Urlă noaptea-n mine fără ecou demiurgic.
E o linişte splendidă.
Glasul străzii a amuţit. Doar gândurile au început
să vorbească singure, ca nişte cerşetoare nebune.
Foile de căldură sunt învelite unele peste
altele ca nişte sarmale.
Pisicile nearistocrate privesc cu coada ochiului
schelete de peşte, neînsufleţite în tomberoane.
Un singur fir. Doar un singur fir de vânt
răscoleşte pe stradă câteva umbre.
În camerele noastre egoiste nu mai e loc
decât pentru singurătate.
Iar în inima împietrită a clădirilor gri, viaţa unui bătrân
rămâne simplă până la capăt.
Ultima zvâcnire de orgoliu a telecomenzii
aruncă televizoarele în beznă.
Bucureştiul aşteaptă ploaia ca pe reducerile la ţoale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu