Glorie şi pumn. Artistul pişatului, făcut K.O.

Individul la vreo 40 şi ceva de ani s-a proptit cu o mână de stâlp,
şi cu una de organ. Colţul gurii sale era ocupat abuziv de o
ţigară aprinsă.

Întâmplarea se petrecea la ora 10.00, pe strada Avrig din
Cartierul Iancului. Chiar în faţa Administraţiei Financiare.
La doi paşi de intrare. Pe trotuar circulau oameni obişnuiţi,
dar şi neobişnuiţi, cum ar fi mame cu copii în braţe.
Îl vom numi, din respect, pe acest exhibiţionist al
nevoilor fiziologice, „Urinatorul”. Nu „Jegul” sau
„Porcoboul”, aşa cum etic s-ar cuveni.

El se pişa. Lângă stâlp, printre maşinile parcate,
şi printre privirile oamenilor descumpăniţi de spectacolul
ieftin al necioplirii. Artistul pişatului scuplta candid
opturi pe caldarâmul prăfuit. Nu-i păsa de mine, om simplu,
aflat într-o Dacie blocată pe avarii. Se ţârcâia apatic, contribuind
la bulbucarea ochilor mei.

Şi atunci, mânat de răzbunare, am apelat la
ultima soluţie. Încă o revoluţie. Pumnul şi claxonul.
Nu m-am dat jos la om, să îl bălăcăresc în public,
am preferat varianta mai comodă.
Am claxonat luuuuuung, ca să-i atrag atenţia.
S-a uitat la mine cu ochişorii lui umezi şi bovini,
zâmbindu-mi tandru şi împăciuitor. Îmi căuta
aprobarea. I-am înşelat aşteptările arătându-i pumnul.
S-a speriat. Monstrul de 1,90 şi-a retras progenitura de 7 cm
între zimţii fermoarului. Încă se mai pişa. Îl oprisem la
jumătate. S-a precipitat, stropindu-şi pantalonii de stofă.
A plecat cu urina şir, înăuntru.

Am demarat lejer şi l-am prins din urmă. L-am claxonat până
n-am mai putut. Fără să am vreun motiv să mă laud cu asta,
eu, un tip de sub 1.70 cm, am luat la goană cu un pumn pe care
nu l-am folosit niciodată, un ţăran de 1,90.

A fost pentru prima oară când am făcut un om
să se pişe pe el de frică.

La propriu.

Incredibil ce mi s-a întâmplat azi.

Doar curajul meu unic
a putut salva strada Avrig
de sub dominaţia urinei.
Revin.

E de la ei.


Întuneric în UE.


Aseară am băgat somn de la 10.30.

O pană de curent m-a dat cu capul
de peretele de beton al nostalgiei.

Aroma roşie a comunismului

a zbârlit sute de epiderme de cartier.


Pensionarii îngrămădiţi în cutiile de cretă din

Titan l-au primit pe Ceauşescu în venă.


Întunericul a amorţit spontan glasul frigiderului şi

glasul libertăţii multimedia. Am visat pe întuneric,

cu ochii deschişi. Doar lumânările pâlpâiau absent,

scrijelind pereţii cu umbrele lor.


Telefonul mobil mi-a fost călăuză

pe scara cufundată în beznă. Flacăra lui

s-a stins imediat cum am intrat în casă.

Bateria. Instantaneu, l-am băgat în priză,

ca să-l încarc. Uitasem că se luase curentul.


Am văzut, pe ferestre, chipuri bolnave,

intrate în sevraj. Văduve ale unui televizor mort

prematur.
Copii orfani, abandonaţi la naştere de

computer. Cordonul ombilical de 10 mb/s, rupt

într-o clipă.


O jumătate de oră de plictiseală a întors
oamenii către oameni. I-a făcut să se ţină de

mână, de frică.


Peste nouă luni, în cartier se vor naşte

mulţi copii.

Înghiţitoarele de săbii de pe strada Veseliei.

Mascaţii au intrat peste nişte gagici care prestau.
Le-au întrerupt din ceea ce făceau.
Fatidica stradă a Veseliei din sectorul lui Vanghelie
le-a adus anul ăsta plăceri mărunte, groase sau subţiri,
după posibilităţi. 50 RON ora. Dar cineva trebuia
să pună capăt odată şi-odată acestui dezmăţ al "fericirii".

Imensa caracatiţă a prostituţiei de cartier a fost
decapitată cu o lovitură năprasnică aplicată
fulgerător, în chiar punctul ei G.

Întreaga reţea, formată din trei tanti şi
un animal de sex feminin, adică peştoiaca,
a fost pusă pe butuci de iniţiativa lăudabilă
de stârpire a elementelor imorale ale societăţii
capitaliste în care trăim.

Mai rău e că miliţienii dreptăţii se mai şi
laudă cu isprava lor, de parcă l-ar fi
prins pe Al Capone, într-un beci din Rahova,
având relaţii nefireşti cu ţeava mitralierei.

Femeilor li s-a luat “pâinea” de la gură,
iar noi am rămas cu circul.

Operă şi salahor. Divă şi porc.

