Noţiuni fundamentale despre burtă.

Dacă v-aţi dorit vreodată să ştiţi cum e să fii în pielea unui bărbat
aflat în prima parte a vieţii, dar pe deasupra pricopsit

cu o burtică peremptorie, vă spun eu: eclatant!

Ai întotdeauna ceva de revărsat. O ai acolo, lângă tine, mereu.
Nu este acea burtică predominant de bere, ci burtica intelectuală,
care s-a dospit în urma tăvălugului orelor suplimentare,
meselor haotice, cateringului insidios şi nervilor cultivaţi în mediu competitiv.

Burta este partea principală a corpului,
care şade sub ţâţele bărbăteşti.
Este consecinţa inflamată a sedentarismului agresiv.
Este ciurul şi dârmonul prin care îmi trec privirea când mă scarpin.

Înălţată falnic peste curea, burta poate îndeplini funcţie de măsuţă;
platoaşe de diverse dimensiuni se încadrează impecabil în nesfârşirea ei.

De ce e bine să ai burtă: pentru că medicii nu trebuie
să-ţi mai ia pulsul ca să vadă că trăieşti.
E suficient să vadă burta prinsă în jocul fluxului şi refluxului
şi vor şti că eşti viu;
copiii de toate vârstele îşi pot propti
pe de-a-ntregul ei căpuţurile obosite şi pot aţipi angelic.

De ce e rău să ai burtă: pentru că eşti rejectat de societate,
eşti un paria, ajungi să îţi înşeli nevasta cu un borcan cu Nutella,
nu mai poţi juca în reclame la lenjerie intimă.

Trec brusc la următorul punct pe ordinea de noapte.
De ce buricul este un aspirator de scame?

Scene XXX cu fasole nudă.

Nu mai ştiu ce voiam să scriu.

Aaa, gata!

Mă duc la restaurant, mă uit pe meniu, aveam poftă de o
ciorbiţă de fasole. O caut, o găsesc, la secţiunea "de post".

Cer una.
Chelnerul zice intrigat: "Vreţi de post?"
Eu: "Da, doar dacă d-asta aveţi"...
"Avem şi care nu e de post, cu nişte costiţă fiartă prin ea"...
Je: "Păi aduceţi-mi normală, atunci" (de parcă era ciorbă light şi normală)

În fine, aduce el ciorba, eu o parcurg placid, cu lingura. Deşi prezentată cu atâta
bigotism, evlavioasa costiţă nu are corespondent în realitatea
palpabilă, mirosibilă şi gustabilă.

El: Aaa, domnul se uită... dar să ştiţi că e dintr-aceea cu costiţă.
Arunc o lopată de fasole în gură! Aştept! "Carnea" are gust de morcov!

Impasibil, am continuat să respir ciorba cu lingura.
Nu mă jena vidul de carne.
Dar pe chelner nu l-am mai văzut, cred că s-a ruşinat.
Sau poate că mâncase toată costiţa din fasole şi se repezise vreo două ore
la buda de la parter.

Exodul muşteriilor de la mesele de jos către etaj mi-a confirmat teoria.

În rest, nu prea am mai avut ce să reproşez.
Desertul a venit prompt.
Chelneriţa avea fusta scurtă şi nota lungă.

Ceva cu P.S.

Dă-mi doar o veioză cu bec slab, un pat cu aşternuturi curate,
o noapte care nu se mai termină; dintre cele bune, dă-mi o carte
la întâmplare, dintre cele rele dă-mi nimic.

nu sunt pretenţios, mănânc doar o felie de unt cu dulceaţă de căpşuni
şi ceai mare de fructe; lasă-mi pe pat un caiet şi un stilou cu cerneală
lividă.

nu uita să-mi aduci acea oboseală plăcută, rudă cu lenea; vreau să respir
peste ea şi s-o sting cu somn.

iartă-mă, am uitat să-ţi cer muzică şi surdină. sunt minunate împreună,
ca fel principal şi garnitură.

fata asta de lângă mine are fular blond şi mâini îngrijite, se unge cu uleiuri
parfumate ca s-o simt lângă mine când dorm. s-o adulmec cu ochii închişi
şi să visez primăverile de dincolo de blocuri.

dă-mi-o şi pe ea, ca să zic şi eu că am fost fericit măcar o dată în viaţă.


