Jurnalul lui Radu Beligan.

Serată mondenă la un amic al unui alt amic. Insistenţa cu care aceste persoane mă invită „să spun ceva“ îmi aminteşte de o replică a lui George Vraca, răzbunând o dată pentru totdeauna breasla socotită mereu „în reprezentaţie“.

Eram împreună la o masă cu lume multă şi Vraca fusese intens solicitat să spună - între două feluri - „ceva“ din „Scrisoarea a III-a“. Un personaj foarte tenace nu-l slăbea, în special, deloc.

- Zău, maestre, fă-ne plăcerea şi recită ceva. Excedat, Vraca îl întreabă:
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră ce meserie aveţi?
- Colonel de artilerie, răspunde cu aplomb convivul.
- Atunci, zău, fă-mi plăcerea şi trage niţel cu tunul...

Radu Beligan - „Luni, marţi, miercuri“, Editura Eminescu, 1978.

Răsfăţ.

O insolubilă plăcere, dacă mai ştim ce este o plăcere
de Radu Cosaşu

Una dintre cele mai voluptuoase plăceri ale fiinţei umane - dintre puţinele care nu pot fi contestate de nimeni, nicăieri, indiferent de sistemul nervos sau de cel social în care trăieşte fiinţa, indiferent de sexul ei, de credinţa religioasă sau politică -, una dintre cele mai intime, mai credincioase şi mai durabile plăceri - acceptată şi respectată ca atare, în cele mai grele condiţii, chiar şi în război, chiar şi în stări de asediu sau de detenţie, pe secetă, în spitale şi, se zice, chiar în iad, una dintre cele mai inofensive, mai benigne şi mai lejere porniri, dar devenind - prin caracterul imperios cu care se impune judecăţii - extrem de presantă, de agresivă, de cuprinzătoare (ca durerea de măsele deodată ostoită, ca nevoia de somn care-şi găseşte imediat un pat şi o pernă, ca visul de a-ţi putea descălţa o pereche de pantofi care te strîng îngrozitor sau te bat violent în vîrf sau îţi încing laba piciorului de-ţi piere pofta mersului), în sfîrşit, una dintre cele mai normale şi mai incandescente bucurii strict personale rămîne aceea de a face duş, vara, pe caniculă, nu foarte rece, dar nici fierbinte, nu unul, dar nici zece, pentru a nu-mi bagateliza plăcerea,
de a-mi potrivi apa din cele două robinete,
de a-i găsi exactul dozaj,
de a mă potrivi sub şuvoi,
de a-l simţi din creştet pînă în tălpi, puternic, vital, sănătos, ca un allegro con brio beethovenian,
de a mă săpuni bine, liniştit, mîndru, dar nu vanitos, optimist, dar nu pînă la a-mi pierde mintea sceptică, liber, dar nu lipsit de gînduri, chemînd de obicei, sub şfichiuirea apei, ultimele probleme insolubile care m-au asaltat,
ca apoi, nerezolvîndu-le, căci de aia le zice şi insolubile, adică imposibil de a se dizolva sau topi în apă, sub duş, să alung - e un fel de a spune... - săpunul de pe corp,
să las apa să curgă pe mine minute întregi, pentru a mă pătrunde ca de un farmec sfînt,
să închid într-un sfîrşit apa şi să ies din cadă,
să mă uit bine dacă nu am făcut lac pe jos - privire realistă, încordată ca la o cădere din paradis în contingent -
şi să simt clipa mozartiană a brizei care te cuprinde după duş, înainte de a te şterge intens cu prosopul.
Atunci am senzaţia - scurtă, foarte scurtă - că sînt pur într-un univers torid în care a avea iluzii e mai important, mai crud şi mai grav decît a le pierde. Îmi consolidez această senzaţie aplecîndu-mă peste chiuvetă şi spălîndu-mi doar pleoapele cu apă rece, încă o dată; e o claritate în plus la care ţin, nu ştiu de ce. După aceea iau tubul de "Dentodent" şi îmi pun pastă pe periuţa de dinţi; de mult îmi place să mă identific şi cu tubul de pastă dentifrică pe care cineva din afara mea îl apasă extrăgînd tot ce are mai bun în el, adică din mine; e replica mea la omul-trestie gînditoare; de ce nu şi un tub de pastă "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? Mai arunc o privire în oglinda băii, aud acel Vivaldi cu care începe fiecare dimineaţă a regizorului din All that jazz şi îmi anunţ - prefăcîndu-mă serios vigilent şi sever, ca bătrînul mustăcios James Finlayson - de cum îi apar prin preajmă Stan şi Bran... -
că viaţa poate reîncepe feerică,
murdară,
parfumată,
barocă, după cum îi este felul.

Din întrebările insolubile sub duşul de ieri-dimineaţă: Prometeu sau trestie gînditoare, omul de ce nu ar fi - între degetele unui necunoscut foarte grijuliu cu higiena matinală - şi un tub "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? E prea minimalizator? Nu e îndeajuns de măreţ? Dimineaţa, în baie, mai ştie cineva, de este inteligent, ce e măreţ?

Dilema veche, nr.130, 20 Iul 2006

plus încă 25 de secunde.



şi sursa.

Buried in Water.

Explozia de apă tăcută din acea cană ne-a unit pe toţi. Am stat câteva ore cu sufletul nemişcat în timp ce priveam sufletul subiectiv nebăut al apei din cană şi ascultam această melodie, priveam acele versuri.

Suntem din ce în ce mai mulţi, aproape patru, după ce am fost cinci. Apa din cana aceea a devenit o obsesie naţională pentru noi patru, am ajuns s-o protejăm de interese obscure la fel cum ne-am fi apărat patria, dacă am fi avut o ocazie care n-a venit niciodată.

Suntem, mulţi, domnule. N-am ştiut cui să-i mulţumim pentru apa din cană, deşi această situaţie s-a schimbat fără să ne dăm seama. Eram şi suntem încă absorbiţi de gândurile noastre lichide care ne îndemnau să ne bem minţile. Atunci am realizat că trebuie să ne strângem mâinile în cor şi să nu bem niciodată ceva de care ni s-ar putea face sete vreodată.

Este o cană din tablă, roşie, cu smalţul dus undeva de unde a promis că nu se va mai întoarce. Ne asigurăm între noi că este genul de smalţ care îşi ţine întotdeauna prima promisiune pe care o face.

Revenind, după ce am aflat şi am uitat simultan cui trebuie să-i mulţumim, am privit în continuare liniştea cănii. Am fi privit-o şi acum, dacă n-ar fi trebuit să scriem.

Cana e încă acolo şi va fi atâta timp cât va exista apă în ea. În rest, nu există alte concluzii.

 
Dead Man's Bones -  Buried in Water

Din punctul meu de vedere, e piesa anului.


Antony & The Johnsons feat. Bjork - Fletta

de pe albumul Swanlights - Antony and the Johnsons, 2010)

dacă nu porneşte trilulilu, link aici şi aici.

(apropo, ce servicii mai bune de music hosting embedabil ar mai fi?)

via Maria.

Am emoţii în timp ce aştept acest film.

Îmi doresc foarte tare să văd „Somewhere“, cel mai recent film al Sofiei Coppola, care tocmai a câştigat Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia.



şi melodia care te plesneşte în secunda 39.

Mi-aţi face un bine dacă v-aţi uita la clipurile astea.



NEWS ALERT!

Pe acest blog m-am obişnuit să-mi fac singur ştirile. Iar ştirea zilei este emoţia complicată din această piesă. Arestaţi următoarele şapte minute din viaţa voastră şi vă asigur că nu vor mai vrea să renunţe la cătuşe.





Sophie Hutchings, la albumul ei de debut, pe care îl găsiţi aici, pare sora mai mică dintr-o familie cu patru fraţi: Nils Frahm, Max Richter şi Ólafur Arnalds.

O întâlnire cu Martin Scorsese.

În „Interview magazine“ am citit un foarte frumos şi spontan interviu pe care Martin Scorsese i l-a luat lui Michael Pitt.

Martin Scorsese: Why don't you tell people a little bit about how you first met me at the Waldorf-Astoria in New York that night to talk about Boardwalk?

Michael Pitt: Well, I was about to move out of my apartment because I was so broke. I'd sort of made a pact with myself that I wouldn't take a job unless it was interesting to me, and I became broke very fast. When I found out I had the meeting with you I realized that I needed something to wear, so I called Armani and begged them to lend me a suit that I would give back to them right afterward. I felt like it was very important for me to be in a suit when I met you. So I put on this really nice suit and got on the subway to go meet you. I had this feeling of, Okay, I look presentable. But I was very nervous. And then when I walked into the Waldorf and was waiting to meet you down in the lobby, maybe five people asked me where the bathroom was because they thought I worked there. [both laugh].



Pe HBO SUA o să înceapă în 19 septembrie serialul „Boardwalk Empire“.

de citit şi interviul Nicole Kidman - Marillon Cotillard, unde Nicole face pe ziarista şi Marillon pe vedeta.

Cvasimilitudini (concept îmbrăţişat).

„Cu cît turma este mai turmă, cu atît păstorul este mai singur. Trebuie ca, din cînd în cînd, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.“ (Gustave Thibon, Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003, p. 233 (via Andrei Pleşu).



Eu, Mr. Nobody.

Nu ştiu ce voi mai scrie aici şi tocmai asta e frumuseţea patetică dintre mine şi voi.

Am 99 de ani, am blogul de fix 68 de ani şi două zile, am ajuns la însemnarea cu numărul 1 milion opt sute de mii şase sute şaişpe virgulă trei, au fost zile în care am scris neîntrerupt, aruncându-mă pe taste ca un adolescent pe revistele porno obscen înfofolite în ţiplă, ţipând de plăcere când trăiam orgasmul unui joc de cuvinte, scriind poezii pentru femeile care treceau pe sub fereastra mea, adâncindu-mi degetele în visurile lor nescrise, tastele începuseră să aibă ticurile din fantasmele lor, eu însumi am trăit câteva vieţi din pixeli, încercând să fiu un anonim nesingur.

Am fost de faţă atunci când soldatul universal valabil i-a tras un glonţ de cuvinte în cap poetului invizibil risipitor, după ce l-a insultat, l-a scuipat şi i-a spus: „dezminţi de îngheţi apele“, poete.

Am 99 de ani şi încă îi mai citesc pe Woody Allen, Kurt Vonnegut, Eugène Ionesco, Panta, Dede şi Djerzinski în ordine aleatorie, ca să nu se supere. Mulţi dintre cei în viaţă au murit de mult dar încă îşi mai ridică statuie în inima mea, prin însemnările pe care le publică datorită serviciului de postări programate, cu ajutorul căruia ne amăgesc zilnic cu peştii pe care i-au prins, pisicile de care se mângâie şi screenshoturile din propriul dormitor, lucru pentru care le mulţumim.

Îmbrăţişări voite vă acord şi să trăiesc o sută de ani!




P.S. Am ascultat albumul ăsta în 311, pe la 11 noaptea, şi m-am simţit foarte bine, chiar şi fără bilet, după o zi grea.

De când n-aţi mai văzut ceva atât de frumos?



click mai întâi pe foto şi aici, pentru bonus.

privirea unor femei îndrăgostite, pe care o mai descoperisem şi aici.

via Editura Art, pe Facebook.

Se ştie el.

Nu-i mulţumesc, nici n-are rost să-i mulţumesc pentru ceva ce i s-a părut foarte firesc. Doar îi spun că voi fi aici pentru mult timp, ca să ştie unde să mă găsească. Oricând. Sunt lucruri care nu se schimbă, cum ar fi, de exemplu, prietenia noastră, atât de specială, minimalistă, aş spune, făcută mai ales din cuvinte care contează.

Pianul de la minutul trei ţi-l dau acasă, prietene, sper să ai unde să-l pui, te priveşte, cadoul nu mi-l mai iau înapoi.



şi dacă piesa v-a stârnit cheful, mai ascultaţi şi aici, primele două sunt de neocolit.

P.S. Da, am primit mailul. Să înceapă toamna, deci. Avem de discutat.

Această melodie are cinci ascultări pe trilulilu.



şi este, evident, din acest film, plin de această muzică.



film recomandat de acest domn.

coloana vertebrală sonoră o găsiţi, timp de zece zile, aici.

P.S. Aştept un mail crucial, de care depinde relansarea acestui blog. Nu vreau să-l grăbesc pe expeditor, are şi aşa multe pe cap, şi mă gândesc că în zilele următoare va fi şi mahmur. Dar vreau doar să-i spun că părerea lui înseamnă lumea pentru mine (am tradus literal şi artistic expresia cu pricina, engleza mea cam la nivelul ăsta se află.)

O consoartă şi un destin.

„Muzica. Gândeşte-te la ea ca la un destin care-ţi bate la uşă“, zice Larry David în Whatever Works (referindu-se la Simfonia a V-a de Beethoven).