Ascult, infatuat, “Benedictus” de Mozart. La căşti.
Îmi privesc colegii cu superioritate.
Urlătorie în playlistul de pe Yahoo! Messenger.
O doamnă, (probabil grasă), schelălăie,
la rândul ei, arogant (probabil în italiană).
Nu prea reuşesc să-mi dau seama.

Şi totuşi, măcelul sunetelor
mă îndestulează cultural. Îmi place.

Dar ce legătură are opera cu salahorul din titlu?
Niciuna.

Doar că stricteţea gravă a notelor scâlciate
îmi aduce aminte de o altă mutilare, petrecută
astăzi, chiar sub ochii mei căprui.

Pe marginea unei borduri bucureştene, un domn salahor
îşi contemplează desăvârşita lucrare. Printr-un gest
mărunt şi cumpănit până la virgulă, tânărul-şepcălie
se uită la baliga de ciment cu care a unit două pietre.
Măsoara capodopera cu o surcea de 10 cm, ruptă
în prealabil dintr-un gard. Ceva nu-i convine.
Mai măsoară o dată. Ia un şerveţel, în prealabil,
tăvălit prin muci şi şterge imperfecţiunea. O aruncă
cât colo. Gâlma de mortar care sufoca echilibrul este
cosmetizată chirurgical. După ea, zboară
şi băţul, care îşi îndeplinise menirea.

Ultratehnologie, folosită cu cap. O ţeastă cu şapcă.
O bordură în care ne vom lovi Daciile. O lucrare
de dimensiune europeană.

Autograf de la Exarhu.

Mă ciocnesc de băi domnul Exarhu pe blog.
Vocea i-o recunosc fără s-o aud. Printre rânduri.
Ecoul ei încă îşi mai croieşte drum cu târnăcopul prin
amintirile mele.

Eram un biet puştan când ascultam în vacanţe
emisiunea lui, "Rondul de noapte". Ea însăşi
o operă de artă modernă, cu titlu clasic, "ciordit"
cu îngăduinţa complice a lui Rembrandt.

Jingleurile le uzitam frecvent pe holurile liceului,
fără ca vreun cineva să înţeleagă unde bat, ce vreau
să zic, încotro îmi unidirecţionez tirul ironic şi cifrat.
"Fii căpitanul nostru!", "Cât eşti de inteligent!",
"Cheamă oamenii!", "Dragul tatii!", "Melcii voştri",
"Tovarăşu, pasiunea mea este natura. Natura!", "Sunt un tâmpit!"
au făcut carieră în vocabularul meu incipient.

Într-un sat însetat de soare, în Oltenia cea îndepărtată,
un radio "International" sorbea din FM vocea împăciuitoare
de la Bucureşti. Clipe de glorie intelectuală, subtilă.
Şi la ţară puteai să devii inteligent, modelat de efectul
educativ-formativ al radioului, o teorie din cărţi, pe care
n-o ştiai, n-o citiseşi, dar o simţeai pe pielea ta.

L-am întâlnit pe Exarhu la Bucureşti, pe caniculă. L-am pândit
timid, până a ieşit dintr-o pantofărie.
L-am strigat pe stradă, la Unirii şi el s-a întors mirat.
Nu aveam de unde să-l ştiu. Nu apărea la tv. I-am spus toată
tărăşenia cu minusculul sătuc cu accent de Caracal şi a zâmbit
exarcian. I-am cerut un autograf. Mi l-a dat pe o cartelă de metrou,
pe care a netezit-o instant pe capota unei Dacii 1300. Nu mai am hârtia.
Am rătăcit-o. Scrisese ceva frumos. Îmi pare rău după ea.
(Deşi cred că soră-mea a păstrat-o prin vreo cutie de-a ei - Frumoaso,
ia s-o cauţi! - ).

Regăsesc, acum, o parte din nostalgia scoasă din grilă.

Exarhu ne dă autografe cu mouse-ul.

Radio Şanţ. Forum şi chat. Demenţă!



Un spot care m-a înmărmurit de plăcere.
După ce s-a terminat, un şuvoi de râs mi-a
umplut pieptul. Îmi vine să mă loghez pe mess
cu nilă_1923 şi s-o întreb pe tantza_1940 dacă
nu vrea să mă însoţească până în fân.

Oricum, gluma vacii mi se pare cea mai tare.

Am dat şpagă ca să fiu handicapat.


Pentru ea m-aş fi angajat soldat.

Un fax, o casetă video şi un telefon mobil.
"Doar" atât mi-a trebuit ca să nu las armata
să mă facă bărbat.

Era toamnă. O răceală care-ţi frigea oasele.
Mi-am luat chiloţi curaţi
şi m-am dus la recrutare.

Eram frumoşi. Unii. Emoţionaţi. Unii.
Căcaţi pe ei de frică. Eu. Îmi imaginam
cum doamna doctor căpitan îmi va spune
să fiu bun şi să rămân în curul gol, să mă examineze.
Îmi imaginam mănuşa elastică, apropiindu-se de partea
mea dorsală, într-un gest de cucerire. Ca un inamic
care vrea să îţi facă cinste cu o grenadă.