P.S.
apropo, dacă ai vreo muncă fizică de făcut, te implor, nu-ţi aminti de mine.
uită-mă sub un cireş înflorit sau părăseşte-mă în altitudinea unui cais.
am pretenţia că mă cunoşti.
nu m-am schimbat.
mă caracterizează plăcerea incomensurabilă de a sta.

Ţarul Mihalkov.

O femeie îi spune unui bărbat: "Când sunt cu tine ştiu adevărul".



"Fiinţa umană e un vas ce aşteaptă să fie umplut".
Mihalkov a turnat în mine cu găleata: mai întâi, o poveste.
Apoi, multă vodcă, multe râsete, Mozart, Strauss şi versuri de clopot.



1885. În Rusia încremenită în zăpadă, o americancă se îndrăgosteşte
de un ofiţer rus.

Ea îl iubeşte pe el până-n carne. El o iubeşte pe ea până-n suflet.
S-au cunoscut în tren. Au mâncat împreună covrigi şi au băut
şampanie.
Un puşti, un cadet. Iubirea îl aprinde ca pe praful de puşcă şi îi
dă ascuţime de baionetă.
O femeie. Cu adevărat femeie, cu arme mult mai subtile:
evantaie largi, zâmbete de cleştar, priviri delicate.

"Bărbierul din Siberia", de Nikita Mihalkov.
Film care a deschis Festivalul de la Cannes în 1999.
5.000 de figuranţi. 3.000 de costume.

Jane Callahan şi Andrei Tolstoi se regăsesc într-un colţ de mansardă.
Trupurile lor se cedează cu o pasiune care mută pianul din rădăcini.

Apoi, căderea. Suferinţa, aşteptarea, drama.

Dragoste interzisă, de la început până la sfârşit.

O aventură printre cuvinte mari:
onoare, prietenie, iubire.

Un film atât de bun, încât îţi aminteşti cum ar fi trebuit să fii.
Cum ar fi trebuit să priveşti o femeie în ochi. Cum ar fi trebuit
s-o asculţi, când ea tace.

Când au curs genericele de final, primul meu gând a fost să mai văd
filmul o dată. Ascultam, fascinat, muzica.
Şi atunci, am ştiut.

M-am simţit nevoit să depun şi eu jurământul, la fel ca armata
lui Mihalkov. Mi-am jurat că nu voi uita prea devreme această poveste.

Cronicare, am absolvit împreună prima lecţie de Mihalkov.
Te aştept şi la alte cursuri.

În loc de titlu, nu pun nimic.

Îmi place să trăiesc nimicul.

De exemplu, mă plimb pe stradă şi intru la snack attack.
Îmi cumpăr un sandviş doldora de pui, sos de muştar,
salată verde, şuncă de praga şi amintiri de unt.

Mă aşez în vitrină, cu ochii lacomi după trecători.
Mănânc atât cărniţă cu pâine, cât şi secunde de oameni.

Nimicul conţine în el lucruri imense.
Mi s-a făcut de câine, văd cum un maidanez trece strada.
Mi s-a făcut poftă de vânt, îl văd cum scotoceşte abil pe sub fustele
unei femei grăbite.

Nimicul e la fel de spectaculos ca lucrul care se întâmplă.

Înţelepciune în patru secunde.



Mi-am adus aminte să mai şi râd.

Obsedat muzical.

Ce mi-ai făcut, Yume?


Radiohead - This mess we're in

Piesa asta mă face să iubesc cu încetinitorul şi la grămadă:
oameni, locuri, ceaiul de gălbenele, sarea-n bucate, pe fata cea
mică a împăratului, pe baba de la cinci care mă inundă de jos
în sus cu miros de varză, pe urâţelul Thom Yorke.

Exit poll.

Cele 14 voturi au curs în valuri.
Dacă trei oameni îţi spun că eşti beat,
du-te de te culcă.
Dacă 14 oameni îţi spun să-ţi faci blog,
du-te de-ţi trezeşte mâinile pe tastatură.

Numitule aky, ai fost condamnat la blog.
Aşază-te frumos în faţa plutonului de execuţie,
ca să fii mitraliat cu ochii.

Haita vrea să-ţi adulmece viaţa.

Aşteptăm, nu e grabă.

Pentru ţară! Pentru popor! Pentru noi!

M-a muşcat de cap un gând. Ce-ar fi să-i zicem diafanei
fiinţe Aky să se mai astâmpere cu excesul de frumuseţe
deversat prin comentarii pe diferite bloguri şi să-i zicem
cu de la noi putere să pună mâna şi să-şi facă propriul blog.

Eu votez pentru, pentru că:

1. Vreau ca frumuseţea să devină un fel de agendă zilnică;

2. Trăiesc altfel când văd că Dede şi-a amintit de meciurile copilăriei,
Trestie îl dezbracă de înţelepciune pe Bernea, Kolonelul e ireal de lucid,
Panta a găsit vreo 10.000 de youtuburi mişto, Yume e disperată după
o piesă nouă cu Radiohead, Djer trânteşte o cronică de film de devii
brusc recunoscător, Alexedi ne răsfaţă cu câte un soundtrack proaspăt.

într-un cuvânt, e timpul să aflăm şi ce minunate bazaconii a mai citit Aky,
ce ceaiuri a mai băut, ce limbi străine a mai învăţat, ce filme i-au mai luat
inima la rost;

3. Este o dovadă de aroganţă de neiertat din partea lui Aky să-şi ţină
pentru el toată fericirea. Vrem şi noi o felie.

Până luni, veţi putea vota pro sau pro în sondajul alăturat.
Nu trebuie să vă justificaţi gestul, dar vă rog doar să vă lăsaţi
numele la comentarii. Atât.

Oameni buni, dacă suntem uniţi, o să fie bine! Pe baricade!

Aky a văzut "Rencontres",

Aky a fost aseară la teatru. Ce a văzut acolo întrece
orice imaginaţie. Nu e o piesă, e o aşchie de Paradis,
care mi-a sărit şi mie în ochi la un moment dat.

Iar Aky şi-a scris apoi minunea. Şi mi-a dat-o mie, să v-o dau
vouă.

"În Lipscaniul de altă dată (nu e cel frumos de început de veac, dar respiră totuşi aerul altui timp, care încă mai are, parcă, răbdare), în sala Rapsodia ce are complet altă vibraţie decât celelalte săli de teatru (ce vibraţie? Iţi răspunde Iorga: "Fiecare loc de pe pământ are o poveste [şi o energie, spune aky] a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi, şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi"), m-am aşezat în primele rânduri, unde îngerul a făcut să fie locuri libere. Tot el l-a făcut pe Marele Mic (Puric) să se aşeze la mică distanţă de mine. Un om simplu, puţin şters, tăcut şi obosit. Un om frumos, care a găsit totuşi un zâmbet pentru câţiva care l-au oprit.

Odată cu începerea spectacolului am simţit că reîncep să respir alt aer, cu alţi plămâni (că e balsam pentru mine teatrul am mai spus, îmi asum diagnosticul). Un bărbat şi o femeie, în alb şi negru, căutându-se, fugindu-se şi împletindu-se în diferite ipostaze şi episoade de viaţă, film, istorie. Creaţie doar cu câteva schimbări de costume şi două scaune. Simplu, curat şi luminos. Ca fericirea, şi ca lucrurile cele frumoase ale vieţii.

Câteva episoade din Marea Istorisire pe care o narează Bărbatul şi Femeia (mi-a amintit de Gjellerup şi a lui "Călători în eternitate") mi-au ridicat colţurile sufletului ca rufele întinse să se zvânte la soare. Nu exagerez. M-am simţit limpezit şi fericit. Una din cele mai debordante scene arată cam aşa (iertare, tare sărace îs cuvintele în faţa bogăţiilor dintr-un simplu gest, privire, mişcare lină..): El, profesor britanic constipat şi cu morgă, explică academic publicului (prin bălmăjeala savuroasă tipică stilului puricean de a vorbi-imita limbi străineze, după tipicul şi clişeele culturale respective) cum bărbatul e fiinţa superioară, dotată cu toate cele, iar feme(l)a o specie pe lângă curtea bărbatului, "just a woman".

