Comentarii deschise.



UPDATE:
Genial Djerzinski. Textul lui are exact forţa de penetrare a
acestei fotografii.

Anti "acident". Reclamă la moarte.



Don't let your life flash before you. Slow Down.

Respectând banalul principiu al animaţiei, americanii (tot ei)
au montat pe un drum judeţean de-al lor o reclamă la moarte.
Mai multe imagini cu cei dragi, scene cheie:
nuntă, copil, clipe de beatitudine, care din viteza maşinii capătă o viaţă
a lor.

Iar tu, o viaţă a ta, deocamdată singura pe care o ai, o poţi pierde
instantaneu printre degetele care bat surescitate darabana pe volan.

Viteza, adrenalina, caii putere. Doar o secundă şi moartea poate deveni
certitudinea din viaţa necunoscutei de pe trotuar sau a familiei fericite
de pe contrasens.

Sursa foto.

Mă răcoresc protestând.




Şi vă dau eu vouă, răcoare. Îţi vine să bei gazul din aragaz,
să-ţi aprinzi o ţigară umedă, să citeşti la lumânare.

Ce este deranjant. Căldura rămâne doar o ştire la televizor.
Nu generează o strategie gvernamentală solidă,
care să restaureze echilibrul natural în România.

Vreau să văd la tv clipuri care să mă înveţe cum să
economisesc energie, apă şi ce înseamnă asta pentru
sănătatea mea. Vreau să văd bani băgaţi în ecologism.
Vreau să-mi deschid laptopul cu energie alternativă.
Soare e destul.

Vreau să văd 10.000 de copaci noi în Bucureştiul
în care mă scurg.

Foto, Via.

Noaptea scrie pe blog.

Urlă noaptea-n mine fără ecou demiurgic.

E o linişte splendidă.
Glasul străzii a amuţit. Doar gândurile au început
să vorbească singure, ca nişte cerşetoare nebune.

Foile de căldură sunt învelite unele peste
altele ca nişte sarmale.

Pisicile nearistocrate privesc cu coada ochiului
schelete de peşte, neînsufleţite în tomberoane.

Un singur fir. Doar un singur fir de vânt
răscoleşte pe stradă câteva umbre.

În camerele noastre egoiste nu mai e loc
decât pentru singurătate.
Iar în inima împietrită a clădirilor gri, viaţa unui bătrân
rămâne simplă până la capăt.

Ultima zvâcnire de orgoliu a telecomenzii
aruncă televizoarele în beznă.

Bucureştiul aşteaptă ploaia ca pe reducerile la ţoale.

Dorel de Occident.



Lumea civilizată. Corespondentul lui Dorel, pe numele său de
botez Hans sau Mikka sau Patrick e superlativ în meseria sa.

Treabă făcută la milimetru. Cu siguranţă, salahorii cu ştaif
vor şterge cu periuţa de dinţi urmele muncii lor. Nici nu se
va şti că au fost acolo cu 5 minute înainte. Se vor urca în dubiţă
şi vor vrea să se îndrepte spre primul pub, ca să-şi răsplătească
transpiraţia cu o berică.

Recunosc, această fotografie mi-a dat şi mie de lucru. Frustrările
m-au muncit vreo 60 de secunde. Au săpat în mine un imens şanţ,
pe care l-am umplut, apoi, cu câteva lopeţi de râs.

Şi totuşi, ce poate fi atât de amuzant în această fotografie?

Simfonie urbană.

Răstignit pe decibeli, în dulcele stil pickhammer.

Bilanţ: 4 ore. 4.000 de înjurături.
Stai jos! Nota 4 la linişte.

Iadul din cartier a persiflat parşiv
Raiul din somn.

Dar vai, ce desfătare!
Zgomotul a mâncat parizer şi a băut Noroc la 3 l.
Iar acum, picoteşte în umbra fierbinte.

Mulţumim tovarăşei căldură
pentru victoria lenei asupra muncii.

Noua rutină.

Era să uit, dar mi-am amintit.

Secetă şi ghenă umană.

