Pagini bune de literatură.

Sunt cărţi care te cuceresc greu. Mi s-a întâmplat, recent, cu „Maestrul din Petersburg“ al lui Coetzee şi acum cu „Fugi, Rabbit“, al lui John Updike. M-am opintit amiabil vreo 90 de pagini, găsind doar câteva pasaje satisfăcătoare. Dar următoarele 60 de chestii albe pe care le pui una peste alta când le citeşti au fost o desfătare.

„Aşezată pe pat, cu dexteritatea unei pisici cu labe moi, cu pernuţe, se extrage dintr-un păienjeniş de elastic, mătase şi pânză. (...) Vârându-şi mâna sub ceafa ei fierbinte, adăpostită, o ridică şi-i trage furoul peste cap; alunecă uşor, cu uşurinţa unui lichid. (...) Îi sărută umerii. În locurile unde pielea e mai albă, e şi mai răcoroasă“.

* * *

„Cineva moare. În această vastă întindere de cărămidă, cineva moare. Gândul îi vine de niciunde: o simplă chestiune de procentaj: un oarecare, dintr-o casă oarecare de pe una dintre străzile astea, dacă nu în minutul ăsta, atunci în minutul următor, moare; şi inima unui trandafir ofilit, moleşit, se găseşte aici, în acest uriaş piept de piatră.

Îşi plimbă privirile, căutând să descopere locul; poate o să izbutească să vadă sufletul mâncat de cancer al unui bătrân înălţându-se prin aerul albastru, ca o maimuţă pe o coardă“.

Şi o descoperire recentă, o trupă americană, formată în 2009, care are un album de debut admirabil.



Ramona Falls - Melectric

N-am avut încotro şi i-am dat dreptate.

Woody Allen mi-a spus într-o seară că e în continuare discutabil dacă pedeapsa cu moartea acţionează preventiv, deşi studiile demonstrează că şansele unui criminal de a comite o infracţiune scad cu aproape sută la sută după execuţie.

Preludiul unui sărut.

de Woody Allen.

„Înţelegerea era să aduc trufa la camera 1600 de la hotelul Waldorf unde, mi-a spus April, flirtând pe faţă, mă va aştepta ceva în culoarea pielii, croit special pentru ea de Dumnezeu“.

şi aici aveţi un minunat playlist, cu un link de download valabil zece zile. Enjoy!

vă mulţumesc că aţi acceptat jocul.

este acceptată în prelungiri Umma, cu o piesă ca un tort de sub o cireaşă.
şi pentru anadana am ales eu o melodie pe care am descoperit-o la aky.

Călător într-un cartier paralel.

Într-o realitate paralelă în care am avut privilegiul să trăiesc pentru câteva ore, toate lucrurile păreau aranjate în cea mai bună ordine.

Pentru că trebuia să ajung la un amic, să-i dau o datorie, am luat metroul de la Costin Georgian până la Unirii. Staţiile curgeau nu pe sub pământul reavăn, ci direct prin mijlocul oceanului.

Se întâmpla ca din când în când, grupuri dezorganizate de delfini fără bilet să te însoţească două-trei staţii. Se autotintitulau „tatifere“ şi aveau o îndrăzneală foarte contagioasă. Plăcerea lor supremă era să te întrebe cu un chicot politicos dacă cobori la prima. Aşteptau febril răspunsul încă vreo două-trei staţii şi apoi te părăseau la fel de amabil. În realitatea paralelă din care am muşcat o binemeritată felie nu era deloc dureros să fii părăsit.

Când am ajuns la suprafaţă m-am întâlnit cu amicul despre care vă vorbeam. Tocmai se teleportase din Hong Kong, unde participase la o şedinţă de spiritism şi karaoke. Am intrat în primul local şi am mâncat pe gratis un delicios tort de brânză.

Era o concurenţă colosală între restaurante. Foste top-modele se retrăseseră în glorie la bucătărie la frumoasa vârstă de 30 de ani şi încercau să te coopteze la maratoane de ciorbă, bingo şi taclale. Te hrăneau pe veresie, doar ca să aibă cu cine schimba o vorbă (vorba vine... o vorbă...).

Prietenul respectiv, să-i spunem la întâmplare „Pantacruel“, nu mi-a mai luat banii. Chiar el a încercat să mă convingă, nu fără folos, că era un cartier global în care nu aveai nevoie de aşa ceva. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Merele, ziarele cu toate paginile albe în care nu scria nimic, îmbrăţişările şi partidele de şah cu bătrâni experimentaţi erau absolut gratuite.