Nu vom asculta multpreatocita compoziţie, ci o melodie care nu numai că-ţi bate respectuos la uşă, dar de la un moment dat începe să insiste, începe s-o împingă cu umărul şi sfârşeşte prin a o doborî cu piciorul. Toate astea doar ca să-ţi bage destinul pe gât, cu orice preţ.

Dar, ce destin! Şi de ce l-oi fi refuzat, până atunci? Un destin blond, cu ochi de peşte, ţâţe mici şi picioare nelimitate, care ţi se pot încolăci după umeri, cât ai zice „Gwyneth“.



P.S. Îi mulţumesc domnului Djer că şi-a pus în playlist piesa asta şi mi-a reamintit-o.

Un interviu cu Cristi Puiu.

Cristi Puiu îşi formulează şi reformulează răspunsurile, alege cuvintele ca pe actori, la casting. Uneori se opreşte. Ca şi cum nu ar exista cuvinte pentru orice. Pentru unele lucruri nu există decît imagini.

- Cum ai comenta un egal cu Franţa la fotbal?
- Luciditatea e obligatorie. Cine sîntem noi în fotbal? Dacă dăm timpul înapoi, în anii ‘70, şi ne gîndim cine-am fost în handbalul masculin, pe bune, eram cei mai buni, punct. Ei se raportau la noi. Lucrurile astea se pot întîmpla din nou şi se pot întîmpla în toate domeniile, dar pentru asta trebuie seriozitate, transpiraţie, să nu te-aştepţi să crească într-un an, doi. Adică investeşti şi nu aştepţi nimic. Trebuie să integrăm cît mai just semnificaţia marilor catedrale din Vest.

- Care e această semnificaţie?
- Oamenii care le-au proiectat şi mulţi dintrei cei care au lucrat la ele nu le-au văzut niciodată gata. Ne lipseşte filosofia investiţiei pe termen lung. Noi vrem imediat. O casă din paiantă, se face şi repede. Mă uitam la TV, au dat apele la Dorohoi şi-au rupt o casă. Se vede în secţiune zidul făcut din chirpici. Păi, cum să nu cadă aia? Cred că noi, românii, din povestea cu cei trei purceluşi, sîntem primul purceluş. Pe bune, lucrurile nu sînt făcute să dureze. Şi ce facem noi după aceea? Păi, scriem un poem!

Mai multe, aici.

De bifat.

Andrei Tarkovski's TOP TEN FILMS:

1. Le Journal d'un curé de campagne (Robert Bresson)
2. Winter Light (Ingmar Bergman)
3. Nazarin (Louis Bunuel)
4. Wild Strawberries (Ingmar Bergman)
5. City Lights (Charlie Chaplin)
6. Ugetsu Monogatari (Kenji Mizoguchi)
7. Seven Samurai (Akira Kurosawa)
8. Persona (Ingmar Bergman)
9. Mouchette (Robert Bresson)
10.Woman of the Dunes (Teshigahara)



de aici.

Max Richter versus Ólafur Arnalds versus Vuvuzela.



(album Infra, 2010, download)



(album …And They Have Escaped The Weight Of Darkness, 2010, download)

Kilgore Trout şi Allen Stewart Konigsberg. Sinucideri.

Duminica trecută am fost la ultima reprezentaţie a spectacolului „Ionesco. Cinci piese scurte“, la Odeon, unde am auzit următoarea replică: „Doamnă, indiferenţa dumneavoastră mă sinucide!“.

Cuvântul m-a urmărit, apoi, şi în cărţi. Mai întâi în „Apărarea invocă nebunia“ (Woody Allen).

„Am încercat încă o dată să mă sinucid - de data asta mi-am udat nasul şi l-am băgat în priză. Din nefericire, firele erau întrerupte şi n-am reuşit decât să ricoşez în lada frigorifică. Obsedat în continuare de gândul morţii, sunt mereu pe gânduri. Mă tot întreb dacă există o viaţă de apoi şi, dacă da, vor putea să-mi schimbe o bancnotă de 20?“.

L-am regăsit printre „chicotelile narcisiste“ din „Bun venit printre maimuţe“ (Kurt Vonnegut).

„Şi odată, la un cocteil, a venit la mine o fată drăguţă şi m-a întrebat:
- Cu ce vă mai ocupaţi zilele-astea?
- Mă sinucid cu ţigări, i-am răspuns.
I s-a părut o chestie destul de amuzantă. Mie, nu. Mie mi s-a părut hidos că dispreţuiesc viaţa în aşa hal, încât să sug neîncetat beţigaşele cancerigene“.

Între noi fie vorba, Vonnegut a murit, la 84 de ani, nu pentru că fuma Pall Mall fără filtru, ci pentru că a căzut şi s-a lovit la cap.

DOSAR! BONUS! Alte morţi celebre. RATING!

Într-o altă carte, pe care am devorat-o într-o zi de concediu, în timp ce trăiam bine-mersi, am mai dat şi de alte sinucideri/morţi bizare, la care vă invit să nu cugetăm absolut deloc.

- Tennessee Williams. Deschizând în 25 noiembrie 1983 un tub de medicamente cu dinţii, T.W. a murit sufocat de dop.

- Virginia Woolf. În 28 martie 1941, V.W. şi-a vârât un bolovan în buzunarul mantoului şi s-a scufundat în apele râului Ouse, la vârsta de 59 de ani. Nişte copii au găsit-o după zece zile.

- J.W. Goethe. Contrar a ceea ce se citeşte adesea, ultimele cuvinte ale lui Goethe poate că nu au fost „Mehr Licht“ („Mai multă lumină“). Cum nora sa Ottilie dădea să-şi retragă mâna dintr-a lui, el i-ar fi spus: „Hai, micuţo, mai lasă-mi o clipă scumpa ta lăbuţă“. Ceea ce este foarte diferit.

- Elvis Presley. A declarat că dacă ar exista un mijloc prin care să facă asta, ar relua legătura cu noi după moartea sa. De atunci încoace, nimic.

Mai e faină şi faza cu Nietzsche, care, de la o anumită vârstă începuse să meargă doar drept înainte, fără oprire; între 1899 şi 1900 n-a vorbit deloc, mulţumindu-se doar să-şi privească, euforic, cele două mâini (cu un aer de stupefacţie profundă). În final, când şi-a dat drumul la gură a zis ceva care sună pentru mine ca un îndemn foarte contemporan. „Într-o seară i se oferă o bucată de prăjitură pe care o savurează pe îndelete şi spune: «Iată o carte bună!»“.

Mă duc să mănânc o savarină.

Nu-i aşa că Matt Berninger e un visător?