Mai întâi am dat destul de inteligenţă. Intenţionam
să intru la transmisionişti, cum
făcuse frate'meu. Vroiam să-i calc pe urme şi să ajung un
sergent respectat. Să-i pot zice duşmanului "m**e" în
alfabetul morse. Un ţăran venit de la ţărănoaia n-a ştiut
în ce an şi pe ce dată se născuse mă-sa. Am râs. Trebuia să
scrie acolo, în chestionar. N-a făcut-o.

La vizita medicală, nu mi s-a întâmplat mănuşa. Rectul mi-a rămas
intact. Ce uşurare! Aveam 19 ani. Apoi am intrat la Facultate şi
am lălăit-o patru ani. Şi apoi m-au chemat iar.

Să mă încorporeze. Şi ajungem la partea cu mita.
Sunt chior, deşi văd bine. Am o boală la ochi. Nici nu ştiu
cum se numeşte, pentru că nu văd ce scrie pe reţetă, logic!

Dacă m-aş sui într-un tanc, m-aş împuşca singur cu bomba.
Dacă m-aş paraşuta, aş ateriza la Bin Laden pe masă, la
Hannukah. L-aş surprinde, mirat, în timp ce ar tăia curcanul
de Thanksgiving Day.
Dacă aş fi infanterist, aş lua primul din regiment sifilis de la curva
de serviciu.

Am scăpat de armată şi ea de mine. Pacea domneşte pe pământ.
Războiul nuclear se amână.
Un fax, un celular şi o casetă video cu Stela şi Arşinel.
Varianta reală a "cartuşului de Kent şi pachetului de cafea".
Preţul libertăţii mele.

Deocamdată, n-am să mă-ntorc bărbat.

Tudor Chirilă: hituri la pişoar.

Oraşul http://, strada blogspot.com.
Întrebaţi de Tudor Chirilă.
E un tip înalt şi slab. Trăsăturile feţei sale
sunt dominate de o aroganţă "jucată".
De fapt, e un băiat cuminte.
E omul care bea vodcă la evenimentele mondene;
ca să-şi învingă timiditatea şi să aibă chef de
vorbă. La fel ca oricare dintre noi.

E fascinant să pătrunzi în lumea adevărată
a artiştilor. Şi pentru că Tudor Chirilă are blog,
puţin din personalitatea lui se descifrează.
Aflăm că e fotograf. Canon-ul lui e arma soldatului
răpus de frumuseţea lumii. E compozitor. Povesteşte
cum hiturile se nasc la budă,
între o micţiune
şi o tragere de fermoar. E actor în Biloxi Blues. Sergent.
Deşi nu s-a documentat la faţa locului, într-o
armată pe care n-a făcut-o niciodată.
Pentru că zicea cândva că a dat şpagă şi s-a
prefăcut bolnav.

Şi mai e ceva, Tudor Chirilă.
Jurnalist. Reportajul lui de la Mănăstirea Suceviţa
are o simplitate aparte, o naivitate prăfuită şi un farmec
arhaic.

În însemnările lui e linişte.

Învăţăturile brandului Vanghelie către popor.


Ipostază de gânditor.

Brandul Marean a expectorat umor scris de alţii,
la o lansare fericită de almanah. Academia
Caţavencu a ieşit cu recolta pe 2007, "Flori, fete
sau băieţi". Chemat de "academicieni" să zică
două vorbe, bruneţelul s-a împleticit şi era
aproape de a-şi înghiţi limba. De ce?

Pentru că discursul era prea bine articulat, inteligent şi plin
de autoironie. Adică ce se vede mai jos. Cărţile şi
puhoiul de oameni din librăria Humanitas Kretzulescu
au fost martorii acestui
dezmăţ verbal.

"Vreau să vă spun câteva cuvinte despre cel mai recent dintre almanahele Academiei Caţavencu. Nu vă grăbiţi să râdeţi, stimaţi invitaţi. Păi dacă sînt ironizat că nu ştiu pluralul de la almanah aş vrea să-l văd şi eu pe ăla care ştie singularul de la almanahe!

Almanahuri sau almanahe? Aceasta-i întrebarea, şi doar istoria limbii române o va lămuri definitiv. Eu n-am făcut decât să ridic problema. Să ştiţi că şi de Galileo s-a râs la început, şi acum citim despre el prin tot felul de almanahe.

Mărturisesc că aş fi vrut să-l răsfoiesc înainte, dar l-am primit în ţiplă şi n-am vrut să-l stric. Totuşi, am citit coperta prin folie şi am văzut că e vorba despre un almanah cu filme, flori, fete şi băieţi. Adică exact din ce e compusă viaţa în sectorul 5. Pentru că, daţi-mi voie, nu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.

