Sau pentru mănuşă?“
Absolut aleatoriu, eu îi răspundeam: „Mai rău e când o bagi pe mânecă“.

Mă îmbăt şi astăzi cu pleonastice amintiri ale trecutului, care îmi fac bine. Trecutul îmi face bine.

Ca o mănuşă mi-au venit de multe ori şi multe gânduri care nu erau ale mele. Le citeam în „Dilema“.

Astăzi, revista împlineşte 17 ani. Am înrămată (pe singurul perete din casă acoperit cu ceva) prima pagină din „Dilema“ - am primit-o cadou atunci când ei au împlinit 14 ani. Nu că aş fi vreun fanatic. Sunt numere pe care doar le răsfoiesc. Câteodată, îl vânam doar pe Leo la 3/14. Din cititor, am ajuns ulterior să şi scriu, de două ori, în paginile revistei.

Am citit „Dilema“ chiar şi când n-o înţelegeam, iar istoria se repetă, de multe ori, şi azi.

Am avut şansa să-i cunosc pe oamenii de la „Dilema“, să stau în aceeaşi bancă cu ei, timp de şase luni, într-o perioadă pe care am ajuns ulterior s-o caracterizez drept cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.

Într-un birou cald, dintr-o vilă din Primăverii, simţeam mirosul înţepător al ironiilor amicale din redacţie şi curenţi de iarbă verde din parcul Bordei de vizavi şi nu-mi mai venea să plec.

Este prima redacţie care m-a primit cu Pâté de foie gras şi vin de Bordeaux, după ce îmi organizasem până atunci stomacul în compartimente de covrigei, grisine, eugenii şi Bake Rolls.

În 1992, mai mulţi oameni s-au aşezat la o masă, ca să găsească un nume pentru revistă. „La un moment dat, domnul Andrei Pleşu a spus: «Suntem în plină dilemă, nu ştim ce nume să alegem!» Şi Radu Cosaşu a replicat: «Păi să-i spunem chiar aşa, «Dilema»", îşi aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef al „Dilemei vechi", într-un ziar de azi.

Am luat masa de Crăciun alături de minunaţii oameni din redacţia „Dilemei“ şi niciodată n-am râs atât de mult, între două muşcături dintr-un şorici şi lingerea botului după o felie de fasole bătută.

Iubindu-l, la desert, pe Pleşu, adoptând o imediată simpatie pentru singurul care îi ţinea piept, Adrian Cioroianu, şi luând notiţe de spontaneitate de la Chivu şi Matei.

Am învăţat să nu-mi fie frică de Magdalena Boiangiu, de Radu Cosaşu şi de ALŞ, nişte mituri care zâmbeau.

Messengeream, ieri, cu Panta despre „Dilema“, pe care n-o ratăm niciodată, şi Panta îmi vorbea foarte frumos despre simbolul Radu Cosaşu.

Peste 100 de ani o să ajungem toţi în Rai şi poate o să ne cunoaştem mai bine. Cu toate că am auzit de la Kurt Vonnegut că în Rai poti să-ţi alegi orice vârstă vrei. Eu i-am spus lui Panta că sper ca Radu Cosaşu să nu aleagă să fie un ţânc de 7 ani şi să-l vedem cât e ziulica de lungă cum aleargă un cerc prin Lipscaniul din Rai.

Panta speră să se împrietenească cu Cosaşul de 30 de ani, ca să vorbească cu el despre filme, despre fotbal şi despre gagici. Deci şanse ar mai fi.

Cine ştie, poate că dorinţele noastre nu sunt atât de nebuneşti, până la urmă.

La mulţi ani, „Dilema veche“!

Şi şi o o dedicaţie caţie foarte foarte specială cială cială...



Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi?




foto © verbiaj.

Începeţi ziua de astăzi ca şi cum aţi avea timp, ca să nu ajungeţi ca alţii.

Vonnegut s-a întors cu mine în metrou, intrăm amândoi cu aceeaşi cartelă şi paznicii nu se prind niciodată. Kurt, îi zic, treci în faţa mea şi împinge bara cu şliţul, şi el se conformează.