Sunt din ce în ce mai convins că solistul de la The National a scris însemnarea de mai jos cu muzica după-amiezei de atunci, că prea îl văd tolănit prin parc în costumul lui bun sau amorţit prin cafenele, cu privirea zvârcolită pe străzi îndepărtate.

Videoclipul ăsta mă trimite cu gândul la un vis mai vechi pe care încep să-l (re)am: mă văd patron de cafenea, în puţini ani de-acum înainte; mă văd pun muzică după capul meu şi tulburând simţurile cu cafele meşteşugite. O să numesc locul acela chiar aşa: „verbiaj.“, iar primii 1.000 dintre voi care vor veni să vadă minunea vor primi reduceri de 120%, adică toată lumea va bea pe săturate şi va primi şi bani de buzunar.

S. m-a întrebat dacă Matt „nu este cel mai bine bărbat“ pe care l-am văzut vreodată. I-am răspuns pe loc, fără să mai stau la discuţii: „În afară de mine, probabil. Sunt convins că abia aşteaptă să dau ortu' popii“.

O cronică şi o fotografie.

O fotografie peste care am dat întâmplător mi-a amintit de un text al Magdalenei Boiangiu. Metafora din final îmi răsună în cap ori de câte ori mă gândesc la cronici de teatru bine scrise.

„Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă.

Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului «larg», stimulat de «gândirea» personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere.

Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici“.

Muzica după-amiezei de atunci.

Anul trecut, într-o zi de mai, am reuşit performanţa de a tăcea foarte mult, dacă o după-amiază vi se pare foarte mult.

Având o zi liberă de la serviciu am decis să fac o plimbare prin grădina botanică, înarmat cu un aparat foto compact deloc performant (imaginile de mai jos îmi vor da dreptate). După ce am interpretat delirul de trandafiri ca pe un îndemn la frumuseţe, şi m-am simţit la fel de înţelept ca Ricky Fitts din „American Beauty“, am decis că e mai bine să mă îndepărtez cât mai mult de mistica splendorii (concept la fel de periculos ca insolaţia) şi să mă calmez, căutând o umbră cât mai vizibilă.

Am găsit una mai puţin istovită sub un copac; mi-am convins propria umbră să rămână la soare, asigurând-o că n-o să păţească nimic, şi am intrat în spaţiul răcoros respectiv, redevenind singur. M-am lungit cât sunt de scund pe bancă, mi-am pus sacul sub cap şi am început să visez (fără prea multă imaginaţie) tot ce am găsit la îndemână la ora aceea: vântul blând şi cotropitor, sirenele de pe bulevard şi o imensă stare de bine despre care Kevin Spacey spunea, în acelaşi film, că o ai înaintea morţii.

Aceeaşi stare de bine mi se întâmplă ori de câte ori ascult albumul Midlake - The Courage of Others (2010), suită muzicală care mă urcă pe banca din parc şi mă coboară în visul dulce al unei după-amieze liniştite. Cinci texani mă ajută mereu să fiu în centrul evenimentelor, acolo unde poeziile dorm.


Piesa „Core of Nature“, care îmi place mie, o găsiţi pe trilulilu. Cu albumul, vă descurcaţi voi.

filmuleţul meu din parc



şi zâmbetul lichid al lui Kevin Spacey.

Citatul serii.

Woody Allen, acest frate geamăn al lui Kurt Vonnegut, ne oferă fraza la care vom cugeta în seara asta şi pe care am găsit-o în cartea „Apărarea invocă nebunia“, recent apărută la Humanitas, şi cumpărată de mine, gratuit, prin nişte pile de la editură, în plin Bookfest.

„Cine nu va cădea răpus de sabie sau de foamete va fi răpus de ciumă, deci ce sens mai are să te bărbiereşti“?

Uitaţi-vă la mine, cum stau în faţa atâtor delicii posibile şi bucuraţi-vă, pentru că abia am citit câteva pagini şi începutul lecturii este departe de a se fi terminat.

Kent suedez.

O trupă suedeză de rock alternativ mi-a captat atenţia timp de vreo două piese (pe care le şi anexez, ca dovadă). Una are un aer foarte A-Ha-esc, „Ismael“, cealaltă e o versiune agreabilă a unei melodii („Elegy for Dunkirk“) care m-a făcut praf când am văzut „Atonement“ (film devastator la capitolul „coloană sonoră“).

Deci:



apoi,



şi varianta cu nod în gât.



Albumul celor de la Kent se numeşte „En plats i solen“ (2010).

Top 3 piese

în piese de teatru (mai exact în spectacole, dar am zis să fac un joc de cuvinte care nu mi-a ieşit).

În ultimii doi ani am văzut mult teatru bun la Odeonul din Bucureşti, teatrul meu preferat, de altfel. Îmi place să aud muzică pe scenă, să plec cu ea acasă şi să caut tot albumul artistului respectiv (lucru care mi s-a şi întâmplat, de trei ori până acum).


Topul trei începe cu poziţia care dă numele topului, ca să păstrăm suspansul intact. E melodia din finalul spectacolului „Jocul de-a vacanţa (opţiune 9)“, regizat de Radu Afrim la Teatrul Municipal din Baia Mare (venit la un moment dat într-un turneu la Bucureşti).




Pe poziţia a doua staţionează o piesă din „Epopeea lui Ghilgamesh“, spectacolul lui Dragoş Galgoţiu.



Şi pe locul întâi a urcat, aseară, o piesă la fel de fabuloasă ca spectacolul pe care l-a încheiat, „Iadul este amintirea“ (regia Mariana Cămărăşan). Melodia se numeşte „Daylight and the Sun“ şi e pe albumul „The Crying Light“, semnat Antony and the Johnsons.

Cum să pui muzică într-un

(aţi ghicit!) trailer (partea 2).

Mai întâi trailerul,



apoi melodia.




Am avut a crush on Matt Damon, tratată prin vizionarea următoarelor filme: trilogia Bourne, „The Informant“ şi „Invictus“ (acasă în HD), „Green Zone“, la cinema şi cam atât. După respectivele doze m-am adâncit şi mai mult în iubire. Adulaţia mea merge foarte departe. Când joc şah îmi place să-i pronunţ numele.

Cum să pui muzică într-un trailer.

Mai întâi melodia,



apoi trailerul



şi cronica unui norocos care a văzut filmul.

„Inception va fi numit în multe feluri, începând cu «hibrid între James Bond şi The Matrix». Poţi să simţi Blade Runner-ul lui Ridley Scott, dar şi elemente din Memento al lui Nolan sau chiar din The Dark Knight. Dar Inception străluceşte cu o intensitate proprie.