De fapt, ce este almanahul, stimaţi invitaţi? Sau mai precis, ce este el pentru oameni în general şi pentru cetăţenii sectorului 5 în special? Dacă stăm şi ne uităm cu atenţie, almanahele sunt nişte cărţi. Da, nu râdeţi, nişte cărţi! La fel ca cartea de română, ca cartea de geografie sau ca cartea de bucate, pentru care este pasionat de gastronomie culinară şi-i place să mănânce ca la carte. Prin urmare, vin şi mă intreb, de data asta nu ca primar, ci ca om, nu e bine să citim almanahe? Şi-acum, iată, vin şi-mi răspund: ba da! E foarte bine! Să citim almanahe!"

Ploo cu şoferi.

Din Floreasca până în Titan, o oră
şi jumătate. Evitat vreo 5 accidente.
Şanse de a muri, cu 90% mai mari.

Plouă cu şoferi şi frâne.
Şoseaua mocirlită îşi retrăieşte
spasmele de seara trecută.

Picioarele pendulează veşnic
nehotărâte între
ambreiaj şi acceleraţie.
Un slalom obişnuit, printre
cratere urbane, şine deraiate şi
mui la mâna a doua. Refolosite,
cu drag.

În şirul anonim, dispari, te pierzi.
Rămân din tine doar un volan şi
un claxon.

Ostatic în budă.


Poftă bună la masă!

Neasemuitele peripeţii ale unui angajat blocat
într-o hazna cu pretenţii.


Angajatul, adică eu.
Haznaua cu pretenţii, adică bambiliciul
de plăci albe de faianţă, colace împestriţate
de picături galbene şi mirosuri de bun-venit.

La început, a fost nevoia. Apoi, somnul.
Necesitatea în stare pură, dorinţa iremediabilă
de a te uşura pe tine de tine însuţi. Pişarea.

Somnul era o consecinţă firească a uşurării.
Somnul dampicioarelea, în faţa bazinului. Aproape
că picoteam, după ce îmi terminasem din două mişcări
şi o zvâcnire vârtoasă de braţ, ceea ce aveam de făcut.
Vroiam să ies din budă, să mă întorc la lucrurile pentru
care sunt plătit.

Dar în cuşca alăturată a intrat el. O să-i spunem, generic,
"Flatulentul". Fără avertisment, a tras câteva rafale, care mi-au
amorţit intenţia de a părăsi locul faptei.
Apoi a urmat fulgerul umed. Am simţit cum buda
se electrizează, pe o rază de doi m² împrejur.
Eram spectator fără voie, prins în arena
de gladiatori ai căcatului.


Colegul de serviciu a scos un foşnet surd, pe care l-am localizat la
graniţa inferioară de sub buca stângă. Apoi un "ahhaa" reprimat.
Aproape şoptit. O emoţie care a glorificat clipa.

M-am simţit penibil. Aveam bilet în primul rând.
Dar am plătit prea scump pentru el.

"Flatulentul" a tras apa. Începusem să mă simt liber
Vedeam în faţă zorii evadării. Apoi a mai tras-o
o dată. În total, de cinci ori. Nici nu se aduna bine în bazin, că o trăgea
din nou. Apoi a plecat. Tuşea. Aerul verde (dar nu în sensul ecologic),
îi obturase nările violentate.

M-am întors ameţit, la birou. Flash-back-uri.
Cărţi poştale cu căcăcioşi. Vadim pe WC. Mădălina Manole.
Imagini ciudate m-au traversat cu repeziciune.
Eram, încă, posedat. Raţiunea intrase în derapaj.

Nici acum nu mi-am revenit complet.
Sper ca nici "Flatulentul" să nu mai revină vreodată
în preajma mea.

Există în viaţa noastră clipe de tot căcatul.
La figurat. Eu le-am trăit, pe ale mele, la propriu.

Coafor cu gaze.



Epuizasem toate subiectele din Unica, Avantaje,
Cosmopolitan, despre: creşterea libidoului partenerului,
cum să te faci frumoasă căzând cu faţa-n bisturiu,
cum să slăbeşti cu cinci mese pe zi; amor cu cătuşe,
nu e rău să fii sado-maso şi alte lucruri abordate
cu blândeţe.

Mă plictisisem.

Şi acum, aşteptam
minunea. Acel miracol care să dea şuturi
în cur plictiselii.

Şi el a venit, subit, neanunţat, imprevizibil,
luând forma unei replici bizare:
“Mi-am dat seama că mai am un rest
de la gaze care nu mi-a plăcut”.
Doamna a zis şi a plătit la casă.
Se vopsise. Probabil că expunerea
îndelungată la aburi şi mirosul acru
al vopselei i-au scos din gură
ciudatul jongleu verbal.

Am râs tare şi necontrolat.
Dânsa mi-a aruncat o uitătură lejeră,
deloc jenată. Ca şi cum flatulenţa
într-un loc public n-ar fi deranjantă.

Vorbele ei au avut un iz pe care
nările mele nu-l vor uita niciodată.
Deci şi fetele au gaze. Nu credeam!

Un "Da!" de 200 euro.



Ochiul dracului clipeşte mai nou,
şi în sondajele
matrimoniale.

După cum bine nu ştiţi,
magnanimul nostru stat dă o primă
de 200 euro cuplurilor tinere
care îşi iau inima în dinţi
şi zic şi ei un "Da!", mic, acolo.
Adică la starea civilă.
În faţa gradatului, adică a ofiţerului.
Şi a martorilor. Şi a pişcoturilor.
Şi a fotografului oficial, care îţi
ia 40 RON pe o poză tremurată.

