Apocalipsa începe să aibă reguli (V).

Regula numărul 1: nu vorbi niciodată despre Apocalipsă cu gura plină. Staţi să înghit. Şi acum să povestesc.

Este 7 martie, 2009. Luna în care Dumnezeu v-a făcut cadou, vouă, care nu mai sunteţi, un horcăit prelung. Ţociu şi Palade au fost şterşi, în sfârşit, de pe faţa pământului.

Cine este acest pitic grotesc, îmbrăcat în inegalabilul său maieu mulat, cu bermude şi eşarfă, mă întreb zgâindu-mă într-o oglindă? Treaba asta o s-o lămurim mai încolo sau n-o s-o lămurim deloc.

Sfârşitul lumii m-a prins în dormitor, m-a luat în braţe şi mi-a mângâiat uşor fundul deloc bombat, doar atât cât să mă simt foarte bine şi să nu vreau să mă mai trezesc. Intenţiona să mă ia cu binişorul în lumea cealaltă şi să mă lase acolo. Să fi fost un ghiorţăit de maţe cel care m-a scos din capcană? Asta nu vom şti niciodată.

Cert e că îmi era foarte foame. Şi ca să nu mor de ea, m-am trezit. Se ştie, din primele însemnări din jurnalul apocaliptic că mi-am potolit-o cu o pungă de Stickletti de la „Wolf” (mini bastonaşe pentru poliţişti), o gumă şi o cola, cu toate că aveam la discreţie un munte de şaorme care aşteptau să fie făcute, la dugheana din colţ.

Ulterior mi-am dat seama cât de prost am fost, când m-am privit într-o umbră dintr-o baltă şi am văzut cum îmi înfloreşte între dinţi un buchet de sticksuri.

Se lasă, uşor, seara, deşi este ora 2.00 PM (să zicem că e o licenţă poetică nereuşită). Şi mă gândesc la ce o să mănânc la cină. Îmi calculez ruta către cel mai apropiat restaurant. Jinduiesc după o ciorbă de fasole, chiar şi rece. Aş da la o parte chiar şi un cap de cadavru zăbovit în ea, ca s-o mănânc, s-o beau cu farfuria, să trag bobiţele albe pe nas.

Mai nasol e că şoseaua până acum sigură este populată de câini scăpaţi din lesă, care, după ce au copulat, într-o mare orgie canină scăpată de sub control, au început să se plictisească şi să se mănânce între ei. Fetiţa, de exemplu, tocmai a aţipit beată într-o baltă de sânge (nu ştiu dacă e al ei).

Deocamdată, sunt în siguranţă. Probabil că voi spune, la un moment dat, şi de ce, n-o să vă mai fierb atât. Sau poate că nu.

Îmi croiesc drum printre câini, cu mare lejeritate, obişnuit din vremurile recente. Ei mă ignoră. Este singura dată când chiar îmi doresc să fiu ignorat.

serial în desfăşurare.

1 predispoziţii la dialog.:

cornel.palade spunea...

vei avea nebucuria de a ne vedea inca multa vreme de aici inainte.
iti multumim pentru ca facem parte din nelinistile tale.
Cosmarul tau inca "ne-sfarsit", Tociu si Palade.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template