Nolan creează o lume de vis pe care vrea ca noi să o umplem cu propriile noastre secrete. Nu-mi pot imagina un ţel mai nimerit pentru un regizor. Desigur, încrederea în inteligenţa publicului s-ar putea să-l coste pe Nolan la box-office, pentru că suntem atât de obişnuiţi să fim luaţi drept idioţi.

Cum să facem faţă unui film epic la o scară atât de mare, filmat în şase ţări cu un buget de 160 de milioane de dolari, care ne suceşte capul?“, se întreabă cronicarul Rolling Stone. (cinemagia)

Premiera şi la noi, în 30 iulie.

Sibiu.

Am făcut o întindere urâtă la umărul drept (când strănut, îmi vine să mor) şi am luat-o cu mine la Sibiu, la festivalul de teatru, amăgindu-mă că o să-mi treacă.


Sibiul e frumos chiar şi când plouă şi mai ales atunci. Câteodată, ploaia se mai şi opreşte, tocmai atunci când trebuie să traversezi prin bălţi Podul Minciunilor şi cocheta lui existenţă, cu un soare venit de nicăieri, deasupra, lucru care te face să spui, pe loc, „opreşte-te clipă, că prea frumoasă eşti!“.

Replică pe care am auzit-o, în sfârşit, rostită de Ilie Gheorghe în „Faustul“ lui Johann Wolfgang Purcărete. Dacă aş fi profesor, i-aş duce pe studenţii la Actorie s-o vadă pe Ofelia Popii cum îşi vinde sufletul diavolului ca să joace perfect rolul lui Mefisto. Le-aş arăta cum arde de tot pe scenă un actor şi apoi i-aş sfătui să uite orice teorie.

Eugenio Barba, teoreticianul italian care mi-a făcut onoarea de a-mi turna vin în pahar într-un spectacol de-al lui, spune că tragedia noastră este că nu putem rupe normele şi că nu putem uita tot ce am învăţat la şcoală. Am zâmbit, norocos, atunci când a spus asta, amintindu-mi că nu mi-a plăcut niciodată teoria.

Se anunţă zile obişnuite zilele următoare şi o revenire la vechile obiceiuri şi la lupta cu ele.


Pantornatore.

Giuseppe Ennio Claudiu Pantornatore mi-a făcut un cadou nesperat de frumos, pe faimosul său blog.

Iată-l! Citez:

„o zi din viata maestrului verbiaj“

lui verbiaj,
'happy birthday, mister!'
(cast: monica bellucci, verbiaj, pantacruel, djerzinski, andrei gorzo, dede, alex leo şerban, radu cosaşu i drughi
music by:
harry nilsson & ennio morricone)



Să tot ai asemenea prieteni. Montajul m-a amuzat, m-a emoţionat şi mi-a produs tot felul de stări plăcute care încep cu „m-a“. Mai vreau. Şi o să aştept, disciplinat, chiar şi până la anul, dacă trebuie.

Ge-Loup.

Tu eşti liber.
Încearcă de câte ori treci prin dreptul băii să atingi clanţa.
E importantă atingerea metalului acela.
Oamenii intră murdari, ies curaţi.
Tu atingi şi iei urmele celor purificaţi.
Închide uşa: nu mai introduce pe nimeni în afară de cei patru.
(Iubita ta nu se supără de a fi printre ei, ea e Regina lor)
Luni seară treci pe la Ghiţă (chiar numai pe stradă) înainte de Miron.
Caută să dai scrisoarea lui Grâu.
Adu-ţi pijamaua.
Încearcă să-ţi faci albumul.
Pune ordine în toate.
Nu te mai lăsa necăjit de chestiile dela birou: sunt forme conştiente care acum nu mai au nici o importanţă.
Eşti liber.
Operaţia a luat sfârşit astăzi la ora 6 cu deplin succes.
Mâna mandarinului - asta luase proporţii şi aveai dreptate.
Tu şti[i] acuma că e vorba de
Nu te grăbi.
Lasă iubitei partea ei. -
Nu-ţi mai face probleme pentru că nu mai ai -
Toate îţi stau la îndemână.

Gellu Naum - Inedite, din „Athanor“, Caietele Fundaţiei „Gellu Naum“ 2/2008.

Caietul ăsta a primit sistematic cotoare în gură timp de doi ani, de la un trio mediocru formidabil Leda-Rao-Nemira. L-am scos dintr-o cutie pur şi simplu, cum se întâmplă de obicei.

Tocmai ieri, când a avut loc o coincidenţă.

Mai întâi când am găsit pe LiterNet un interviu mai vechi al Lyggiei Naum în care ea era întrebată „Aţi ştiut de la început că scrie o carte despre dumneavoastră?“ şi ea răspundea: „Nu, nu chiar de la început. El a lucrat la Zenobia vreo patru ani. S-a întîmplat ca eu să aflu cam la un an după ce începuse să scrie la această carte.

Adevărul e că poeziile mi le citea imediat după ce le termina. În general, însă, nu voiam să-l pisez atunci cînd vedeam că scrie ceva şi nu-mi citeşte. Mă gîndeam întotdeauna că orice ar face el nu poate fi decît frumos.

La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam că nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!»“.

Apoi am găsit caietul. Cu poezii inedite şi corespondenţe la fel. Cu un rând al lui Victor Brauner către Gellu Naum, în care spunea despre Franţa: „Aici fiecare e în altă parte“

sau cu o telegramă de la Gherasim Luca

SĂRUTĂRI PENTRU LIT(GIOARA)

EPIGRAMĂ ŞI TELEGRAMĂ

DACĂ AI CITIT VREODATĂ MACBETH HAMLET ŞI FAUST
AFLĂ CĂ MĂ ÎNTORC ÎNAINTE DE ZECE AUGUST

şi tot din caiet am învăţat un cuvânt nou: vazuiarde (în context: comentarii vazuiarde), de la fr. vasouillard - confuz.

În concluzie, lucrurile bune sunt înghesuite undeva?

Că la fel a păţit şi piesa asta, care tot în doi ani a fost văzută doar de vreo 95.000 de ori.


Cu muzica pe moarte călcând.

Strelnikov mă întreabă pe ce melodie aş vrea să-mi dau duhul. Nu îmi ascund intenţiile, îmi doresc o moarte rapidă, pe una de maximum 3 minute jumate. În acelaşi timp, mă îndulceşte un pic şi gândul să mor pe un album întreg (orice album Tori Amos se califică).

Până la urmă, cred că o să aleg calea de mijloc şi o piesă cu videoclip cu tot.



Leapşa merge mai departe la Georgia.

Un dor de care mi-am adus aminte.