"Producţia de energie a scăzut din cauza secetei;
seceta produce pierderi în economie" - Realitatea.
"Stare de calamitate în 34 de judeţe" - Adevărul.
"Canicula a ucis 11 români într-o zi" - EvZ.
etc.

În acelaşi timp, în cartierul bucureştean Timpuri Noi,
un cetăţean la vreo 50 de ani,
aparent secat de griji şi de nevoi,
îşi udă din belşug covorul persan, scos în faţa ghenei.
După ce termină, îşi redistribuie jetul pe nişte bălării
ieşite din asfalt.

Mă simt jignit. Îmi trec imediat prin spatele retinei
imagini cu copii africani care ard pe dinăuntru pentru
că nu au nici măcar o picătură. Îmi amintesc de românii
care au fântânile otrăvite.

Cu duhul blândeţii care mă caracterizează, îl iau la rost
pe om. L-am şi înregistrat pe mobil, ca să nu uit ce a spus.

- Vreau să vă-ntreb şi eu ceva.
- Da, vă rog.
- Dar să nu vă supăraţi pe mine.
- Nu.
- Nu credeţi că faceţi risipă de apă?
- Şi care e problema?
- Am zis să nu vă supăraţi pe mine. Nu ştiu, mi se pare
că, totuşi, e secetă, oamenii ăia prin Africa mor de sete în
timp ce noi irosim apa... Ce ziceţi?
- În principiu, e o problemă de principiu, aşa o consider eu...
- Mi se pare că trebuie să economisim apa. E consum de curent, e consum
de... E consum.
- Da? Şi care e problema. O suportă Asociaţia (de locatari, nota mea)
- Păi nu Asociaţia, o suportăm cu toţii până la urmă.
- Nu cu toţii.
- Trebuie să facem economie, zic eu. Cred că dacă toţi am face economie,
ar fi mai bine. Şi de apă... în primul rând. Aţi văzut că e criză de apă peste tot.
- Apă nu, mâncare nu... Hai dracu să ne aruncăm de la...
- Nu, dar o putem folosi pentru uz personal, nu să udăm iarba (bălăriile trebuia să zic).
- Păi apa asta oricum nu e bună pentru...
- Păi e totuşi, apă. Poate fi prelucrată şi băută.
- S-o prelucreze.

Viitorul începe ieri.

Apropo de ce scriam mai jos, în 50 de ani (mai degrabă ăi mai tineri)
o să ajungem să trăim cu toţii în E-life, nici n-o să ne mai dăm jos din
pat ca să mergem la serviciu sau să facem altele.

Tastele sunt deja o prelungire a sufletului nostru comercial.
Staţi să-mi comand mai întâi o pizza de pe net şi apoi dau publish.

Un documentar impresionant, via Neatorama.

E-Life.



Citesc pe un blog o frază care mă încântă
intercostal încât râd.

Cică ziarul Times de sâmbătă ar fi încercat să introducă
în vorbirea obişnuită o nouă expresie: E-Life.

În original, definiţia lor ar suna cam aşa:
E-Life - Inventing life events for your blog beacause
you've spent so long writing a blog you've forgotten to actually do anything.

În altă ordine de idei, recomand două însemnări colosale ale zilei de azi:
Djerzinski: "Din ciclul: Fuck me, I'm famous" şi
Kolonelul: "Stimate domnule Ciutacu".

La piaţă cu Cel de Sus.


Foto © Verbiaj.

Dumnezeu a ieşit până la supermarket să
vadă care mai sunt preţurile. Şi-a făcut şi listuţă.

Fasolea s-a cam scumpit. Mazărea are bobul din ce în ce mai mic.
Porumbul e modificat genetic. E-urile au gust de carne.
Un întreg pomelnic de simboluri chimice înlocuieşte în raft
H2O-ul. Apa e neagră şi cu bule. Nimic din ce a lăsat el pe pământ.

Dumnezeu a participat la raliul cărucioarelor din hypermarketul Auchan
şi a ieşit pe locul 182. Şi-a dat seama că nu prea mai e în formă.