Cică prima asta a dublat
numărul căsătoriilor,
în comparaţie cu anul trecut,
zice Institutul Naţional de Statistică.

Păi numai benzina sau biletul de autobuz
sau nervii sau drumurile de la un ghişeu la
altul sau cerneala consumată din stilou
te costă mai mult de 200 de euro. Ajungi să
mai dai şi din buzunar ca să iei banii ăştia.

Iubirea de 200 de euro
e mai frumoasă gratis.

Etichet misogin.



Unde e un dicţionar de citit
etichete când ai nevoie de el?

Reclamele care ne dau palme.


Foto: Alexandru Zaharia




Fără să-i cer acordul,
numai aşa, ca să-l enervez,
preiau două fotografii de pe
blogul prietenului Zaharia
(o să preiau, de fapt, trei, dar
sper să nu-şi dea seama.)

Sunt câteva reclame din
metroul bucureştean.
Citite de mii de perechi de ochi,
în fiecare zi. Cea mai bună educaţie
civică, ambalată în ciocolată.

Rânduri care amestecă în tine
râsul cu plânsul. Reale şi tăioase.

More, on Zaharia's blog.

Nebunie cu chelie.

De când şi-a făcut un perdaf în creştet,
Britney a lu’ Spears s-a autoexilat de
pe pagina cu oltence fierbinţi.
N-o mai vrea nimeni, nici măcar părul.
Dieta ei de rateuri umplute cu cremă
de divorţ îşi arată din plin roadele.
Cronica dezastrului are titlu format din trei
cifre, 666. Cam aşa vrea să-şi boteze
diva viitoarea odraslă, conform vocii
halului în care se află acum.
În clinica de dezintoxicare a
depresiei care a înhăţat-o,
britnesica priveşte lacom şi gol
pereţii. E nasol s-o iei razna.

Există o teorie tristă care se
confirmă în acest caz nefericit.
Clipele de glorie i-au adus mulţi pretenari,
dar şi multă invidie. Iar acum, când are
nevoie de sprijin, singurii care îi sar în
ajutor sunt o pereche de sâni, un nas mare şi
o trecere de pietoni pentru bisturiu, adică
Pamela Anderson şi Cher.

Cântăreaţa cu nări i-a promis că o scoate
din stresul postnatal cu prăjiturele de casă
şi lumânărele cu aromă de miere.
Nu cred că prinţesa pop are nevoie,
tocmai acum, să câştige vreo 20 kg
în plus, dar gestul contează.

Nu pun poză, pentru că nimeni
nu cred că vrea s-o vadă pe
femeia asta cheală.

Ironie fină. Sau ironie naşă.


Invitaţie la pumn, pentru două persoane.

Odă oamenilor simpli care
îţi zgârie maşina cu pofta privirii,
când ies din scară la 7 AM ca să
cumpere primii pâinea de ieri.

Poezie închinată munţilor de
laşitate, care au tăcut 45 de ani
pentru ca acum să vorbească.

Elegie dedicată binevoitorilor
înarmaţi cu cheia, sârma,
unghia netăiată de 2-3 luni,
proteza nevestii, sau ce mai au ei la
îndemână. Care fac revoluţii
în zig-zag,
pe Solenzele tinerilor, acele maşini
capitalist-decadente,
înghesuite ciorchine în faţa blocului.
Obiecte dezagreabile, care le
obstrucţionează lor
setea de mişcare.

Voi, foşti oameni ai muncii, actuali
pensionari. Pe care Ceauşescu nu-i
lăsa să guste o picătură de libertate nici
măcar când se duceau să se cace.
Aveţi acum gura mare şi cereţi respect.
Prin autobuze, tramvaie, pe scări şi
în lifturi. Voi sunteţi ceauşeştii noştri
de zi cu zi.

La coafor, veniţi la ora 8 şi cereţi un permanent.

Aaa, era să uit rima albă, arma albă.

"O, voi, bătrânei simpatici,
veniţi spre bucuria pumnului meu.
Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Vasile!
Ca să te culc din nou la pământ!"

Ocupanţii otomani de la Kanal D.


Ilinca Vandici de la Kanal
se uită la Vadim în Cosmos
Foto: Maxim

1.661 de oameni au citit următorul
mesaj, în ultimele 24 de ore. (conform trafic.ro)

Un sfat pentru românii patrioti, însetati de adevãr, justitie si civilizatie europeanã: Pentru a receptiona postul crestin si patriotic Cosmos TV, luati legãtura cu firma de cablu RDS – RCS, sau cu firmele locale si independente. Totodatã, evitati, sau boicotati, prin toate mijloacele, banda de mafioti de la UPC – Astral care, ca sã preia un post de televiziune, cere spagã de cel putin 1.000.000 de euro (?!), asa cum a fãcut cu ocupantii otomani de la Kanal D. (www.romare.ro)

După cum puteţi vedea, virulenţa textului
aproape că îl scoate din pagină.
Nici măcar netu' nu-l rabdă.
Ceea ce arată că cosmos tv
are nu numai uitătorii, ci şi
cititorii săi, poate chiar blogeri.