Gogoşi pentru urechile flămânde.

Bărbatul se insinuă lângă masă, ţinându-şi foamea de mână ca pe o fetiţă de trei ani.

- Mai aveţi nevoie de dragostea asta?
- Nu, poţi s-o iei.
- Mulţumesc.

Bărbatul se aplecă în farfurie şi începu să radă inegal toate resturile de dragoste. Înmuie un copănel de dragoste în sosul de usturoi şi îl duse la gură. Era atât de bun!

În timp ce mesteca, se gândea la toţi oamenii ăştia care stau prin fastfuduri ca nişte manechine în vitrine, care muşcă un pic din dragostea aia unsuroasă, aruncă ciozvârta la întâmplare în farfurie şi se scobesc apoi între dinţi, fără să se gândească la eternitatea de mâine.

Ce oameni! Câtă risipă! îşi zise el, scobindu-se între dinţi cu limba lui tristă.

Copănelul meu de dragoste a fost, în ultima vreme, piesa asta.


Dureri transformate în lungmetraje.

Vulturii umblă cu dureri sfâşietoare în ciocurile lor lungi şi le mai scapă din când în când, după ce le-au plimbat prin cer ca pe nişte plicuri nedeschise. Durerile sfâşietoare cad de la înălţimi ameţitoare, alunecă pe gâturile unor trecători obişnuiţi, iar aceştia le înghit din greşeală ca pe nişte râme şi merg mai departe.

Nimeni nu ştie ce consecinţe au asemenea gesturi scăpate de sub control ale vulturilor, dar, la un moment dat, un domn şi-a luat teama în dinţi şi a mers pe filiera acestor (să le zicem) dureri (să le zicem) sfâşietoare.

Cu orgoliul sfâşiat de incompetenţă, acest domn a ratat câteva filiere, până să ajungă la cea despre care vom vorbi.

Când oamenii dorm, şi nu mai sunt atenţi. Reformulez: când oamenii dorm, şi nu mai sunt atenţi.

Visele lor recrutează dureri pentru o planetă inexistentă. Nimeni n-a fost acolo, dar toată lumea vorbeşte planeta de bine. Pentru că această planetă aleatorie se pare că are un efect benefic asupra tuturor suferinţelor trimise în exil, din moment ce le transformă cât ai zice „lungmetraj“ în filme de Oscar, din care puteţi viziona bucăţi aici. Iar eseul îl şi puteţi descărca, desigur.

Probabil fără nicio legătură cu rândurile de mai sus, am pus şi o melodie, rugându-vă să ascultaţi împreună cu mine partea mea preferată, de la minutul 3.22 până la minutul 4.00.



Efterklang/Album Magic Chairs, 2010.

Ce vină aveau ele?

când ai plecat ai luat cu tine toată viaţa aia adevărată, în care îmbrăţişările erau mai valoroase decât aurul, timpul ăla dilatat, în care ne vedeam de zece ori pe zi şi suspinam împreună, unde se duseseră toate astea?

toate sentimentele patetice posibile le-ai luat cu tine şi le-ai înfăşurat într-o batistă aproape virgină, în care ai plâns, îţi aminteşti, doar o dată, şi nu ţi-a plăcut.

când ai fugit s-au stins toate luminile în sălile de cinematograf şi iubirile din ultimul rând au rămas în beznă, când te-ai ascuns s-a topit instantaneu cea mai bună îngheţată din lume, iar în copii au încetat să mai crească libere ca pasărea cerului şi ca muşchiul sălbatic toate nostalgiile.

ai luat cu tine toată viaţa aia frumoasă când ai început să te răsteşti la lucrurile neînsemnate, ce vină aveau ele?



O povestire care nu stă în picioare, dar nici aşezată.

E noapte. Şi, chiar dacă nu cunoaşte foarte bine legea aflată în vigoare, îşi asumă spontan orice risc şi stinge lumina doar cu o singură mână.

Peste visul perfect la care tânjeşte deja potriveşte tacticos toate umbrele păturilor care îl aşteptaseră în patul respectiv. Îşi pune mâinile sub cap şi se ascunde pentru câteva clipe în amintirea zilei pe care tocmai a omorât-o. Adoarme împăcat, convins că mâine ea va învia din nou încă o dată.

Noaptea trece fără evenimente notabile.

Se trezeşte şi îşi dă repede cu nişte emoţie rece peste faţă, ca să-şi revină.

Pleacă la drum, îmbrăcat în fular, în mănuşi, şi în toate celelalte. Ajunge la metrou, unde citeşte peste umărul unei domnişoare de care se îndrăgosteşte instantaneu timp de o staţie „stai lângă mine în sufletul meu şi eu îţi voi scrie în fiecare zi o scrisoare, opt ani de-acum înainte. Îţi promit. Cu acelaşi stilou pe care mi l-ai dăruit ca să prind puteri. Îţi mulţumesc, draga mea. Fără stilou parcă nu mai eram eu, eram doar un străin care îţi strecura printre degete...“.

Nu mai apucă să citească şi se face că nu înţelege, deşi chiar nu a înţeles nimic. Coboară îngândurat la o staţie căreia îi urăşte la perfecţie toate treptele.

Pe stradă îşi ţine foarte strâns la piept toate promisiunile pe care le-a făcut cu câteva zile în urmă. Este foarte egoist, în ceea ce le priveşte.

Ajunge într-un loc în care a mai fost şi în care existenţa i se repetă la milimetru.

Aici, găseşte o îmbrăţişare scăpată de cineva pe jos din greşeală. O bagă repede într-unul dintre buzunarele lui rupte şi cusute cu aţă albă, se duce în lift, se blochează între etaje, o scoate şi se uită la ea. E o îmbrăţişare din 2007, model vechi, cu emoţia la 17%. O ţine la piept până la vreo 9%, după care oboseşte sufleteşte şi decide s-o lase acolo.

Cine poate fi acest străin care bântuie străzile, blogurile şi vieţile sale nenumărate? Indicii: puţinul lui trecut îi prinde din urmă toate amintirile; sforăitul lui are un somn foarte liniştit; în fiecare seară mănâncă trei jumătăţi de portocală şi în general umblă cu foarte multe jumătăţi de măsură asupra lui, riscând în orice clipă să fie arestat.

Puteţi să băgaţi mâna în foc că ar fi chiar el?

Îi mănâncă amintirea cu iaurt, închizând ochii ca în reclame.

Se îndrăgosteşte în fiecare duminică dimineaţă, pe stomacul gol, de aceeaşi femeie.