Inima avea o bătaie foarte dulce în lumea paralelă despre care v-am vorbit.



Muse - Resistance

Sondaj pentru cititoarele acestui blog.

E toamnă, încă nu de-a binelea, dar în curând va fi şi fără legătură cu asta te întreb pe ce melodie ţi-ar plăcea să fii sărutată?

Pune-ţi inima la contribuţie şi răspunde chiar şi cu un nume fictiv care să-l ascundă pe celălalt fictiv. Nu te jena, poate să iasă ceva frumos.

Toate răspunsurile vor primi în dar, pe e-mail, playlistul final.

Uite, de exemplu, cineva a avut curajul să spună că i-ar fi plăcut să închidă ochii şi să întredeschidă buzele pe muzica lui Cohen. („Sărutul nu mi-a plăcut. Dar mi-a plăcut glasul“.)

Sondajul se încheie duminică, 20 septembrie, într-o seară.

PS. Mult succes la băieţi!

PS2 (tot cu premiu). Cine credeţi că e în fotografie?

Ce face toamna dintr-un leagăn.

înainte şi după ploaia alb-negru.





pragmatismul leagănelor a amorţit
e duminică
oamenii stau cuibăriţi în gândurile lor
dimineaţa a muşcat din restul zilei ca dintr-un măr otrăvit.

(virilitatea lui pierdută).

Notă (să nu uit).

verbiaj către mine: „Fă în fiecare zi ceva de care să fii mândru“.



Muse - Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)

Tarantino necenzurat, despre

colaborarea cu Securitatea, înjurături de mamă, răzbunare distractivă şi Kill Bill.

Respect, cu întârziere, promisiunea făcută aici.




Traducerea şi adaptarea: verbiaj.

În viitor, oamenii îşi vor nota ideile peste tot.

În viitor, oamenii vor avea mesele pline de fructe imaginare
Vor muşca din fantomele merelor
Halele marilor întreprinderi vor mirosi a guacamole
Agricultura ipotetică va prospera
Burţile pline de iluzii uscate vor fi fericite
Opriţi-vă, domnule, să vă tatuez în cerul gurii un poem cu gust de banane
Fă-mi o ciorbă de fasole şi de vise, mamaie, ca să-mi aduc aminte de copilărie.

O poezie de interviu.

pantacruel: Ai debutat cu un poem în engleză, într-o revistă americană. Sună mai mult decât cool!:) Asta acum 33 de ani... Despre ce poezie era vorba, mai ţii minte câteva versuri?

alş: Se chema Green Lemon şi începea aşa: First, lemon was green. Adînc, nu? Dar revista era superprestigioasă - în acelaşi număr erau publicate poeme de Borges, ca să-ţi faci o idee...

restul, aici.

aky & verbiaj vs. Hannibal Lecter.

Săptămâna viitoare, o bere autumnală sau un must, ceva?
It's a must! Mă bucură toamna.
Mă bucură începutul ăsta de toamnă, trecerea înspre ea, e frumoasă, acum.
Exact. Nu a doua parte a ei.
Lumina miroase altfel.
Miroase a...
A poveşti spuse din ochi.
A gutui deocheate.
Descântate, mai bine... Miroase a împăcare. De ce florile de toamnă explodează în culori, dar nu mai au miros?
Miros, dar esti tu prea răcită.
Mi-am amintit de tine şi Mihalkov: „O femeie îi spune unui bărbat: când sunt cu tine, ştiu adevărul“. Frumos, frumoase vremuri.
Da, fraza asta poţi s-o spui şi ca pe o minciună, că tot frumoasă e.

Un străin care asistase la discuţia noastră fără să spună nimic dar care ne devorase fin cu privirea, s-a ridicat dintr-o penumbră pe care n-o observasem şi a zis:

I do wish we could chat longer, but...



Hannibal Lecter - The Silence of the Lambs

That's goddamn right.



Red (Morgan Freeman) - The Shawshank Redemption

O zi obişnuită.

Într-un faimos ambuteiaj dat chiar şi la televizor, un şofer şi o motociclistă s-au sărutat spontan timp de vreo douăzeci de semafoare roşii. Ea şi-a scos casca, el a coborât uşor geamul. Restul îl ştiţi.

şi un tranzistor din Radio Nostalgia



Jon Secada - Just Another Day
.

Cum se plouă.

Ploua cu partide de şah în care se dădea mat la întâmplare sau cu degete născute cu zeci de ani în urmă.