Spre exemplificare, intră în scenă Ea, obedientă/ plictisită ca un manechin. El exemplifică atotştiutor: voila, are mâini, chişioare, ca bărbatul, numa ca e o fiinţă inferioară, o "chestie". În timp ce Ea se roteşte mecanic, ca El să poată exemplifica publicului părţile ei componente şi teoriile sale de spiţă superioară, "întâmplător", alene, măna Ei atinge în treacăt pieptul lui.. după care, tot alene, rămâne acolo, şi începe să coboare lent.. uşooor.. de-a lungul jiletcii.. şi pe măsură ce coboară, vocea lui se schimbă.. englezeasca devine franţuzească, vocea se înmoaie, ochi devin umezi.. Ea începe să zâmbească uşor, galeş, apoi tot mai evident seducător, dar liniştit, ca o farmazoană ce-şi cunoaşte farmecele până acum ocultate.. mâna ei coboară uşor.. vocea lui se pierde, i se văd nodurile din gât..

Trece la nemţească, culminând cu sugrumat ciripit de vorbe italieneşti "d'amore" când mâna Ei (Ea, devenită, pe nesimţite, din Instrument - Mânuitor de Instrument) ajunge delicat deasupra zonei X a Bărbatului, pe care el o acoperă pudic şi terorizat de farmecul care îl narcotizează şi l-a făcut de mămăligă.. El, superiorul, e plastilină sub atingerea uşoară a unei singure mâini de Femeie...

În final, cuceritorul iese din scenă complet subjugat de o Forţă fără forţă, târându-se în genunchi în urma Ei, adevărata cuceritoare, atât de ştearsă şi supusă la început. Limbuţia unuia e puternică precum un balon de săpun, tăcerea celuilalt e grăitoare şi puternică. Nimic vulgar, totul lin şi firesc, un umor teribil şi o eliberatoare uşurătate a fiinţei.

... sau scena Îngerului. Ea (nu cunosc sexul îngerilor, dar cred tare că au cu siguranţă o foarte accentuată latură maternă, una din splendidele însuşiri feminine în faţa cărora bărbaţii pot doar pleca genunchiul) îi e Înger, dar El e orb la eforturile ei de a răspunde tuturor nevoilor sale. În final, o despoaie (fără să ştie) de aripi, se înfruptă din darurile aduse şi pleacă precum un ingrat. Ca noi toţi, faţă de propriul Înger (sau omul iubit), prea des.

El şi Ea, sufletele pereche sau sufletele care se întâlnesc "întâmplător" şi merg o bucată de Drum împreună. Tăcerea celor doi e splendidă, tăcerea vorbeşte fără să urle, linişteşte, înduioşează, amuză copios, te spală de mâzga prea multelor vorbe fără sens de peste zi, reaminteşte că dincolo de cuvinte ne putem regăsi, eu cu mine şi cu tine.

P.S Închin şi pentru debordantul Huluba-dirijorul, care dirijează şi dansează step pe muzici din cele mai diferite, în fracul regulamentar. Stimabilul stă în faţa unei orchestre, pe care o acordează, ca orice muzician profesionist, doar că reglajele le face.. la proprii pantofi. Mai suceşte "o coardă" la unul, mai ajustează la celălalt. În mine asta a născut ideea că fiecare pas al vieţii noastre ar trebui să sune frumos, să creăm o muzică plină de sens cu fiecare pas parcurs, oricare ar fi muzica. Să devenim noi înşine muzici frumoase, dansuri armonioase, pentru cei din jur, aşa cum Dragoş interpretează muzica cu proprii paşi de step.

Ce naşte în tine această scenă, şi celelalte... poate fi un alt univers, în orice caz însă unul frumos. Doar să ştii să priveşti cu sufletul şi să auzi cu ochii larg deschişi".

Aky.

Iată şi un mic dar. Nu e din "Rencontres", dar e
cu Dan Puric, profesorul de la care s-au îmbibat de
meserie Violeta Totir şi Dragoş Huluba:

Prietenii mei geniali.