Iubeşte repede tot ce a mai rămas din ea, bucurându-se de fiecare firimitură căzută lângă pat. Aseară a devorat-o, s-a ospătat din ea, ca întotdeauna. Astăzi, ca în fiecare duminică dimineaţă, adună cu o linguriţă ce mai găseşte pe sub cearceaf - cam o jumătate de linguriţă - şi o amestecă prin iaurtul cu fructe.

Ea doarme râzând, iar el îi dă voie să facă asta.

E multă tăcere în demnitatea lui. E mult abur în ceaiul perfect. E multă dimineaţă în ora 5. Ea se va trezi, ca de obicei, la ora 10.00. El va avea, ca întotdeauna, cinci ore doar pentru el.

Cum e oraşul la ora cinci dimineaţa? Nimeni nu poate şti. Dar ne putem imagina, îşi spune el, privind celelalte ferestre de la fereastră. Şi îşi imaginează.

Se mişcă între baie şi bucătărie cu 100 de metri pe oră şi cu viteza luminii stinsă, ca să n-o deranjeze. Dimineaţa e mai întâi întunecată.

În cele cinci ore pline îşi odihneşte foarte atent aşteptarea. Cu timpul, a devenit foarte politicos.

E 9.59, uite-l cum dă năvală în camera ei, în stilul pe care i-l cunoaştem deja, fără să mişte din loc nici măcar un corpuscul de aer. Îi strecoară pe pernă două croissante cu unt şi o cafea. În 60 de secunde, duminica absolută îşi recâştigă aroma de duminica trecută.

Nu, după cum v-aţi imaginat deja, el nu e un psihopat care umblă aiurea vreo cinci ore prin casă, umplând un text cu o aşteptare aparent studiată. E doar un amărât de criminal în serie (inventatorul crimei perfecte) care îşi omoară somnul în fiecare duminică.





şi cele mai minunate versuri.

Un clip la care m-am uitat azi de cinci ori.

Umor vonnegutian.

EA: Cum îndrăzneşti să mă săruţi în felul ăsta?
EL: Voiam doar să aflu cine a mâncat toate macaroanele.

- Chelner, zise ea, ce caută musca asta în supa mea?
- Cred că înoată pe spate, doamnă, i-am răspuns.

- Chelner, continuă ea, văd că am şi o ţeapă în supă.
- Regret, doamnă, i-am dat eu replica, e o greşeală de tipar. Ar trebui să fie o ceapă.

- De ce costă atât de mult smântâna? mă întrebă ea.
- Pentru că vacilor nu le place să se ghemuiască pe sticluţele alea mici.

- Spuneţi-mi, serviţi clătite? se interesă ea.
- Nu sunt în meniul de azi.
- Astă-noapte am visat că mâncam clătite, mi-a spus ea.
- Trebuie să fi fost o senzaţie foarte plăcută.
- Nu, a fost oribil, m-a contrazis ea. Când m-am trezit, îmi dispăruse pătura.

- Mă gândesc să mă apuc de o cură de slăbire, îmi mărturisi Sarah.
- Ştiu cum poţi să pierzi pe loc zece kilograme de grăsime oribilă, i-am spus eu.
- Cum? mă întrebă ea.
- Pune pe cineva să-ţi taie capul.

(şi, ca să se închidă cercul - paranteza mea)

- Ce-ai făcut înainte să devii chelner?
- Curăţam găinaţul din ceasurile cu cuc, i-am răspuns.
- M-am întrebat adesea ce-i chestia aia albă din găinaţ.
- E tot găinaţ, am lămurit-o.

Baroc electronic, tată.

Ólafur Arnalds nu era un om ca oricare altul. Se născuse în 1986, avea cont pe twitter, pagină de myspace, site personal, era islandez. Fără să-şi ascundă timiditatea, el spunea cuvinte mari, în care credea: ceva de genul - ştii ceva, vine sfârşitul lumii dar nu îmi pasă, pentru că ţie îţi stă al naibii de bine în rochia asta. Ólafur Arnalds cântase, cândva, în turneu cu Sigur Rós.

Apoi m-a făcut să spun că la ora actuală nordicii fac cea mai bună muzică. N-am regretat nici până acum ce am spus, deşi trecuseră aproape trei minute de la curajoasa mea afirmaţie.

Combustibil emoţional. Ólafur Arnalds, doamnelor şi domnule.

Un EP free de downloadat (şapte piese), postat gratis de Ólafur, pe pagina lui personală.

Şi două youtuburi pe care le-am văzut, în premieră, la vechiul meu prieten Alex. Primul îţi confiscă de tot privirea, al doilea, preferatul meu, te ia pe sus şi uită să mai dea cu tine de pământ.


Amintiri din redacţia „Dilemei vechi“.

Lucrurile bune nu se termină niciodată. E un adevăr care m-a plesnit cam pe la începutul frazei şi devine din ce în ce mai evident pe măsură ce mă apropii de punct.

„Dacă o rochie îţi vine ca o mănuşă, oare cum îţi vine o mănuşă?“, se întreba o prietenă, acum aproape un an de zile fix.
„Ca o mănuşă“, îi răspundeam, galant.
„Mda. Da-i nedrept pentru rochie. Sau pentru mănuşă?“
Absolut aleatoriu, eu îi răspundeam: „Mai rău e când o bagi pe mânecă“.

Mă îmbăt şi astăzi cu pleonastice amintiri ale trecutului, care îmi fac bine. Trecutul îmi face bine.

Ca o mănuşă mi-au venit de multe ori şi multe gânduri care nu erau ale mele. Le citeam în „Dilema“.

Astăzi, revista împlineşte 17 ani. Am înrămată (pe singurul perete din casă acoperit cu ceva) prima pagină din „Dilema“ - am primit-o cadou atunci când ei au împlinit 14 ani. Nu că aş fi vreun fanatic. Sunt numere pe care doar le răsfoiesc. Câteodată, îl vânam doar pe Leo la 3/14. Din cititor, am ajuns ulterior să şi scriu, de două ori, în paginile revistei.

Am citit „Dilema“ chiar şi când n-o înţelegeam, iar istoria se repetă, de multe ori, şi azi.

Am avut şansa să-i cunosc pe oamenii de la „Dilema“, să stau în aceeaşi bancă cu ei, timp de şase luni, într-o perioadă pe care am ajuns ulterior s-o caracterizez drept cea mai frumoasă perioadă din cariera mea.

Într-un birou cald, dintr-o vilă din Primăverii, simţeam mirosul înţepător al ironiilor amicale din redacţie şi curenţi de iarbă verde din parcul Bordei de vizavi şi nu-mi mai venea să plec.