În verdele terenurilor de tenis din competiţiile la modă, jucătorii întindeau feţe de masă în carouri şi prânzeau sub norii înmiresmaţi. Arbitrii adormiţi sub umbrele lăsau totul baltă şi plecau să vadă meciurile la televizor.

Jucătorii albi mâncau stridii cu unt şi tarhon şi supă de creveţi cu lapte de cocos şi un ardei iute până îi durea burta şi deveneau prieteni.

Ce faci
Bine
Hai să mâncăm
Hai să bem
Hai să jucăm un joc mai greu decât tenisul deşi nu există aşa ceva
Hai să jucăm, dar ce
Muşcă din strugurele ăsta şi vei afla
Gata. Hai să ne dăm sufletul nostru din cauciuc peste fileu şi să vedem unde pică.
De acord. O să servesc tare ca să văd cât de puternic ai reverul.
Şi dacă reuşim să-l jucăm, facem toate demersurile ca să-l transformăm în sport olimpic.



Mulţumesc pentru video, Zenobia.
Durată: 1.48.

Nimfele vor deschide școli de eroism.

Pentru următorul text trebuie să înghiţi toată respiraţia pe care o ai prin casă, ca şi cum ai înghiţi o felie de portocală; poţi să împrumuţi o gură de aer chiar şi de la vecini, ca şi cum ai cere două linguri de făină; poţi să ceri un credit la bancă pe cinci ani ca să te mai înrobeşti cu o răsuflare; sau să-i faci respiraţie gură la gură unui aspirator, ca să-ţi umpli bine plămânii cu cel mai curat şi eficient praf din câte s-au inventat.

Şi când te-ai umflat bine de tot încât simţi că plesneşti de nerăbdare poţi citi, în sfârşit, ceea ce ţi-este dat să citeşti într-o oarecare zi de marţi.

Just push the button.

Radio Nostalgia.

Că tot m-au podidit nostalgiile, inaugurez o nouă rubrică muzicală, cu piesele anilor '80-'90 care vouă poate că nu vă vor spune nimic, dar pentru mine au însemnat ceva la vremea respectivă, nici eu nu mai ştiu ce.

Nu o să fie un top, ci piese alese la întâmplare (în principiu, din acea perioadă, dar dacă mă lasă baltă expertiza muzicală şi fac erori de încadrare nu mă judecaţi prea aspru).

Intenţionez să fac mai multe modificări pe blog, o să fie rubrici noi, concursuri, o să mai schimb textele fixe sau chiar template-ul cu totul. Toamna e generoasă.

Prima piesă din lungul şi promiţătorul playlist Radio Nostalgia este



Army Of Lovers - My Army Of Lovers.

Acum 13 ani.

Sentimentul deplinei libertăţi l-am avut pe la 17 ani, într-o gară dintr-un orăşel imund, după ce doi naşi soioşi, transpiraţi şi fără credinţă m-au jumulit de bani ca pe o găină opărită.

Tăvălit pe o băncuţă lăsată liberă intenţionat de localnici citeam „Xenocid“, de Orson Scott Card şi visam la o navă spaţială care să mă ducă până la Osica Mică.

Năduşeam voios în umbra plină a soarelui de vizavi şi cercetam formele zambile ale studentelor venite în vacanţe. Aveam bani doar de „rată“; şi apoi pe jos câţiva kilometri, prin ţărână şi închipuiri de căldură.

Nu puteam spera la ocazie, la o căruţă trasă de un Făt-Frumos-răpciugos cu sprâncenele împletite şi glorie de asin. Nici să mă lase vreo consăteană fragedă s-o car pe ghidonul bicicletei, la doi sâni distanţă de fericire.

De multe ori, mergeam pe jos şase kilometri, cu vipia în spate. O căram doar ca s-o arunc în prima fântână. Îmi croiam drum printre viespi bete, lăsându-mi capul greu să îşi înmoaie gândurile seci într-o ciutură.

Asta însemna fericirea: un drum clandestin de lung de la Bucureşti într-o adâncitură fără margini, în care mă făceam uitat câteva luni.

„Vorbitor în numele morţilor“, „Jocul lui Ender“, „ Xenocid“, „Romanul adolescentului miop“, „Un om sfârşit“ al lui Papini sau Julien Sorel cel care îmi repugna, îmi făceau călătoriile mai scurte şi visele mai capricioase.

Mai târziu, libertatea s-a transformat în altceva, mai greu de înţeles, mai anevoios şi niciodată la fel de plăcut.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template