Televiziunea creştină cu vedete
ghicitoare pe calculator
şi
prezentatoare aureloate de spinii euro
îşi dispută dreptul la retina telespectatorului
într-un război murdar, unidirecţionat, cu
păgânii otomani cu picioare lungi.

Un carnagiu care îmi face plăcere.

Maxima decolteului. 100% REAL!



"Pentru mine,
ţâţele nu sunt importante,
ci inteligenţa!"
Un aforism blond,
auzit pe aici prin birou,
la ora 6:31 PM.

UPDATE:
pe blogul lui Zaharia,
problema e luată în
piept.

Todomondo nu-nţeleg ce spun.


Click pe poză pentru imagini în mişcare.

Rusu, românu, spaniolu, francezu
şi cine a mai rămas îşi făcură
videoclip. Nu e rău.
Deşi nu a fost prima mea opţiune,
la selecţia naţională,
melodia e tăvălită bine prin imagini.
Se sprijină agreabil pe fotograme.

Şi acum, partea critică.
Cel care pronunţă cât de cât bine
versurile într-o limbă străină
e românu. Englezu n-ar putea
cumpăra la Londra nici măcar
o pâine
cu accentul lui, spaniolul
ar putea să muncească
la Cervantes acasă doar ca
taur care rage ca să-i sperie
pe toreadori,
rusu păstrează
din limba lu' Puşkin doar căciula,
italianu doar macaroanele.

Sper să nu se prindă străinii
care se vor uita la Eurovision
că nu înţeleg nimic din ce spun
băieţii noştri.

PS. Am exagerat, ştiu.

Lambada cu gândacii.


Ultimul dans al unei bătrâne obişnuite.

Natură moartă cu decrepiţi.

Aici, la noi în bloc, e frumos.

Pentru că sunt mulţi pensionari.

Ai intimitate. Ai libertatea de a fi singur.
Dacă rămâi blocat în lift,
între etajele 6 şi 7, cineva,
cu înţelepciunea vârstei pierdută
între etajele 4 şi 5 şi cu un murmur
uşor de descifrat pierdut printre dinţi
îţi şopteşte duios să nu mai baţi
dracu'. Şi pleacă. Te lasă în lift.
Printre fiarele contorsionate
de zgomote ciudate.

Alături de ei trăieşti toate
paradoxurile vieţii.

Asta ar fi una.

A doua. Peste drum de apartamentul meu,
blocul lor îmi respiră în faţă.
Văd tigăi vechi de 20 de ani prăjind
aceiaşi cârnaţi burduşiţi
de gâlme de slănină
.
Le văd părul de la subsuori alintat
în soarele dimineţii. Le văd
ţigările aprinse de nesomnul nopţii.
Spectacolul existenţei lor
îmi
murdăreşte geamurile.

Sunt peste tot, şi în acelaşi timp,
nevăzuţi. Îi văd dansând
"Lambada" cu gândacii. Îi surprind
încremeniţi în faţa panoului de
întreţinere, calculându-mi restanţele.

Eu sunt acel om care le dă
"Săru'mâna!" zâmbind,
în timp ce le deschid uşa.

Apoi, eu sunt băiatul liniştit,
cu care începe jurnalul de la ora 5.

Hagi, omul de cultură




Kolonelul a scris cel mai interesant
post citit de mine până la ora asta.
Un discurs la care nu poţi să
nu meditezi. Mai mult nu prea mai ai
ce să faci. Răspunsul meu e la fel de frustrat.

- "Ce înseamnă valoare? Definiţi noţiunea!"
Linişte. În sala de curs, niciun curajos.
- "Hmmm!", a spus profesorul.
- "Atunci, hai să vă fac misiunea mai uşoară".
(Eram la un curs de cultură şi civilizaţie).
- Spuneţi-mi numele unei valori din România.

Tăcere. Probabil că toţi treceau
în revistă valorile cunoscute.
Un singur glas s-a auzit,
deasupra acelor tăceri jenate.
Am auzit limpede literele.
Ecoul lor îmi bântuie şi astăzi amintirile.
Glasul tupeului sincer a spus "HAGI".
El nu glumea.

- "Hagi?" a întrebat profesorul.
- "Da!", i-a răspuns momârlanul.
"Şi-mi mai place Şerban Huidu"...

Câţi dintre voi v-aţi urca în liftul ăsta?







Intraţi la Marriott, să zicem.
Aveţi încredere în cele 5 stele.
Vă simţiţi în siguranţă.
Chemaţi liftul. El vine.
Uşa se deschide. Puneţi piciorul în dânsul
şi apoi vă uitaţi în jos. Spaima vă gâtuieşte,
mâinile se răcesc. Cu toate astea,
nu cădeţi în gol. De ce?
Pentru că podeaua este pictată, iar
iluzia e sublimă!

Cutia cu înşelătorii.

His Father is a Graphic Designer



Via Necromanc. Daţi un click. Merită.