Coborâm la 1 Decembrie, ne sprijinim amândoi de un stâlp şi ne hlizim la o carte, Kurt, îi zic, eşti bolnav, poate că ai şi murit între timp, dar sigur nu eşti sănătos. Altfel cum ai fi putut citi, după ce ai scris, povestea asta?

„Dar, zice el, pe Vicuna li s-a terminat timpul. Tragedia planetei consta în faptul că oamenii ei de ştiinţă au descoperit modalităţi de extracţie a timpului din stratul superior al solului, din oceane şi din atmosferă - să-şi încălzească locuinţele şi să-şi alimenteze bărcile cu motor, să-şi fertilizeze recoltele cu el; să-l mănânce; să-şi facă haine din el; şi aşa mai departe.

Mâncau timp la fiecare masă, îşi hrăneau cu el animăluţele de casă, doar ca să demonstreze ce bogaţi şi deştepţi sunt. Lăsau o mulţime de fărâme să putrezească uitate în pubelele care dădeau pe-afară.

«Pe Vicuna», spune judecătorul, «trăiam de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat».

Focurile patriotice aprinse cu timp erau cele mai nefaste, zice el. În copilărie, părinţii îl ridicau în braţe, să uguie şi să gângurească de încântare când milioane de ani din viitor erau aprinşi cu torţa în cinstea zilei de naştere a reginei. Până să împlinească vârsta de cincizeci de ani, rămăseseră doar câteva săptămâni din viitor“.

Închei aici ceva ce s-ar putea transforma în transcrierea unui roman întreg, şi revin la o piesă care mi-a fost amantă la sfârşitul anului trecut şi pe care am uitat s-o strecor în playlist.



Fanfarlo - Finish Line


Ştiu că pe Luiza nu prea a dat-o pe spate „Reservoir“-ul tipilor de la Fanfarlo, dar pe mine nu m-a lăsat deloc rece, sunt nişte piese foarte tari acolo. Mi-ar plăcea să mai scoată şi anul ăsta ceva, la întrecere cu Beirut şi Arcade Fire.

Bine v-am.

N-o să spun deocamdată nimic memorabil la întoarcerea mea. Cu greu mi s-a făcut dor de mine, şi foarte uşor mi-a fost să ezit să revin. Dar se pare că redevin egoist, din moment ce scriu din nou în mare parte gânduri care îmi aparţin. Altruismul intră în ecuaţie atunci când voi le citiţi.

Am scris, aşadar, zeci de pagini albe, nici nu e greu, ar trebui să încercaţi, treaba are efect terapeutic. Sunt foarte uşor de citit după, în diagonală, în braille, în ce vreţi voi.

N-am văzut filme, poate că am ascultat nişte muzică, am citit cărţi până la jumătate şi am luat altele de la capăt. Am terminat anul cu „Viaţa începe vineri“, de Ioana Pârvulescu (şi un autograf delicios) şi l-am început cu „Puşcăriaşul“ lui Vonnegut (din care o să vă asaltez cu nişte fraze, sper). Mă pregătesc psihologic să văd „Viskningar och rop“ al lui Bergman, că tot face Andrei Şerban spectacolul la Cluj după scenariul lui şi, cine ştie, poate chiar o să trag o fugă până acolo.

Încerc să văd multe, să ascult şi mai multe, să spun şi mai puţine.

În 2o10 mi-am propus doar două lucruri:
1. să primesc cadou toate cărţile lui Vonnegut (când îl citesc încep să gândesc ca el şi nu mă simt deloc dezavantajat de chestia asta).
2. să văd, în sfârşit, toate filmele care s-au strâns în calculator.

Aici puteţi downloada muzica pe care am pus-o pe blog în 2009, am strâns-o special pentru voi. Cam 95% tot ce mi-a plăcut de pe albumele din 2009, restul piese mai vechi.

Aşadar, sigur o să ne mai întâlnim pe aici.

P.S. Dacă nu mi-aţi dus dorul, nu vă condamn. Se mai întâmplă.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template