Dumnezeu a probat o bicicletă de fitness dar era prea scumpă pentru el.
S-a decis să facă mai multă mişcare. Dumnezeu are burtă.

S-a oprit în librăria improvizată printre conserve să cumpere o ediţie
revăzută şi adăugită a Bibliei. Poate chiar cu poze, cu el tânăr. Dar
n-a găsit-o. Nici măcar la reduceri.

Lui Dumnezeu nu îi plac manelele. Nici Holograf. Singurul CD
pe care şi l-a cumpărat e Best Of Depeche Mode. Îi place melodia
"Personal Jesus". Se regăseşte în versurile "Feeling unknown and you're
all alone".

Bulversat de beţia de etichete, Dumnezeu s-a rătăcit printre branduri.

A plătit o parte cu bonuri de masă, o parte RON şi a dat să plece.
Pentru că doamna de la casă n-a avut rest, i-a dat un Orbit verde.
L-a băgat direct în buzunarul gurii şi a început să-l mestece preocupat.

Îl urmărim pe Dumnezeu cum traversează printr-un loc nepermis,
e claxonat şi înjurat de un tip cu un BMW. Dumnezeu nu ripostează.
Omul avea dreptate.

În garsoniera lui de la etajul 7, Dumnezeu
a pus la fiert o ciorbă de cartofi, nepreferata mea.

Deşi ştie că mie nu-mi place aşa ceva, face greşeala să
mă invite să ne ospătăm împreună. Îl refuz, ce pot face?

Iar acum sunt la clipa remuşcărilor. Dacă l-am jignit?
Dumnezeu nu are mail sau celular şi nu prea pot da de el.
N-am încotro, trebuie să iau cartierul în piept şi să-i bat la uşă.
Şi nu pot să mă duc nici cu mâna goală.

Cobor până la chioşc, iau o Cola la 2 şi mă duc să
redevenim prieteni.

Artă video, artă clasică.

Lasse Gjertsen, un puşti minune, născut în 1984
a petrecut 5 luni montând aceste două
videoclipuri pentru violoncelistul italian
Giovanni Sollima.

Primul începe banal. Un artist, pe o scenă.
Dar imaginaţia regizorului tresare ca un arc
şi aruncă realul în ireal.





Via.

Burtosfera.

Un incredibil fotodocumentar în Time.
Ce mănâncă o familie obişnuită pe parcursul
unei săptămâni, care sunt obişnuinţele culinare
şi câţi bani se duc pe hrană în diverse colţuri ale planetei?

Pe site-ul revistei,
15 imagini ne arată imensul decalaj căscat între lumi.


Refugiaţi. 5 persoane.
Hrană de bază: supă din carne de oaie.
Costul coşului săptămânal: 1,56 USD.


USA. 4 persoane.
Hrană preferată: spaghetti, cartofi, pui cu susan.
Costul hranei pe durata unei săptămâni: 341 USD.


Ecuador. 9 persoane.
Hrană de bază: supă de cartofi cu varză.
Costul coşului săptămânal: 31,55 USD.


Germania. 4 persoane.
Hrană preferată: cartofi prăjiţi cu ceapă, şuncă şi
hering, pizza, budincă de vanilie.
Costul coşului săptămânal: 500,07 USD.


Bhutan. 13 persoane.
Hrană de bază: Ciuperci, brânză şi carne de porc.
Costul coşului săptămânal: 5,03 USD.


Egipt. 12 persoane.
Hrană de bază: Bame şi carne de oaie.
Costul coşului săptămânal: 68,53 USD.

Remarcabil.



Un vânzător de telefoane mobile îşi încearcă norocul la
un music talent show din Anglia. Nimeni nu dă doi bani pe el,
nici măcar el însuşi. Întotdeauna a avut probleme de încredere
în forţele proprii.

Înregistrarea taie răsuflarea, fără exagerări.
Surpriza e totală.

Pescarii lu' peşte.



Peştii au ieşit la baltă să prindă nişte oameni.