Gheorghe Dinică joacă lângă airbaguri



Maestrul Gheorghe Dinică este actorul meu preferat.
El apare astă-seară într-un serial slinos.
Zeul din "Crucea de piatră" sau
"Patul conjugal" îşi va juca va juca propriul
rol, pe Pro TV.
El, serialul, are un titlu care scuipă
DEX-ul drept în ochi - "La servici".

Întrebat de producători dacă
acceptă să fie guest star al
umorului impotent şi sifilitic,
maestrul ar fi zis:
"Hmm, cine mai joacă în
această capodoperă?"
Şi i s-ar fi răspuns:
"Sânii Nicoletei Luciu. Amândoi."
"Da, accept să le dau replică!"

Aşa că maestrul va ajunge să fie
luat de gât de Nicoletta,
se va lăsa ameţit de clipoceli
de gene alintate şi va încasa
onorariul ce i se cuvine.

Da, sunt invidios, că nu pot
flirta cu Nicoletta. Am vrut să-mi
montez airbaguri la Dacia 1.300.
Mecanicii mi-au spus
s-o aştept pe Luciu să iasă din garanţie
şi să nu mai fie dorită de nimeni.
Apoi s-o pun
de-a curmezişul pe bord.

Atunci, îmi voi dori
să mă
lovească TIR-ul.

Avem un câştigător! Un comunist.



Stimaţi domnilor. Stimaţi doamnelor.
Condiţiile fiind îndeplinite, decrepitul
de serviciu, adică stimatul domn
economist-comunist
Caliţoiu Ion este rugat dulce
să dea adresa străzii din comuna patriei
în care locuieşte în grajd cu vaca. De nevastă-sa.
O să-i trimit poza prin Poşta Română,
ca să-i ajungă atunci când se aşteaptă mai puţin,
adică în ultimele clipe ale vieţii, s-o vadă
pe gagica lu' Chirilă la lumânare.

Aşa că nene Ioane, du-te până la
dispensaru din sat şi combină
nişte ţuică cu Viagra, n-ai de unde
să ştii când te plesneşte norocul.

Ale cui sunt picioarele? Concurs de cultură generală.



Cel care va ghici cui îi aparţine pedichiura
asta de salon de fiţe va primi un premiu
substanţial, un premiu surpriză.
Adică fotografia întreagă.
Cine îmi poate spune şi cât e ceasul...
va căpăta un premiu... surpriză.

Pont: e prietena lu' ăla.

Chinejii ne dau la ouă



Direct din filmele cu Vandamii lor cu ochi oblici,
chinejii sar onomatopeici la beregata înduişetoarelor
tradiţii româneşti, ameninţându-ne că ne scot
oole pictate de pe piaţă.
Găina din Hălăuceştii de Iaşi trebuie să înveţe
limba lui Ho, dar şi a lui Min, altfel
nu se mai înţelege cu gospodăresele galbene,
care vin să ne încondeieze ouăle de Paşti.
Deşi ele cred în realismul socialist.
Un straşnic moldovean şi om de cultură
de pe la faţa locului se dă de ceasul morţii,
morţilor şi viilor că chinejii siluiesc
obiceiurile noastre şi ni le vând la juma’ de preţ.
Mă întreb dacă se va mai găsi vreun flăcău curajos
care să ne traducă ulterior şi simbolurile de pe ele.
Mai rămâne să ne înlocuiască şi lumina de la Înviere
cu energie alternativă, mai ieftină şi mai ecologică,
produsă prin constipare.
“Hristos a înviat!”, adică un fel de “Zuo tuiixiao de!”.

Deci nu.



Vă aşteptaţi să vă dau bani. Ştiu.
Fiecăruia, după IP. Profitorilor!
Amicilor de conjunctură!
Deci, nu! Păstrez totul doar pentru mine.
Tot câştigul. Cele şase numere pe care le-am
mâzgălit pe hârtie, după ce stinsesem
chibrituri în agheasmă, jucasem poker
pe secrete cu şapte vrăjitoare şi doi
pitici groteşti nu mi-au adus gloria
pecuniară. Adio Logan tunat,
garsonieră cu bideu aurit şi
vacanţă în cel mai scump hotel din Caracal.
Adio! Dar rămân cu tine.

O am mai mare. Chiria.



De la 160 E la 200 E. Două camere.
Dormeam. Ema a venit la mine
pe la 12.30 şi mi-a zis să mă
trezesc. Aş mai fi dormit vreo 12 ore,
dar vestea care mi-a fost dată în chiar
zorii prânzului zilei a fost ca o palmă
rece pe un obraz neras.
Îmi plăcea s-o am mică. Mă mândream
cu ea. O plăteam cu vârf şi îndesat.
Prietenii mei erau invidioşi că ei o aveau
mai mare. Dar acum, operaţia de augmentare
nu mai poate fi oprită.
De ce toţi decrepiţii care au tras chiulul pe vremea
Găuritului, primind locuinţe se plâng acum că au pensiile
mici, când realitatea e alta?
Fără să generalizez, există aceste anomalii în vârstă,
care se hlizesc pe sub plăpumi, numărând euro.
Bani luaţi de la nişte tineri, care nu se mai pot dezvolta
niciodată. Care nu mai pot nici să mai viseze la
un cuib, doar al lor...