Este prima redacţie care m-a primit cu Pâté de foie gras şi vin de Bordeaux, după ce îmi organizasem până atunci stomacul în compartimente de covrigei, grisine, eugenii şi Bake Rolls.

În 1992, mai mulţi oameni s-au aşezat la o masă, ca să găsească un nume pentru revistă. „La un moment dat, domnul Andrei Pleşu a spus: «Suntem în plină dilemă, nu ştim ce nume să alegem!» Şi Radu Cosaşu a replicat: «Păi să-i spunem chiar aşa, «Dilema»", îşi aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef al „Dilemei vechi", într-un ziar de azi.

Am luat masa de Crăciun alături de minunaţii oameni din redacţia „Dilemei“ şi niciodată n-am râs atât de mult, între două muşcături dintr-un şorici şi lingerea botului după o felie de fasole bătută.

Iubindu-l, la desert, pe Pleşu, adoptând o imediată simpatie pentru singurul care îi ţinea piept, Adrian Cioroianu, şi luând notiţe de spontaneitate de la Chivu şi Matei.

Am învăţat să nu-mi fie frică de Magdalena Boiangiu, de Radu Cosaşu şi de ALŞ, nişte mituri care zâmbeau.

Messengeream, ieri, cu Panta despre „Dilema“, pe care n-o ratăm niciodată, şi Panta îmi vorbea foarte frumos despre simbolul Radu Cosaşu.

Peste 100 de ani o să ajungem toţi în Rai şi poate o să ne cunoaştem mai bine. Cu toate că am auzit de la Kurt Vonnegut că în Rai poti să-ţi alegi orice vârstă vrei. Eu i-am spus lui Panta că sper ca Radu Cosaşu să nu aleagă să fie un ţânc de 7 ani şi să-l vedem cât e ziulica de lungă cum aleargă un cerc prin Lipscaniul din Rai.

Panta speră să se împrietenească cu Cosaşul de 30 de ani, ca să vorbească cu el despre filme, despre fotbal şi despre gagici. Deci şanse ar mai fi.

Cine ştie, poate că dorinţele noastre nu sunt atât de nebuneşti, până la urmă.

La mulţi ani, „Dilema veche“!

Şi şi o o dedicaţie caţie foarte foarte specială cială cială...



Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi?




foto © verbiaj.

Începeţi ziua de astăzi ca şi cum aţi avea timp, ca să nu ajungeţi ca alţii.

Vonnegut s-a întors cu mine în metrou, intrăm amândoi cu aceeaşi cartelă şi paznicii nu se prind niciodată. Kurt, îi zic, treci în faţa mea şi împinge bara cu şliţul, şi el se conformează.

Coborâm la 1 Decembrie, ne sprijinim amândoi de un stâlp şi ne hlizim la o carte, Kurt, îi zic, eşti bolnav, poate că ai şi murit între timp, dar sigur nu eşti sănătos. Altfel cum ai fi putut citi, după ce ai scris, povestea asta?

„Dar, zice el, pe Vicuna li s-a terminat timpul. Tragedia planetei consta în faptul că oamenii ei de ştiinţă au descoperit modalităţi de extracţie a timpului din stratul superior al solului, din oceane şi din atmosferă - să-şi încălzească locuinţele şi să-şi alimenteze bărcile cu motor, să-şi fertilizeze recoltele cu el; să-l mănânce; să-şi facă haine din el; şi aşa mai departe.

Mâncau timp la fiecare masă, îşi hrăneau cu el animăluţele de casă, doar ca să demonstreze ce bogaţi şi deştepţi sunt. Lăsau o mulţime de fărâme să putrezească uitate în pubelele care dădeau pe-afară.

«Pe Vicuna», spune judecătorul, «trăiam de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat».

Focurile patriotice aprinse cu timp erau cele mai nefaste, zice el. În copilărie, părinţii îl ridicau în braţe, să uguie şi să gângurească de încântare când milioane de ani din viitor erau aprinşi cu torţa în cinstea zilei de naştere a reginei. Până să împlinească vârsta de cincizeci de ani, rămăseseră doar câteva săptămâni din viitor“.

Închei aici ceva ce s-ar putea transforma în transcrierea unui roman întreg, şi revin la o piesă care mi-a fost amantă la sfârşitul anului trecut şi pe care am uitat s-o strecor în playlist.



Fanfarlo - Finish Line


Ştiu că pe Luiza nu prea a dat-o pe spate „Reservoir“-ul tipilor de la Fanfarlo, dar pe mine nu m-a lăsat deloc rece, sunt nişte piese foarte tari acolo. Mi-ar plăcea să mai scoată şi anul ăsta ceva, la întrecere cu Beirut şi Arcade Fire.

Bine v-am.

N-o să spun deocamdată nimic memorabil la întoarcerea mea. Cu greu mi s-a făcut dor de mine, şi foarte uşor mi-a fost să ezit să revin. Dar se pare că redevin egoist, din moment ce scriu din nou în mare parte gânduri care îmi aparţin. Altruismul intră în ecuaţie atunci când voi le citiţi.

Am scris, aşadar, zeci de pagini albe, nici nu e greu, ar trebui să încercaţi, treaba are efect terapeutic. Sunt foarte uşor de citit după, în diagonală, în braille, în ce vreţi voi.

N-am văzut filme, poate că am ascultat nişte muzică, am citit cărţi până la jumătate şi am luat altele de la capăt. Am terminat anul cu „Viaţa începe vineri“, de Ioana Pârvulescu (şi un autograf delicios) şi l-am început cu „Puşcăriaşul“ lui Vonnegut (din care o să vă asaltez cu nişte fraze, sper). Mă pregătesc psihologic să văd „Viskningar och rop“ al lui Bergman, că tot face Andrei Şerban spectacolul la Cluj după scenariul lui şi, cine ştie, poate chiar o să trag o fugă până acolo.

Încerc să văd multe, să ascult şi mai multe, să spun şi mai puţine.

În 2o10 mi-am propus doar două lucruri:
1. să primesc cadou toate cărţile lui Vonnegut (când îl citesc încep să gândesc ca el şi nu mă simt deloc dezavantajat de chestia asta).
2. să văd, în sfârşit, toate filmele care s-au strâns în calculator.

Aici puteţi downloada muzica pe care am pus-o pe blog în 2009, am strâns-o special pentru voi. Cam 95% tot ce mi-a plăcut de pe albumele din 2009, restul piese mai vechi.

Aşadar, sigur o să ne mai întâlnim pe aici.

P.S. Dacă nu mi-aţi dus dorul, nu vă condamn. Se mai întâmplă.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template