Paradox admirabil.
Cum să vorbeşti cu atâta prospeţime despre
absenţa inspiraţiei?
Ne arată Trestie.

În curând cred că voi da anunţ în ziar:
“Pierdut inspiraţie. Rog cine o găseşte să o ducă
la fiare vechi sau reciclare.
Caut altă inspiraţie care să aibă următoarea calitate:
să mă inspire şi nu să mă expire”.

Simfonia noastră zilnică.

Există anumite sunete în Windows care ne fac viaţa grea.
Scot la iveală erori şi frustrări personale.
Cineva s-a gândit să le mixeze şi să ne înveselească.
Iată ce a ieşit.

Straniu.

E prea noapte şi mă îndrept spre casă.
Conduc neatent.
Amortizoarele de pe spate înjură metalic gropile din şosea.

E prea noapte.
Spasme vulgare traversează neregulamentar tăcerea.
Un bou trage de căpăstru 200 de cai, la 2 cm
de oglinda mea dreaptă. Îl iert în mă-sa.

Semnalizez stânga. O iau uşor pe lângă Penny Market
(l-am rebranduit "penis market"; nu găseşti nimic acolo,
în afară de prezervative Maximus XXXL cu care oricum n-ai ce face).

În fine, ajung pe străduţa pe care doarme blocul meu de pensionari.
Blocată.
Hopaaa. Cine îndrăzneşte să-mi obstrucţioneze mie străduţaaa?
O furgonetă. Aştept. Doi băieţi în faţa mea, lângă ea.
Nu schiţează niciun gest. Dau un flash dezagreabil.

Yes! Obţin o reacţie. Unul dintre ei saltă din umeri. Eu cobor geamul. El
ridică dintr-o sprânceană. Supralicitez cu un claxon.

Şi totuşi, se mişcă! Face un pas nehotărât spre uşa din spate, care scârţâie
liric. O deschide. Şi!... Nu văd nimic.
Trec ostentativ pe fază lungă şi spulber hăul negru cu o baionetă de lumină.

Pupilele se dilată. Pulsul se accelerează. Bag hipnotizat
în marşalier. Nici nu mă mai uit la ce e în spate. 20 la oră. Copacii cad
sub secera vitezei.

Ajung la bulevard, intru pe principală, schimb străduţa, ocolesc, tac şi apoi îmi revin.

Din negura acum îndepărtată, amintirea unui mort îmi face cu mâna.
Un sicriu plin îmi blocase mie accesul. Un om pe avarii.

Îi sosise ceasul să schimbe banda. Şi eu mă încăpăţânam să nu-i acord prioritate.
L-am lăsat să scape de toate ambuteiajele din fosta lui viaţă.
Acum probabil se dă cu Lamborghiniul pe şosele numai cu semafoare verzi.

A trăi pentru a vedea filme.

Deja ştiu ce vă poate pielea.
Începeţi. Cu ce aţi iubit. Cu ce v-a făcut să închideţi
ochii. Cu bucuriile voastre tulburătoare.

Sunt convins că Panta s-a îndrăgostit de Raimunda. Alexedi, de Amélie.
Djer a fost plastilină în mâinile perfecte ale doamnei Chan. Iar doctoriţa
Rice
a făcut instrucţie cu inima Kolonelului.

Iar eu... am aşteptat să se uite Malena la mine măcar o dată. Atât.
Mi-aş fi dat chiar şi o mână pe front, doar să mă lase s-o ating cu celelalte cinci degete.



Eu vă fac două cadouri. Două femei revoltător de frumoase, două poveşti.
Acum, Malena. Fericită. Adorată cu o forţă discretă, de bărbatul aşteptat, care a venit.
O femeie a iubit o absenţă. A iubit întoarcerea.



"In the Mood for Love", de Wong Kar Wai. Două suflete fierbinţi
se iubesc cu priviri reci. Dragoste deparazitată de sex, în care o simplă
atingere are explozia orgasmului. Singurătate împărţită în două
castroane de tăiţei.



Iar acum e rândul vostru.
Două filme care v-au ridicat precum în Cer, dar pe pământ.
Două poveşti, poate nu de dragoste.
Ce filme vi s-au lipit de sufletul retinei?

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template