Am ajuns pe culmile disperării, cum zicea şi Cioran.
Mi-am pus visele pe altarul numerelor. Şase numere.
Peste 80 de ani, când o să câştig, o să caut în cărţile
de telefon numele strănepoţilor gazdelor mele de
acum. Şi o să le închiriez un apartament.
Răzbunare!

Gazdă prăjită în cioburi picante, trasă prin pumni.

Reţeta zilei.
Ingrediente: o babă stafidită.
Cioburi. O tigaie ruginită. Ulei încins.
Ilie Dobre. Un lift stricat. Coca Cola
şi Mentos. Miere.

Se ia baba cu binişorul, se dezbracă
şi se dă prin miere. Produsul se rulează
prin cioburi şi cuie ruginite.
Aluatul: Se zdrobeşte rotula doamnei,
la un lift dintr-o clădire din 1970.
Se cheamă liftul de la parter la 10,
până ce aluatul devine omogen şi roşiatic.
Rotula trebuie plasată la etajul 6, la buza
liftului. Uşa trebuie să fie întredeschisă.

Coacerea: Grăsimea de pe bucile vechi de 75
de ani se amestecă cu restul de cioburi, sânge
şi cuie. Pentru a atenua durerile, crainicul sportiv
Ilie Dobre trebuie să rostească versuri dulci. De
exemplu: "Gooooooooooooooolllllll!".
Organele se spală cu un amestec de Cola Light şi
Mentos
. Totul se rumeneşte la foc mic, vreo zece
zile. După ce Ilie Dobre răguşeşte şi anestezia nu mai
este eficientă, baba este întrebată dacă mai vrea
să mărească chiria. În funcţie de răspuns, se serveşte
caldă sau rece.

Tuturor frustraţilor cărora decrepiţii le-au mărit
chiria şi vor o gustare exotică, le urez "Poftă bună!"

Ghicitoarele deloc sexy de la Cosmos TV



Stupefiant! Cosmogonic! Pentru doar
un euro şi ceva, prezicătoarele de
serviciu de la televiziunea lui Vadim,
"Cosmos TV" vă spun dacă aveţi
blesteme în familie. Pentru că
laptopul Dell nu minte niciodată.
"Ne pare rău, dar CNA-ul ne interzice
să vă spunem despre sănătate", spune
candidă, tânăra moderatoare.
În ăst timp, o ghicitoare corpolentă,
între două vârste, butonează un calculator
întors cu firma înspre noi.
Enunţurile ei sunt irefutabile:
"Aveţi un blestem, duşmani, dar
pe aceştia îi învingeţi".
Televiziunea ultrareligioasă a lui Vadim
alunecă pe o pantă mistică, în timp
ce gologanii curg în conturi. Nasol.

Ciobanii de la Guerrilla




Autopromovările de la Radio Guerrilla mi s-au părut
întotdeauna cele mai originale. Până acum.
Fără îndoială că aglomeraţia de creiere
fructuoase de la Guerrilla a produs multe
momente memorabile. În redacţia radioului
există un brainstorming total şi susţinut,
care lasă urme pe unde. Însă.
Noua lor campanie "Guerrilla, un radio cu oaie",
nu e tocmai roză. E cam gri.
Iar oaiele sunt cam scofâlcite.
Deloc tari.
Pentru că ideea este remestecată,
după ce Liternetul,
o gândise în amănunt, în august, anul trecut.
Deci. Florin Dumitrescu, tartorele campaniei
"Completează spaţiul mioritic!" îşi vede ideea
scoasă la produs, fără să primească vreo bătaie
pe umăr. Ceaţa cenzurată de pe afişele
Guerrillei ascunde, probabil, ceva ce nu există.

Zeului papilă




Dedicaţie foarte specială primilor mei
cititori. O armă care pune pistolul
la tâmpla foamei şi o execută fără regret.
O mirifică ciorbă de burtă,
pentru cei care o apreciază. Eu, nu!
Gingăşia maţului animalic mă
lasă rece. Dacă în Rai s-ar mânca
numai demenţa asta, probabil
că aş muri de foame şi m-aş trezi
în Iad. Scaraoţchi face o ciorbă de
pui "a la grec" pe cinste...

Însemnare artificială




Antrenat în cazarma cărţilor necitite,
absent de la şcoala vieţii, repetent la
educaţie civică şi fizică, iată-mă şi pe mine
îngurgitat şi scuipat pe uşa din dos
a blogosferei.
Scandalizat de propriile gânduri,
mi-e imposibil să nu le dau glas.

Am găsit o imagine relevantă,
care ilustrează perfect noţiunea
"blogosferă". Fiecare dintre noi
se va regăsi, ca punct pe aceasta hartă.

Copyright © 2008 - verbiaj. - is proudly powered by Blogger
Smashing Magazine - Design Disease - Blog and Web - Dilectio Blogger Template