Mămăligă şi presă. Eseu despre efemeritatea
produsului jurnalistic.



Nu, nu e căcat zis shit. E cuvântul galben de mai sus.
Vorbind la telefon cu tata, el m-a întrebat care
e diferenţa dintre un somn şi un căscat. Care?
L-am întrebat. Somnul e în apă, căscatul e pe mal,
mi-a răspuns.



Dacă Eminescu ar mai fi trăit, ar fi făcut o poezie
inspirată din acest borcan. Ceva cu viermi, oameni
şi zbaterea noastră pe planeta albastră.



Drumul oaselor către gură.



Concluzii. Peştele s-a comportat lamentabil, a tăcut ca el însuşi,
nu ne-a dat de veste că ar fi prin lac. Am ajuns pe baltă la 5 AM,
am plecat la 4 PM cu opt caraşi. 500.000 lei (taxă lac) deîmpărţit
la opt caraşi egal 62.500 lei vechi carasu nou şi proaspăt.

Am dormit de două ori, în maşină, lăsându-l pe Ştef să pândească prada.
La un moment dat, timp de vreo două ore, bambinele nu s-au mişcat, semn
că am investit două ore bune din viaţa mea în somn. Am aţipit cu capul în jos,
sângele podindu-mi fruntea, prin urmare m-a durut apoi.

Peştii au avut bineînţeles oase şi am muncit la ei.
Deci ei ne-au dat de lucru mai mult atunci când au
fost morţi.

Sunt citit de părinţi.



Un fabulojeginterviu cu una dintre cititoarele mele favorite,
Mirmen, mama lui Darius.

Mă simt onorat, mă simt băgat în seamă şi în aceeaşi oală
cu Maria Coman, Comănescu, Oana Despa,
Zoso, Visurât, Ciutacu, Piticu şi alţii la fel de importanţi.

Mă simt de parcă aş fi luat Oscarul blogosferic, suflat cu poleiala
de aur a privirii mamei producătoare odraslă Darius Groza.

Obor şi boare.



Warning! Manele.


În Piaţa Obor, carnea a ieşit să ia nişte aer.

Încălzirea globală deşteaptă larvele
românce din somnul lor de moarte.

Slalom printre zoaie şi praf, punct final,
vintrele noastre. Şi dă-ne nouă, astăzi,
trichineloza noastră cea de toate zilele.



Culmea! Nişte maşini au parcat ilegal pe locul roşiilor.
Nervoase, legumele au început să pută.

Mizeria îşi lasă excrementele pe retină.

La piaţă, jegul se vinde la kil.

Foarte excelente.



Gustul lor încă mi se mai zbenguie printre papile.

Coborâte adânc printre organe, clătitele dansează
o rumba cu nutella.

Vai, ce mod spectaculos de a încheia o săptămână cu
gust amar.

One Man's Land.


Foto © Verbiaj.

Sângele lui se odihneşte pe canapea. Venele stau.
Graniţa de chiloţi desparte oraşul de oraş.
Oraşul lui nu are acte să trăiască în oraşul nostru.

Un om a ieşit la şosea să despice lumea în patru. Să
vadă Dacii pe care nu le va avea vreodată, dar la care
are dreptul să viseze. El poate să închidă ochii şi
să bage într-a-ntâia.

Un taxi pirat a lovit timpul şi i-a dat veleităţi de cadavru.

Pentru ţiganul de la colţ, timpul a încremenit.
Stă lipit de asfalt şi nu mai geme. Nu mai are suflare,
viaţă şi toate celelalte.

2007 seamănă cu 1985.

Ţiganul de la colţ este marja de eroare a democraţiei.
Victimă colaterală.

În casa lui confort I ghetou, la foc mic se fierbe o ciorbă
de vieţi. Rufele curate atârnate pe stradă o să îmbrace
copilaşi murdari. Sărăcia a dezbrăcat cărămizile de lenjeria lor intimă,
tencuiala.

Cozorocul îi interzice soarelui să mai coboare în suflet.
Nu îmi pot închipui cum poate fi fericit acest om.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template